Cre­dinţa şi faptele

Ce înseam­nă că mân­tu­i­rea noas­tră este numai din har, prin cre­din­ță? Exis­tă o con­tra­dic­ție între cre­din­ță și fap­te? – Nu putem spu­ne că avem cre­din­ță dacă nu avem fapte.

1 Mân­tui­ţi prin har, prin credinţă

Căci prin har sun­teţi mân­tui­ţi, prin cre­dinţă. Şi aceas­ta nu vine de la voi, ci este darul lui Dum­ne­zeu: nu prin fap­te, ca să nu se lau­de nimeni. (Efe­seni 2:8–9)

În acest pasaj apos­to­lul Pavel scoa­te în evi­denţă fap­tul că un cre­ş­tin poa­te să mulţu­meas­că pen­tru via­ţa lui veş­ni­că numai haru­lui lui Dum­ne­zeu, pen­tru că nimeni nu o meri­tă dato­ri­tă fap­te­lor lui. Dum­ne­zeu Şi‑a tri­mis Fiul pe pământ din milă şi dra­gos­te pen­tru toţi oame­nii, ca ome­ni­rea să fie mân­tu­i­tă prin El de păcate.

În Efe­seni 2:1–5 Pavel spu­ne că îna­in­te de con­ver­ti­re, cre­ş­ti­nii erau morţi în păca­te­le lor, ei tră­iau potri­vit sti­lu­lui de via­ţă din lume, urmându-şi pofte­le tru­pu­lui. Dum­ne­zeu a fost ace­la care i‑a adus la via­ţă, ca să se lepe­de de păcat și să tră­i­as­că în sfin­țe­nie.

Iată, deci, ce vă spun şi vă măr­tu­ri­sesc eu în Dom­nul: să nu mai tră­i­ţi ca nea­mu­ri­le, în deşer­tă­ciu­nea gân­du­ri­lor lor… aţi fost învă­ţa­ţi cu pri­vi­re la felul vos­tru de via­ţă din tre­cut, că v‑aţi dez­bră­cat de omul cel vechi, care se stri­că după pofte­le înşe­lă­toa­re, şi aţi fost înno­iţi în duhul minţii voas­tre şi v‑aţi îmbră­cat cu omul cel nou, cre­at după chi­pul lui Dum­ne­zeu, în drep­ta­tea şi sfinţe­nia ade­vă­ru­lui. (Efe­seni 4: 17, 22–24)

Vă îndemn, deci, eu cel întem­ni­ţat în Dom­nul, să umbla­ţi într-un chip vred­nic de che­ma­rea pe care aţi primit‑o… (Efe­seni 4:1)

Din pasa­je­le cita­te mai sus din scri­soa­rea către efe­seni, dar şi din alte părţi ale Nou­lui Tes­ta­ment, este clar că Dum­ne­zeu a mân­tu­it ome­ni­rea prin fap­tul că L‑a tri­mis pe Isus, care a ves­tit ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu şi care i‑a che­mat pe oameni la pocă­inţă, pen­tru a putea să aibă rela­ţie cu Dum­ne­zeu şi o via­ţă rodi­toa­re (Ioan 10:10).

2 Via­ța sfân­tă ca rod al harului

Păca­tul ne des­par­te de Dum­ne­zeu, aşa cum expri­mă şi pro­ro­cul Isaia:

Iată, mâna Dom­nu­lui nu s‑a scur­tat ca să mân­tu­ias­că, nici ure­chea Lui nu este prea tare ca să audă, ci nele­giu­i­ri­le voas­tre au făcut o des­pă­rţi­re între voi şi Dum­ne­ze­ul vos­tru; păca­te­le voas­tre vă ascund Faţa Lui şi‑L împie­di­că să vă ascul­te! (Isa­ia 59:1–2)

De ace­ea, Isus îi chea­mă pe toţi cei care vor să tră­i­as­că cu Dum­ne­zeu la o lup­tă con­sec­ven­tă împo­tri­va păca­tu­lui. Căci pri­mim harul şi ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu, toc­mai pen­tru ca să nu mai vrem să tră­im în păcat.

