Des­pre pocăință

Pocă­in­ța poa­te fi văzu­tă și expe­ri­men­ta­tă în via­ța omu­lui prin fap­tul că, mân­tu­i­rea lui Isus ne cură­ță de vechi­le noas­tre dorin­țe pen­tru a avea o „dra­gos­te de frați nepre­fă­cu­tă“ și ne dă pute­rea să „ne iubim cu căl­du­ră unii pe alții din toa­tă ini­ma“. Aces­ta este rodul incon­tes­ta­bil pe care numai pute­rea Lui o poa­te lucra.

1 Dum­ne­zeu s‑a apro­pi­at de noi

Căci dra­gos­tea lui Hris­tos ne strân­ge, fiind­că soco­tim că, dacă Unul sin­gur a murit pen­tru toţi, toţi deci au murit. Și El a murit pen­tru toţi, pen­tru ca cei ce tră­iesc să nu mai tră­i­as­că pen­tru ei înșiși, ci pen­tru Cel ce a murit și a învi­at pen­tru ei […] Căci, dacă este cine­va în Hris­tos, este o făp­tu­ră nouă. Cele vechi s‑au dus, iată că toa­te lucru­ri­le s‑au făcut noi. Și toa­te lucru­ri­le aces­tea sunt de la Dum­ne­zeu, care ne‑a împă­cat cu El prin Isus Hris­tos și ne‑a încre­dinţat slu­j­ba împă­că­rii; că adi­că, Dum­ne­zeu era în Hris­tos, împă­când lumea cu Sine, neţinându-le în soco­tea­lă păca­te­le lor, și ne‑a încre­dinţat nouă pro­po­vă­du­i­rea aces­tei împă­cări. Noi dar, sun­tem tri­miși împu­ter­ni­ci­ţi ai lui Hris­tos; și, ca și cum Dum­ne­zeu ar îndem­na prin noi, vă rugăm fier­bin­te, în Nume­le lui Hris­tos: Împăcaţi-vă cu Dum­ne­zeu! (2 Corin­te­ni 5:14–20)

Dum­ne­zeu s‑a apro­pi­at de noi. În Isus El a deve­nit om, S‑a dat pe Sine, Și‑a dat via­ța, pen­tru ca noi să fim împă­cați cu El, pen­tru ca să deve­nim copi­ii Lui.

La înce­put era Cuvân­tul, și Cuvân­tul era cu Dum­ne­zeu, și Cuvân­tul era Dum­ne­zeu. El era la înce­put cu Dum­ne­zeu. Toa­te lucru­ri­le au fost făcu­te prin El; și nimic din ce a fost făcut n‑a fost făcut fără El. În El era via­ţa, și via­ţa era lumi­na oame­ni­lor. Lumi­na lumi­nea­ză în întu­ne­ric, și întu­ne­ri­cul n‑a biruit‑o. […] Lumi­na aceas­ta era ade­vă­ra­ta Lumi­nă, care lumi­nea­ză pe ori­ce om venind în lume. El era în lume, și lumea a fost făcu­tă prin El, dar lumea nu L‑a cunos­cut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L‑au pri­mit. Dar tutu­ror celor ce L‑au pri­mit, adi­că celor ce cred în Nume­le Lui, le‑a dat drep­tul să se facă copii ai lui Dum­ne­zeu; năs­cu­ţi nu din sân­ge, nici din voia firii lor, nici din voia vre­u­nui om, ci din Dum­ne­zeu. […] Nimeni n‑a văzut vreo­da­tă pe Dum­ne­zeu; sin­gu­rul Lui Fiu, care este în sânul Tată­lui, Ace­la L‑a făcut cunos­cut. (Ioan 1:1–18)

2 A‑L pri­mi pe Isus

A‑L pri­mi pe Isus înseam­nă a fi în păr­tă­șie pro­fun­dă cu Dum­ne­zeu; este o pli­nă­ta­te pe care o putem atin­ge doar prin El.

