Descărcare PDFDescărcare eBook (ePub)
Prin acest articol am vrea să explicăm de ce credem și cum înțelegem faptul că suntem mântuiți numai prin har, prin credință.
Există o contradicție între credință și fapte? – Nu putem spune că avem credință dacă nu avem fapte.
Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8–9)
În acest pasaj apostolul Pavel scoate în evidenţă faptul că un creştin poate să mulţumească pentru viaţa lui veşnică numai harului lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu o merită datorită faptelor lui. Dumnezeu Şi‑a trimis Fiul pe pământ din milă şi dragoste pentru toţi oamenii, ca omenirea să fie mântuită prin El de păcate.
În Efeseni 2:1–5 Pavel spune că înainte de convertire, creştinii erau morţi în păcatele lor, ei trăiau potrivit stilului de viaţă din lume, urmându-şi poftele trupului. Dumnezeu a fost acela care i‑a adus la viaţă. Este important însă să luăm în considerare ce înseamnă această expresie, “Dumnezeu i‑a adus la viaţă”.
Iată, deci, ce vă spun şi vă mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi ca neamurile, în deşertăciunea gândurilor lor… aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, că v‑aţi dezbrăcat de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare, şi aţi fost înnoiţi în duhul minţii voastre şi v‑aţi îmbrăcat cu omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului. (Efeseni 4: 17, 22–24)
Vă îndemn, deci, eu cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit‑o… (Efeseni 4:1)
Din pasajele citate mai sus din scrisoarea către efeseni, dar şi din alte părţi ale Noului Testament, este clar că Dumnezeu a mântuit omenirea prin faptul că L‑a trimis pe Isus, care a vestit iertarea lui Dumnezeu şi care i‑a chemat pe oameni la pocăinţă, pentru a putea să aibă relaţie cu Dumnezeu şi o viaţă roditoare (Ioan 10:10).
Păcatul ne desparte de Dumnezeu, aşa cum exprimă şi prorocul Isaia:
Iată, mâna Domnului nu s‑a scurtat ca să mântuiască, nici urechea Lui nu este prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre au făcut o despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi‑L împiedică să vă asculte! (Isaia 59:1–2)
De aceea, Isus îi cheamă pe toţi cei care vor să trăiască cu Dumnezeu la o luptă consecventă împotriva păcatului. Deoarece primim harul şi iertarea lui Dumnezeu, să nu ne mai dorim să trăim în păcat.
Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti! (Ioan 8:11b)
Apostolul Pavel afirmă acelaşi lucru:
…după cum odinioară v‑aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii ca să făptuiţi fărădelegea, tot aşa acum faceţi mădularele voastre roabe ale dreptăţii, pentru sfinţire. (Romani 6:19)
Ca unii care lucrăm împreună, vă îndemn să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. (2 Corinteni 6:1)
Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s‑a arătat şi ne învaţă ca, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie… (Tit 2:11–12)
Pe deasupra pot fi citate toate mustrările şi încurajările Noului Testament şi ele vor arăta că Dumnezeu ne dă harul ca să trăim o viaţă sfântă. Prin faptul că cineva nu trăieşte în acest fel el poate lua în deşert harul lui Dumnezeu şi dă celorlalţi oameni o mărturie falsă, în timp ce prin viaţa lui nu reprezintă puterea lui Dumnezeu purificatoare de păcate şi schimbătoare de viaţă.
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:16)
Deci părerea — împărtăşită şi de Luther- conform căreia viaţa creştină este invizibilă în exterior este complet falsă.1
Deşi vorbim despre roadele vieţii creştine şi despre faptele unei vieţi sfinte şi accentuăm aceste lucruri, totuşi nu prin acestea suntem îndreptăţiţi, căci nu este vorba despre legile Vechiului Testament şi nici despre putere omenească sau desăvârşire, ci mai degrabă este vorba despre o luptă pentru sfinţire care se realizează prin mântuirea lui Isus, prin relaţia cu Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt.
Tot aşa şi credinţa: dacă n‑are fapte, este moartă în ea însăşi. (Iacov 2:17)
Gândurile lui Iacov nu sunt în contradicţie cu învăţătura Epistolei către Romani (cap.4). Căci acolo Pavel a pus în contrast faptele Vechiului Testament cu harul şi credinţa, în timp ce Iacov vorbeşte despre zădărnicia credinţei în Dumnezeu fără fapte. Pavel scrie împotriva acelora care încă vor să se justifice prin ţinerea legii Vechiului Testament; Iacov scrie împotriva acelora care mărturisesc despre credinţa lor doar cu vorbele, dar nu luptă pentru sfinţenie în vieţile lor, nu este vizibil faptul că ei Îl urmează pe Isus. Aşa cum credinţa în Dumnezeu nu înseamnă numai a admite existenţa şi natura sa (Iacov 2:19), tot aşa credinţa în Isus Christos nu poate însemna simpla recunoaştere a istoricităţii vieţii lui Isus şi a faptelor sale (inclusiv a morţii şi a învierii sale).
Cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cel ce nu crede în Fiul [sau: cel ce nu ascultă de Fiul sau: cel care‑L respinge pe Fiul] nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.(Ioan 3:36)
Isus identifică credinţa cu ascultarea. Putem evidenţia că Isus vorbeşte despre ascultare şi nu despre o viaţă îmbunătăţită în anumite puncte (a renunţa la obiceiuri dăunătoare sau păcate condamnate chiar de legile lumeşti; bunătate, acte religioase sau umanitare, etc.). Isus îi cheamă pe oameni să Îl urmeze aşa cum l‑a chemat pe tânărul bogat care trăia o viaţă plăcută lui Dumnezeu în multe puncte, dar nu a fost gata să Îi acorde primul loc lui Dumnezeu în viaţa sa urmându‑L pe Isus (Matei 19:16–26). Aşa cum spune Ioan:
Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus. (1 Ioan 2:6)
Isus Şi‑a sacrificat viaţa în totalitate pentru aceia care aveau nevoie de ajutor; a trăit pentru a manifesta dragostea lui Dumnezeu şi pentru a‑i conduce pe oameni la El. Isus Îi cheamă pe aceia care vor să Îl urmeze pentru acelaşi scop.
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v‑am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. (Ioan 13:34–35)
Ca şi creştini ne vom strădui să împlinim scopul pentru care Isus ne‑a chemat. Aceasta nu este o viaţă fără păcat, o viaţă perfectă, ci un efort, o străduinţă, care nu înseamnă o încercare slabă, ci o luptă despre care vorbeşte Pavel în prima scrisoare către Corinteni:
Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n‑aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. (1 Corinteni 9:24–27)
Nu putem să ne dezvinovăţim, să avem ca şi scuză slăbiciunea omenească pentru că Isus a fost conştient de ea (Evrei 12:1–4), cu toate acestea ne‑a spus ce aşteaptă de la cei care Îl vor urma:
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. (Matei 16:24b)
Păcatul nu poate deveni ceva permanent, ci, chiar dacă se întâmplă să cădem, ne vom ridica din nou având putere prin iertarea lui Dumnezeu (1 Ioan 2:1) şi vom lupta împotriva păcatului până la capăt (Evrei 12:1–4).
Nimeni nu poate deveni prin sine însuşi vrednic de viaţa veşnică. Ci faptele arată dacă cineva are într-adevăr relaţie cu Dumnezeu, dacă s‑a pocăit cu adevărat, dacă a acceptat harul lui Dumnezeu, dacă are credinţă în Isus, dacă puterea mântuirii aduse de Isus a devenit realitate în viaţa sa. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci aceste lucruri se vor vedea în viaţa sa.
Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele. (Iacov 2:18b)
Acesta este motivul pentru care în Noul Testament se vorbeşte adesea despre judecata pe baza faptelor.
Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care‑l va fi făcut când trăia în trup. (2 Corinteni 5:10)
Prin urmare părerea conform căreia credinţa în moartea şi învierea lui Isus este de ajuns pentru a fi mântuit este falsă, dar la fel este şi cealaltă extremă conform căreia vom fi răsplătiţi de Dumnezeu datorită faptelor bune. Această ultimă idee este combătută de asemenea de către Isus într‑o parabolă care se sfârşeşte după cum urmează:
Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s‑a poruncit, să ziceţi: “Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:7–10)
Concluzie
Cuvântul lui Dumnezeu este realitate şi în ziua de astăzi şi poate să schimbe viaţa acelora care doresc aceasta, care au decis în mod liber să îi slujească lui Isus prin vieţile lor, luând jugul Lui Isus, care este uşor (Matei 11:30), supunându-se legii libertăţii (Iacov 1:25; 2:12) şi nu legii Vechiului Testament; aducând roade pentru Dumnezeu, mărturisind puterea harului Său. Aceştia sunt aceia care aud şi înţeleg cuvântul Lui Isus:
Eu Sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu Sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor. (Ioan 10:14–16)
- Luther, Weihnachtspostille 1522: Luther deutsch, Erg. Lutherlexikon, p.57, WA 101,137,18–138,5: „Un creştin nu se vede din comportamentul lui exterior; nici nu se comportă după situaţia exterioară ci după cea interioară. Adică are o altă inimă, un alt curaj, voinţă şi minte care fac aceleaşi fapte pe care le face altcineva fără acest fel de curaj şi voinţă. Căci un creştin ştie că totul depinde de credinţă. De aceea el se comportă, stă, mănâncă, bea, se îmbracă, lucrează şi trăieşte ca orice om de rând în poziţia lui, astfel că nu poţi să observi creştinătatea lui.“
Luther, Hauspostille 1544, Von der Frucht der Auferstehung Christi: Luther deutsch, Erg.Bd. Lutherlexikon, p.58, WA 52,251,18–24: „Un creştin nu poate fi văzut după viaţa lui exterioară. Pentru că nu este nimic mai impur sau de lapidat decât viaţa unui necreştin. De aceea ei trebuie să se roage zilnic „Iartă-ne greşelile“. Dacă cineva vrea să judece în mod corect un creştin, să‑l judece după credinţa lui. Căci după carne şi sânge suntem păcătoşi şi ca toţi oamenii trebuie să suferim moartea şi să ne aşteptăm la tot felul de necazuri aici pe pământ, da, chiar mai multe decât ceilalţi oameni care nu sunt creştini. Căci creştinii simt mult mai mult păcatul decât ceilalţi oameni.“ ↩