Nici Eu nu te con­damn. Du-te şi să nu mai păcă­tu­ieşti! (Ioan 8:11b)

Apos­to­lul Pavel afir­mă ace­la­şi lucru:

…după cum odi­ni­oa­ră v‑aţi făcut mădu­la­re­le voas­tre roa­be ale necu­ră­ţi­ei şi fără­de­le­gii ca să făp­tui­ţi fără­de­le­gea, tot aşa acum faceţi mădu­la­re­le voas­tre roa­be ale drep­tă­ţii, pen­tru sfinţi­re. (Romani 6:19)

Ca unii care lucrăm împre­u­nă, vă îndemn să nu fi pri­mit în zadar harul lui Dum­ne­zeu. (2 Corin­te­ni 6:1)

Căci harul lui Dum­ne­zeu care adu­ce mân­tu­i­re pen­tru toţi oame­nii s‑a ară­tat şi ne înva­ţă ca, tăgă­du­ind nele­giu­i­rea şi pofte­le lumeşti, să tră­im în vea­cul de acum cu cum­pă­ta­re, drep­ta­te şi evla­vie… (Tit 2:11–12)

Pe dea­su­pra pot fi cita­te toa­te mus­tră­ri­le şi încu­ra­jă­ri­le Nou­lui Tes­ta­ment şi ele vor ară­ta că Dum­ne­zeu ne dă harul ca să tră­im o via­ţă sfân­tă. Prin fap­tul că cine­va nu tră­ieş­te în acest fel el poa­te lua în deşert harul lui Dum­ne­zeu şi dă celor­la­lţi oameni o măr­tu­rie fal­să, în timp ce prin via­ţa lui nu repre­zin­tă pute­rea lui Dum­ne­zeu puri­fi­ca­toa­re de păca­te şi schim­bă­toa­re de viaţă.

Tot aşa să lumi­ne­ze şi lumi­na voas­tră îna­in­tea oame­ni­lor, ca ei să vadă fap­te­le voas­tre bune, şi să slă­veas­că pe Tatăl vos­tru, care este în ceruri. (Matei 5:16)

Deci păre­rea — împăr­tă­şi­tă şi de Luther- con­form căre­ia via­ţa cre­ş­ti­nă este invi­zi­bi­lă în exte­ri­or este com­plet fal­să.^[1]

3 Este oare lega­lism accen­tu­a­rea unei vieți sfinte?

Deşi vor­bim des­pre roa­de­le vieţii cre­ş­ti­ne şi des­pre fap­te­le unei vieţi sfin­te şi accen­tuăm aces­te lucruri, totu­şi nu prin aces­tea sun­tem îndrep­tă­ţi­ţi, căci nu este vor­ba des­pre legi­le Vechiu­lui Tes­ta­ment şi nici des­pre pute­re ome­neas­că sau desă­vârşi­re, ci mai degra­bă este vor­ba des­pre o lup­tă pen­tru sfinţi­re care se rea­li­zea­ză prin mân­tu­i­rea lui Isus, prin rela­ţia cu Dum­ne­zeu şi prin pute­rea Duhu­lui Sfânt.

Tot aşa şi cre­dinţa: dacă n‑are fap­te, este moar­tă în ea însă­şi. (Iacov 2:17)

Gân­du­ri­le lui Iacov nu sunt în con­tra­di­cţie cu învă­ţă­tu­ra Epis­to­lei către Romani (cap.4). Căci aco­lo Pavel a pus în con­trast fap­te­le Vechiu­lui Tes­ta­ment cu harul şi cre­dinţa, în timp ce Iacov vor­beş­te des­pre zădăr­ni­cia cre­dinţei în Dum­ne­zeu fără fap­te. Pavel scrie împo­tri­va ace­lo­ra care încă vor să se jus­ti­fi­ce prin ţine­rea legii Vechiu­lui Tes­ta­ment; Iacov scrie împo­tri­va ace­lo­ra care măr­tu­ri­sesc des­pre cre­dinţa lor doar cu vor­be­le, dar nu lup­tă pen­tru sfinţe­nie în vieţi­le lor, nu este vizi­bil fap­tul că ei Îl urmea­ză pe Isus.