Isus i‑a zis: „Eu sunt Calea, Ade­vă­rul și Via­ţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M‑aţi fi cunos­cut pe Mine, aţi fi cunos­cut și pe Tatăl Meu. Și de acum înco­lo Îl veţi cunoaș­te; și L‑aţi și văzut.” „Doam­ne”, i‑a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns!” Isus i‑a zis: „De atâ­ta vre­me sunt cu voi și nu M‑ai cunos­cut, Fili­pe? Cine M‑a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvin­te­le pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locu­ieș­te în Mine, El face aces­te lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; cre­deţi cel puţin pen­tru lucră­ri­le aces­tea. (Ioan 14:6–11)

Prin însăși via­ța Sa, Isus a depus măr­tu­rie că mesa­jul Său este unul auten­tic: via­ța Sa cura­tă, fără păcat este un exem­plu și pen­tru noi. El nu a venit pen­tru ca noi să îi ofe­rim apre­ci­e­rea noas­tră pen­tru cât de bun și înțe­lept este și ca prin El și noi să deve­nim mai buni și mai înțe­lepți, ci a vor­bit des­pre ceva care ne poa­te atin­ge în însăși rădă­ci­na vie­ții noas­tre: tre­bu­ie să ne naș­tem din nou pen­tru a găsi via­ța veșnică.

Între fari­sei era un om cu nume­le Nico­dim, un frun­taș al iude­i­lor. Aces­ta a venit la Isus noap­tea și I‑a zis: „Învă­ţă­to­ru­le, știm că ești un Învă­ţă­tor venit de la Dum­ne­zeu, căci nimeni nu poa­te face sem­ne­le pe care le faci Tu, dacă nu este Dum­ne­zeu cu el.” Drept răs­puns, Isus i‑a zis: „Ade­vă­rat, ade­vă­rat îţi spun că, dacă un om nu se naș­te din nou, nu poa­te vedea Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu.” Nico­dim I‑a zis: „Cum se poa­te naș­te un om bătrân? Poa­te el să intre a doua oară în pân­te­ce­le mai­cii sale și să se nas­că?” Isus i‑a răs­puns: „Ade­vă­rat, ade­vă­rat îţi spun că, dacă nu se naș­te cine­va din apă și din Duh, nu poa­te să intre în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. Ce este năs­cut din car­ne este car­ne și ce este năs­cut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Tre­bu­ie să vă naș­teţi din nou.’ (Ioan 3:1–7)

2.1 Con­frun­ta­rea cu păca­te­le noastre

Ori­ci­ne se con­frun­tă sin­cer cu sine însuși vede, expe­ri­men­tea­ză lip­sa și golul din via­ța sa. Știe că, deși vrea să iubeas­că, este ade­sea ego­ist; știe că, deși vrea să fie bun, este invi­di­os; știe că dese­ori își umple via­ța cu fap­te de com­pen­sa­re când de fapt ar tre­bui să‑i găseas­că ade­vă­ra­tul scop…

Isus i‑a răs­puns: „Ori­cui bea din apa aceas­ta îi va fi iarăși sete. Dar ori­cui va bea din apa pe care i‑o voi da Eu în veac nu‑i va fi sete, ba încă apa pe care i‑o voi da Eu se va pre­fa­ce în el într-un izvor de apă, care va ţâș­ni în via­ţa veș­ni­că.” „Doam­ne”, I‑a zis feme­ia, „dă-mi aceas­tă apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot.” „Du-te”, i‑a zis Isus, „de chea­mă pe băr­ba­tul tău și vino aici.” Feme­ia I‑a răs­puns: „N‑am băr­bat.” Isus i‑a zis: „Bine ai zis că n‑ai băr­bat. Pen­tru că cinci băr­ba­ţi ai avut; și ace­la pe care‑l ai acum nu-ţi este băr­bat. Aici ai spus ade­vă­rul.” „Doam­ne”, I‑a zis feme­ia, „văd că ești pro­roc. (Ioan 4:13–19)

Aceas­tă feme­ie tân­jea după un izvor care să‑i ofe­re apă vie. O apă din care dacă ar bea să nu mai înse­te­ze nici­o­da­tă. Via­ța feme­ii, păca­te­le ei, rela­ți­i­le ei sunt măr­tu­ria fap­tu­lui că în zadar a cău­tat, nu a găsit ade­vă­ra­ta împli­ni­re. Ast­fel, ea s‑a văzut nevo­ită să accep­te ca Isus să îi dez­vă­lu­ie secre­te­le ini­mii și să o aju­te să se con­frun­te cu pro­pria via­ță și cu Dum­ne­zeu. Fie că avem cura­jul să ne con­frun­tăm cu Dum­ne­zeu, fie că îi întoar­cem spa­te­le, un lucru este cert: dacă din via­ța noas­tră lip­seș­te Dum­ne­zeu, nu avem nimic care să ne împli­neas­că, nimic care să ne dea via­ță. Atâ­ta timp cât refu­zăm să accep­tăm fap­tul că avem nevo­ie de aju­tor, că avem nevo­ie să fim eli­be­rați, nu ne putem apro­pia de El.

Isus, când a auzit acest lucru, le‑a zis: „Nu cei sănă­toși au tre­bu­inţă de doc­tor, ci cei bol­navi. Eu am venit să chem la pocă­inţă nu pe cei nepri­hă­ni­ţi, ci pe cei păcă­toși.” (Mar­cu 2:17)

Pot să-mi jus­ti­fic ego­is­mul spu­nând: „vreau doar să mă simt bine“; pot să numesc mân­dria mea „încre­de­re în sine“, min­ciu­na „autoa­pă­ra­re“, desfrâ­na­rea „iubi­re“, dar nimic din toa­te aces­tea nu schim­bă fap­tul că Dum­ne­zeu ne‑a dat via­ța pen­tru un alt scop. El ne‑a dat via­ța pen­tru ca noi să tră­im pen­tru cei­lalți, slujindu‑i și iubindu‑i, pen­tru a fi cin­stiți, cre­din­cioși și drepți – așa cum El însuși este.

2.2 Avem nevo­ie de iertare

Mulți oameni se încred în pro­pri­i­le abi­li­tăți, sen­ti­men­te, în pro­pria pute­re, cu aceas­ta înșelându-se sin­guri. La fel cum și în pil­da lui Isus, fiul mai tânăr cre­dea că poa­te reu­și să fie feri­cit pe cont propriu…

El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tată­lui său: ‘Tată, dă-mi par­tea de ave­re ce mi se cuvi­ne.’ Și tatăl le‑a împă­rţit ave­rea. Nu după mul­te zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a ple­cat într‑o ţară depăr­ta­tă, unde și‑a risi­pit ave­rea, ducând o via­ţă des­tră­bă­la­tă. După ce a chel­tu­it totul, a venit o foa­me­te mare în ţara ace­ea, și el a înce­put să ducă lip­să. Atunci, s‑a dus și s‑a lipit de unul din locu­i­to­rii ţării ace­le­ia, care l‑a tri­mis pe ogoa­re­le lui să‑i păzeas­că porcii. Mult ar fi dorit el să se satu­re cu roș­co­ve­le pe care le mân­cau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Și‑a venit în fire și a zis: ‘Câţi arga­ţi ai tată­lui meu au bel­șug de pâi­ne, iar eu mor de foa­me aici! Mă voi scu­la, mă voi duce la tatăl meu și‑i voi zice: «Tată, am păcă­tu­it împo­tri­va ceru­lui și împo­tri­va ta și nu mai sunt vred­nic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din arga­ţii tăi.»’ Și s‑a scu­lat și a ple­cat la tatăl său. Când era încă depar­te, tatăl său l‑a văzut și i s‑a făcut milă de el, a aler­gat de a căzut pe gru­ma­zul lui și l‑a săru­tat mult. Fiul i‑a zis: ‘Tată, am păcă­tu­it împo­tri­va ceru­lui și împo­tri­va ta, nu mai sunt vred­nic să mă chem fiul tău.’ Dar tatăl a zis robi­lor săi: ‘Adu­ceţi repe­de hai­na cea mai bună și îmbrăcaţi‑l cu ea; puneţi‑i un inel în deget și încă­lţă­min­te în picioa­re. Adu­ceţi viţe­lul cel îngră­șat și tăiaţi‑l. Să mân­căm și să ne vese­lim, căci acest fiu al meu era mort și a învi­at; era pier­dut și a fost găsit.’ Și au înce­put să se vese­leas­că. (Luca 15:11–24)

Tre­bu­ie să găsim dru­mul spre El, pen­tru că toți sun­tem pier­duți, atâ­ta timp cât nu tră­im în Casa Tată­lui, în apro­pi­e­rea Lui, în iubi­rea Lui apă­ră­toa­re și ocro­ti­toa­re. Dacă tră­im fără El, întoar­cem spa­te­le dra­gos­tei Lui cu care, venind prin­tre noi, s‑a dat pe Sine pen­tru noi — și aces­ta este cel mai mare păcat din­tre toa­te: să nu fim împă­cați cu Dum­ne­zeu. Cu toții avem nevo­ie de iubi­rea Sa, de ier­ta­rea Sa, pen­tru că Dum­ne­zeu vrea să ne eli­be­re­ze de min­ciu­nă, ego­ism, vani­ta­te, invi­die, mân­drie, lip­să de dra­gos­te… de păca­tul din via­ța noastră.