4 Cre­din­ța nu este o teo­rie, ci ascultare

Aşa cum cre­dinţa în Dum­ne­zeu nu înseam­nă numai a admi­te exis­tenţa şi natu­ra sa (Iacov 2:19), tot aşa cre­dinţa în Isus Hris­tos nu poa­te însem­na sim­pla recu­noa­ş­te­re a isto­ri­ci­tă­ţii vieţii lui Isus şi a fap­te­lor sale (inclu­siv a morţii şi a învi­e­rii sale).

Cel ce cre­de în Fiul are via­ţa veş­ni­că, dar cel ce nu cre­de în Fiul [sau: cel ce nu ascul­tă de Fiul sau: cel care‑L res­pin­ge pe Fiul] nu va vedea via­ţa, ci mânia lui Dum­ne­zeu rămâ­ne pes­te el.(Ioan 3:36)

Isus iden­ti­fi­că cre­dinţa cu ascul­ta­rea. Putem evi­denţia că Isus vor­beş­te des­pre ascul­ta­re şi nu des­pre o via­ţă îmbu­nă­tă­ţi­tă în anu­mi­te punc­te (a renu­nţa la obi­ce­iuri dău­nă­toa­re sau păca­te con­dam­na­te chiar de legi­le lumeşti; bună­ta­te, acte reli­gi­oa­se sau uma­ni­ta­re, etc.).

Isus îi chea­mă pe oameni să Îl urmeze aşa cum l‑a che­mat pe tână­rul bogat care tră­ia o via­ţă plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu în mul­te punc­te, dar nu a fost gata să Îi acor­de pri­mul loc lui Dum­ne­zeu în via­ţa sa urmându‑L pe Isus (Matei 19:16–26). Aşa cum spu­ne Ioan:

Cine zice că rămâ­ne în El, tre­bu­ie să tră­i­as­că şi el cum a tră­it Isus. (1 Ioan 2:6)

Isus Şi‑a sacri­fi­cat via­ţa în tota­li­ta­te pen­tru ace­ia care aveau nevo­ie de aju­tor; a tră­it pen­tru a mani­fes­ta dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu şi pen­tru a‑i con­du­ce pe oameni la El. Isus Îi chea­mă pe ace­ia care vor să Îl urmeze pen­tru ace­la­şi scop.

Vă dau o porun­că nouă: Să vă iubi­ţi unii pe alţii; cum v‑am iubit Eu, aşa să vă iubi­ţi şi voi unii pe alţii. (Ioan 13:34–35)

5 Lup­ta sin­ce­ră pen­tru sfințire

Ca şi cre­ş­tini ne vom stră­dui să împli­nim sco­pul pen­tru care Isus ne‑a che­mat. Aceas­ta nu este o via­ţă fără păcat, o via­ţă per­fec­tă, ci un efort, o stră­du­inţă, care nu înseam­nă o încer­ca­re sla­bă, ci o lup­tă des­pre care vor­beş­te Pavel în pri­ma scri­soa­re către Corinteni:

Nu şti­ţi că cei ce alear­gă în locul de aler­ga­re, toţi alear­gă, dar numai unul capă­tă pre­mi­ul? Aler­ga­ţi, deci, în aşa fel ca să căpă­ta­ţi pre­mi­ul! Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n‑aş şti înco­tro alerg. Mă lupt cu pum­nul, dar nu ca unul care loveş­te în vânt. (1 Corin­te­ni 9:24–27)

Nu putem să ne dezvi­no­vă­ţim, să avem ca şi scu­ză slă­bi­ciu­nea ome­neas­că pen­tru că Isus a fost conş­ti­ent de ea (Evrei 12:1–4), cu toa­te aces­tea ne‑a spus ce aşteap­tă de la cei care Îl vor urma:

Dacă voieş­te cine­va să vină după Mine, să se lepe­de de sine, să-şi ia cru­cea, şi să Mă urmeze. (Matei 16:24b)

Păca­tul nu poa­te deve­ni ceva per­ma­nent, ci, chiar dacă se întâm­plă să cădem, ne vom ridi­ca din nou având pute­re prin ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu (1 Ioan 2:1) şi vom lup­ta împo­tri­va păca­tu­lui până la capăt (Evrei 12:4).