Căci și noi eram altă­da­tă fără min­te, neas­cul­tă­tori, rătă­ci­ţi, robi­ţi de tot felul de pofte și de plă­ceri, tră­ind în rău­ta­te și în pizmă, vred­nici să fim urâţi și urându-ne unii pe alţii. Dar, când s‑a ară­tat bună­ta­tea lui Dum­ne­zeu, Mân­tu­i­to­rul nos­tru, și dra­gos­tea Lui de oameni, El ne‑a mân­tu­it nu pen­tru fap­te­le făcu­te de noi în nepri­hă­ni­re, ci pen­tru îndu­ra­rea Lui, prin spă­la­rea naș­te­rii din nou și prin înno­irea făcu­tă de Duhul Sfânt, pe care L‑a văr­sat din bel­șug pes­te noi prin Isus Hris­tos, Mân­tu­i­to­rul nos­tru; pen­tru ca, oda­tă soco­ti­ţi nepri­hă­ni­ţi prin harul Lui, să ne facem în nădej­de moș­te­ni­tori ai vieţii veș­ni­ce. (Tit 3:3–7)

Exis­tă une­le lucruri pe care am putea să le schim­băm prin pro­pria noas­tră pute­re și voin­ță. Exis­tă gre­șeli pe care am putea fi capa­bili să le îndrep­tăm. Dar asta nu ne dă o via­ță nouă, nu ne trans­for­mă fiin­ța pro­fund. Via­ța noas­tră, via­ța noas­tră veș­ni­că, poa­te fi posi­bi­lă doar dacă Dum­ne­zeu Se aplea­că spre noi și ne ofe­ră acest dar.

2.3 Nu ești chiar atât de rău?

Atâ­ta timp cât tră­im fără Dum­ne­zeu, con­form lumii, ale­ge­ri­le noas­tre făcu­te fără Dum­ne­zeu ne dena­tu­rea­ză fiin­ța și carac­te­rul în mul­te feluri. Nu este sufi­cient să ne com­pa­răm cu cei­lalți. Isus Însuși a sta­bi­lit un „stan­dard“ mai ade­vă­rat pen­tru noi.

Isus i‑a zis: „Nici Eu nu te osân­desc. Du-te și să nu mai păcă­tu­iești.” (Ioan 8:1–11)

Poa­te că nu ai greșit nici­o­da­tă la fel de mult ca feme­ia care a comis adul­ter în rela­ta­rea de mai sus, poa­te că ești o per­soa­nă bună în felul tău, poa­te chiar te închini lui Dum­ne­zeu în felul tău… — dar poa­te că și ție-ți lip­seș­te ceva…

Toc­mai când era gata să por­neas­că la drum, a aler­gat la El un om care a înge­nun­che­at îna­in­tea Lui și L‑a între­bat: „Bunu­le Învă­ţă­tor, ce să fac ca să moș­te­nesc via­ţa veș­ni­că?” „Pen­tru ce Mă numești bun?”, i‑a zis Isus. „Nimeni nu este bun, decât Unul sin­gur: Dum­ne­zeu. Cunoști porun­ci­le: ‘Să nu pre­a­cur­vești; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o măr­tu­ri­si­re min­ci­noa­să; să nu înșeli; să cin­stești pe tatăl tău și pe mama ta.’” El I‑a răs­puns: „Învă­ţă­to­ru­le, toa­te aces­te lucruri le-am păzit cu gri­jă din tine­reţea mea.” Isus S‑a uitat ţin­tă la el, l‑a iubit și i‑a zis: „Îţi lip­seș­te un lucru; du-te de vin­de tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoa­ră în cer. Apoi vino, ia-ţi cru­cea și urmează-Mă.” Mâh­nit de aces­te cuvin­te, omul aces­ta a ple­cat întris­tat de tot, căci avea mul­te avu­ţii. Isus S‑a uitat împre­ju­rul Lui și a zis uce­ni­ci­lor Săi: „Cât de ane­vo­ie vor intra în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu cei ce au avu­ţii!” Uce­ni­cii au rămas uimi­ţi de cuvin­te­le Lui. Isus a luat din nou cuvân­tul și le‑a zis: „Fii­lor, cât de ane­vo­ie este pen­tru cei ce se încred în bogă­ţii să intre în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu! Mai les­ne este să trea­că o cămi­lă prin ure­chea unui ac decât să intre un om bogat în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu!” Uce­ni­cii au rămas și mai uimi­ţi și au zis unii către alţii: „Cine poa­te atunci să fie mân­tu­it?” Isus S‑a uitat ţin­tă la ei și le‑a zis: „Lucrul aces­ta este cu nepu­tinţă la oameni, dar nu la Dum­ne­zeu, pen­tru că toa­te lucru­ri­le sunt cu putinţă la Dum­ne­zeu.” (Mar­cu 10:17–27)

Isus nu a fugit după acel tânăr, spunându‑i să dea atunci măcar jumă­ta­te din ave­re… Să dau doar o par­te din ceea ce am nu este de ajuns. Nu este sufi­cient să tră­iești o via­ță mora­lă, să fii reli­gi­os, să res­pecți anu­mi­te nor­me, pen­tru că Isus te chea­mă să-ți dai întrea­ga via­ță lui Dum­ne­zeu, să renunți la dorin­țe­le tale, la pla­nu­ri­le tale, la răni­le tale… Fie­ca­re are pro­pria „bogă­ție“ care îl sepa­ră de Dum­ne­zeu dacă nu este gata să renun­țe la ea pen­tru a face voia lui Dum­ne­zeu. Poa­te că nu este vor­ba de ave­re, ci de cunoș­tin­țe, fai­mă sau o relație…

Cine iubeș­te pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vred­nic de Mine și cine iubeș­te pe fiu ori pe fii­că mai mult decât pe Mine nu este vred­nic de Mine. Cine nu-și ia cru­cea lui și nu vine după Mine nu este vred­nic de Mine. Cine își va păs­tra via­ţa o va pier­de și cine își va pier­de via­ţa pen­tru Mine o va câști­ga. (Matei 10:37–39)

2.4 „Ia-ți cru­cea și urmează-mă…“

Mulți au vrut să fie cu Isus pen­tru că au fost cap­ti­vați de dra­gos­tea Lui, de puri­ta­tea Lui, de înțe­lep­ciu­nea Lui, de bună­ta­tea Lui… Dar când Isus le‑a vor­bit des­pre ce înseam­nă să Îl urmezi, mulți L‑au pără­sit. Pocă­in­ța, accep­ta­rea lui Isus, nu este nici­o­da­tă doar o puter­ni­că înflă­că­ra­re emo­țio­na­lă, o tră­i­re de moment, ci o deci­zie pro­fun­dă de a‑L ascul­ta, de a‑L lăsa să-mi con­du­că și să îmi trans­for­me ființa.

Apoi a che­mat la El noro­dul împre­u­nă cu uce­ni­cii Săi și le‑a zis: „Dacă voieș­te cine­va să vină după Mine, să se lepe­de de sine însuși, să-și ia cru­cea și să Mă urmeze. Căci ori­ci­ne va vrea să-și sca­pe via­ţa o va pier­de, dar ori­ci­ne își va pier­de via­ţa din pri­ci­na Mea și din pri­ci­na Evan­ghe­li­ei o va mân­tui. (Mar­cu 8:34–35)

Mulți oameni sunt atinși de Isus într-un fel sau altul, nu putem să‑I impu­nem limi­te. Nu putem să accep­tăm de la El doar ceea ce ni se pare bun și plă­cut, dorind „bine­cu­vân­tă­ri­le“, dar refu­zând în ace­lași timp să pur­tăm cru­cea, ceea ce impli­că păr­tă­șia cu El în dis­pre­țul sufe­rit din par­tea lumii și ascul­ta­rea până la moarte.