6 Rolul faptelor

Cu toa­te aces­tea, accen­tu­a­rea fap­te­lor nu înseam­nă că cine­va s‑ar putea face vred­nic de via­ța veș­ni­că doar prin fap­te­le sale. Însă fap­te­le ara­tă dacă cine­va are într-adevăr rela­ţie cu Dum­ne­zeu, dacă s‑a pocă­it cu ade­vă­rat, dacă a accep­tat harul lui Dum­ne­zeu, dacă are cre­dinţă în Isus, dacă pute­rea mân­tu­i­rii adu­se de Isus a deve­nit rea­li­ta­te în via­ţa sa. Dacă răs­pun­sul este afir­ma­tiv, atunci aces­te lucruri se vor vedea în via­ţa sa.

Arată-mi cre­dinţa ta fără fap­te, şi eu îţi voi ară­ta cre­dinţa mea din fap­te­le mele. (Iacov 2:18b)

Aces­ta este moti­vul pen­tru care în Noul Tes­ta­ment se vor­beş­te ade­sea des­pre jude­ca­ta pe baza faptelor.

Căci toţi tre­bu­ie să ne înfă­ţi­şăm îna­in­tea sca­u­nu­lui de jude­ca­tă al lui Chris­tos, pen­tru ca fie­ca­re să-şi pri­meas­că răs­pla­ta după bine­le sau răul, pe care‑l va fi făcut când tră­ia în trup. (2 Corin­te­ni 5:10)

Prin urma­re păre­rea con­form căre­ia cre­dinţa în moar­tea şi învi­e­rea lui Isus este de ajuns pen­tru a fi mân­tu­it este fal­să. Deși în Noul Tes­ta­ment exis­tă for­mu­lări simi­la­re, aces­tea tre­bu­ie pri­vi­te în con­tex­tul deplin al învă­ță­tu­rii lui Isus și a apos­to­li­lor, fără a fi scoa­se din con­text. Tre­bu­ie să ne ferim şi de cea­lal­tă extre­mă con­form căre­ia vom fi răs­plăti­ţi de Dum­ne­zeu dato­ri­tă fap­te­lor bune. Aceas­tă ulti­mă idee este com­bă­tu­tă  de ase­me­nea de către Isus într‑o para­bo­lă care se sfârşeş­te după cum urmează:

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s‑a porun­cit, să ziceţi: “Sun­tem niş­te robi netre­b­nici; am făcut ce eram datori să facem.”  (Luca 17:7–10)

7 Con­clu­zie

Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu este rea­li­ta­te şi în ziua de astăzi şi poa­te să schim­be via­ţa ace­lo­ra care doresc aceas­ta, care au decis în mod liber să îi slu­jeas­că lui Isus prin vieţi­le lor, luând jugul Lui Isus, care este uşor (Matei 11:30), supunându-se legii liber­tă­ţii (Iacov 1:25 şi Iacov 2:12) şi nu legii Vechiu­lui Tes­ta­ment; adu­când roa­de pen­tru Dum­ne­zeu, măr­tu­ri­sind pute­rea haru­lui Său. Aceş­tia sunt ace­ia care aud şi înţe­leg cuvân­tul Lui Isus:

Eu Sunt Păs­to­rul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoa­ş­te pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau via­ţa pen­tru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu Sunt din sta­u­lul aces­ta; şi pe ace­lea tre­bu­ie să le aduc. Ele vor ascul­ta de gla­sul Meu, şi va fi o tur­mă şi un Păs­tor. (Ioan 10:14–16)