Referindu-se la harul lui Dum­ne­zeu, astăzi din păca­te mulți ves­tesc o pocă­in­ță în care nu tre­bu­ie să-ți porți cru­cea în fie­ca­re zi, nu tre­bu­ie să-ți pierzi via­ța. Pen­tru ei pocă­in­ța este un pro­ces con­ti­nuu, care durea­ză toa­tă via­ța. Ast­fel ei nu chea­mă la a‑L urma pe Isus, ci doar la reli­gi­o­zi­ta­te și dis­to­r­sio­nea­ză ade­vă­rul. Însă via­ța veș­ni­că o putem avea numai prin cunoaș­te­rea și pri­mi­rea ade­vă­ru­lui, a Cuvân­tu­lui lui Dumnezeu.

Și a zis iude­i­lor care cre­zu­se­ră în El: „Dacă rămâ­neţi în cuvân­tul Meu, sun­teţi în ade­văr uce­ni­cii Mei; veţi cunoaș­te ade­vă­rul, și ade­vă­rul vă va face slo­bozi.” Ei I‑au răs­puns: „Noi sun­tem sămânţa lui Avra­am și n‑am fost nici­o­da­tă robii nimă­nui. Cum zici Tu: ‘Veţi fi slo­bozi’?” „Ade­vă­rat, ade­vă­rat vă spun”, le‑a răs­puns Isus, „că ori­ci­ne tră­ieș­te în păcat este rob al păca­tu­lui. Și robul nu rămâ­ne puru­rea în casă; fiul însă rămâ­ne puru­rea. Deci, dacă Fiul vă face slo­bozi, veţi fi cu ade­vă­rat slo­bozi. (Ioan 8:31–36)

2.5 Iden­ti­fi­ca­rea cu ade­vă­rul lui Dumnezeu

A‑L accep­ta pe Isus înseam­nă a te iden­ti­fi­ca com­plet cu ade­vă­rul pe care El l‑a adus. Nu mai sta­bi­lesc eu stan­dar­dul pen­tru via­ța mea. Nu mai e vor­ba de pro­pri­i­le mele pla­nuri și țeluri, nici des­pre ce ima­gi­ne am eu des­pre mine și des­pre Dum­ne­zeu. Ce con­tea­ză este rea­li­ta­tea.^[1]

Vă îndemn dar, fra­ţi­lor, pen­tru îndu­ra­rea lui Dum­ne­zeu, să adu­ceţi tru­pu­ri­le voas­tre ca o jert­fă vie, sfân­tă, plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu; aceas­ta va fi din par­tea voas­tră o slu­j­bă duhov­ni­ceas­că. Să nu vă potri­vi­ţi chi­pu­lui vea­cu­lui aces­tu­ia, ci să vă pre­fa­ceţi prin înno­irea minţii voas­tre, ca să puteţi deo­se­bi bine voia lui Dum­ne­zeu: cea bună, plă­cu­tă și desă­vâr­și­tă. (Romani 12:1–2)

Ade­vă­rul nu este un con­cept subiec­tiv pe care îl pot mode­la în func­ție de pro­pri­i­le mele idei. Ade­vă­rul este ceva la care tre­bu­ie să mă con­for­mez, să mă supun. Eu, ca imper­fect, tre­bu­ie să mă con­for­mez Celui Per­fect. Isus așteap­tă ca noi să avem încre­de­re necon­di­țio­na­tă în El și în tot ceea ce spu­ne. Doar ade­vă­rul ne poa­te împlini. Doar în ade­văr putem afla dra­gos­tea adevărată.

Cine are porun­ci­le Mele și le păzeș­te, ace­la Mă iubeș­te și cine Mă iubeș­te va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi ară­ta lui.” (Ioan 14:21)

Așa­dar, a‑L accep­ta pe Isus nu înseam­nă doar să cred că Isus a tră­it, a murit și a învi­at, ci să-mi supun via­ța la tot ceea ce a reve­lat El. Nu este sufi­cient să ros­tești „rugă­ciu­nea păcă­to­su­lui” după ce ai fost atins emo­țio­nal de o predică.

3 O via­ță con­form voin­ței lui Dumnezeu

Când Zacheu vame­șul a pri­mit che­ma­rea lui Isus, el a fost atins pro­fund de dra­gos­tea și harul pe care Isus i le‑a ară­tat. Dar Zacheu nu s‑a oprit aici, ci a fost dis­pus să acțio­ne­ze și să își schim­be via­ța. A fost gata să renun­țe ime­di­at la tot ceea ce nu fuse­se voia lui Dum­ne­zeu pen­tru via­ța lui.

Isus a intrat în Ieri­hon și tre­cea prin ceta­te. Și un om bogat, numit Zacheu, mai-marele vame­și­lor, cău­ta să vadă care este Isus, dar nu putea din pri­ci­na noro­du­lui, căci era mic de sta­tu­ră. A aler­gat îna­in­te și s‑a suit într-un dud ca să‑L vadă, pen­tru că pe dru­mul ace­la avea să trea­că. Isus, când a ajuns la locul ace­la, Și‑a ridi­cat ochii și i‑a zis: „Zachee, dă-te jos degra­bă, căci astăzi tre­bu­ie să rămân în casa ta.” Zacheu s‑a dat jos în gra­bă și L‑a pri­mit cu bucu­rie. Când au văzut lucrul aces­ta, toţi câr­teau și ziceau: „A intrat să găz­du­ias­că la un om păcă­tos!” Dar Zacheu a stat îna­in­tea Dom­nu­lui și I‑a zis: „Iată, Doam­ne, jumă­ta­te din avu­ţia mea o dau săra­ci­lor și, dacă am năpăs­tu­it pe cine­va cu ceva, îi dau îna­poi împă­trit.” Isus i‑a zis: „Astăzi a intrat mân­tu­i­rea în casa aceas­ta, căci și el este fiul lui Avra­am. Pen­tru că Fiul omu­lui a venit să cau­te și să mân­tu­ias­că ce era pier­dut.” (Luca 19:1–10)

Să tră­im con­form voin­ței lui Dum­ne­zeu… Evan­ghe­lia este toc­mai „ves­tea bună“ a haru­lui lui Dum­ne­zeu,^[2] care ne per­mi­te să‑L urmăm pe Isus, să iubim cu o iubi­re pură și ade­vă­ra­tă, așa cum a făcut El. Dacă accep­tăm acest lucru cu bucu­rie, el va da roa­de și în vie­ți­le noastre.

[…] Îl iubi­ţi fără să‑L fi văzut, cre­deţi în El fără să‑L vedeţi și vă bucu­ra­ţi cu o bucu­rie negră­i­tă și stră­lu­ci­tă, pen­tru că veţi dobân­di, ca sfâr­șit al cre­dinţei voas­tre, mân­tu­i­rea sufle­te­lor voas­tre. […] Ca niș­te copii ascul­tă­tori, nu vă lăsa­ţi târâţi în pofte­le pe care le avea­ţi altă­da­tă, când era­ţi în nești­inţă. Ci, după cum Cel ce v‑a che­mat este sfânt, fiţi și voi sfinţi în toa­tă pur­ta­rea voas­tră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” Și dacă che­ma­ţi ca Tată pe Cel ce jude­că fără păr­ti­ni­re pe fie­ca­re după fap­te­le lui, purtaţi-vă cu fri­că în tim­pul pri­be­gi­ei voas­tre; căci ști­ţi că nu cu lucruri pie­ri­toa­re, cu argint sau cu aur, aţi fost răs­cum­pă­ra­ţi din felul deșert de vieţu­i­re pe care‑l moș­te­ni­se­ră­ţi de la părinţii voș­tri, ci cu sân­ge­le scump al lui Hris­tos, Mie­lul fără cusur și fără pri­ha­nă. El a fost cunos­cut mai îna­in­te de înte­me­ie­rea lumii și a fost ară­tat la sfâr­și­tul vre­mu­ri­lor pen­tru voi, care, prin El, sun­teţi cre­din­cioși în Dum­ne­zeu, care L‑a învi­at din morţi și I‑a dat sla­vă, pen­tru ca cre­dinţa și nădej­dea voas­tră să fie în Dum­ne­zeu. Deci, ca unii care, prin ascul­ta­rea de ade­văr, v‑aţi cură­ţit sufle­te­le prin Duhul ca să aveţi o dra­gos­te de fra­ţi nepre­fă­cu­tă, iubiţi-vă cu căl­du­ră unii pe alţii din toa­tă ini­ma, fiind­că aţi fost năs­cu­ţi din nou nu dintr‑o sămânţă care poa­te putrezi, ci dintr-una care nu poa­te putrezi, prin Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu, care este viu și care rămâ­ne în veac. Căci ori­ce făp­tu­ră este ca iar­ba și toa­tă sla­va ei, ca floa­rea ier­bii. Iar­ba se usu­că și floa­rea cade jos, dar Cuvân­tul Dom­nu­lui rămâ­ne în veac. Și aces­ta este Cuvân­tul care v‑a fost pro­po­vă­du­it prin Evan­ghe­lie. (1 Petru 1:3–25)

Prin urma­re, pocă­in­ța este vizi­bi­lă, tan­gi­bi­lă și rea­lă în via­ța unei per­soa­ne, deo­a­re­ce mân­tu­i­rea lui Isus ne puri­fi­că de dorin­țe­le noas­tre din tre­cut „pen­tru o dra­gos­te de frați nepre­fă­cu­tă” și ne dă pute­rea să „ne iubim unii pe alții cu căl­du­ră din toa­tă ini­ma”. Aces­ta este rodul care nu poa­te fi imi­tat și pe care numai pute­rea Lui îl poa­te lucra în noi. Este posi­bil să facem mul­te lucruri „în nume­le lui Isus” și, cu toa­te aces­tea, să ne înșe­lăm pe noi înșine…

Nu oricine-Mi zice: ‘Doam­ne , Doam­ne!’ va intra în Împă­ră­ţia ceru­ri­lor, ci cel ce face voia Tată­lui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua ace­ea: ‘Doam­ne, Doam­ne! N‑am pro­ro­cit noi în Nume­le Tău? N‑am scos noi draci în Nume­le Tău? Și n‑am făcut noi mul­te minuni în Nume­le Tău?’ Atunci, le voi spu­ne curat: ‘Nici­o­da­tă nu v‑am cunos­cut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucra­ţi fără­de­le­ge.’ (Matei 7:21–23)

3.1 „Sun­tem datori să ne iubim unii pe alții…“

Isus a adus dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu la noi, pen­tru ca prin El să putem fi capa­bili să‑L iubim. El nu ne chea­mă doar la un pro­gram reli­gi­os, ci la devo­ta­ment total. Cei din­tâi care s‑au pocă­it la pro­po­vă­du­i­rea Evan­ghe­li­ei de către apos­toli au înțe­les acest mesaj și și-au împăr­tă­șit vie­ți­le unii cu alții în comu­ni­ta­te, dăruindu-se zil­nic unii alto­ra în dra­gos­te (vezi Fap­te­le Apos­to­li­lor 2:37–47!).

Prea­iu­bi­ţi­lor, să ne iubim unii pe alţii; căci dra­gos­tea este de la Dum­ne­zeu. Și ori­ci­ne iubeș­te este năs­cut din Dum­ne­zeu și cunoaș­te pe Dum­ne­zeu. Cine nu iubeș­te n‑a cunos­cut pe Dum­ne­zeu, pen­tru că Dum­ne­zeu este dra­gos­te. Dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu faţă de noi s‑a ară­tat prin fap­tul că Dum­ne­zeu a tri­mis în lume pe sin­gu­rul Său Fiu, ca noi să tră­im prin El. Și dra­gos­tea stă nu în fap­tul că noi am iubit pe Dum­ne­zeu, ci în fap­tul că El ne‑a iubit pe noi și a tri­mis pe Fiul Său ca jert­fă de ispă­și­re pen­tru păca­te­le noas­tre. Prea­iu­bi­ţi­lor, dacă ast­fel ne‑a iubit Dum­ne­zeu pe noi, tre­bu­ie să ne iubim și noi unii pe alţii. Nimeni n‑a văzut vreo­da­tă pe Dum­ne­zeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dum­ne­zeu rămâ­ne în noi și dra­gos­tea Lui a ajuns desă­vâr­și­tă în noi. (1 Ioan 4:7–12)

Cau­tă deci pocă­in­ța, primește‑L pe Isus și, prin El, dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, ca să poți și tu, împre­u­nă cu apos­to­lul, să măr­tu­ri­sești astfel:

Noi știm că am tre­cut din moar­te la via­ţă, pen­tru că iubim pe fra­ţi. Cine nu iubeș­te pe fra­te­le său rămâ­ne în moar­te. […] Noi am cunos­cut dra­gos­tea Lui prin ace­ea că El Și‑a dat via­ţa pen­tru noi; și noi deci tre­bu­ie să ne dăm via­ţa pen­tru fra­ţi. (1 Ioan 3:14–16)