Structura Bisericii: funcții ierarhice sau felurite slujiri?
În acest articol dorim să explicăm care este înțelegerea noastră despre feluritele slujiri în Biserică. Evităm în mod intenționat folosirea termenilor „funcții“ sau „poziții“ și preferăm să folosim expresia „felurite slujiri“ atunci când vorbim despre Biserică (1 Corinteni 12:5). Christos cheamă pe fiecare creștin în parte la a sluji în adunarea lui Dumnezeu, iar nu la a aspira la câștigarea anumitor poziții ierarhice. Cunoscând aceasta dorim să abordăm câteva concepte de bază referitoare la acest subiect și să descriem pe scurt structura Bisericii din timpul Noului Testament comparând‑o cu situația bisericilor instituționalizate din ziua de astăzi. La final vom explica motivul pentru care noi nu avem un pastor și de ce am ales să ne întoarcem la structura bisericească a comunităților din Noul Testament.
1 Toți creștinii sunt frați și surori
Isus Christos este capul Bisericii. El are o relație directă și vie cu fiecare creștin în parte fără să aibă nevoie de niciun alt mijlocitor.
Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos. (1 Timotei 2:5)
Toți creștinii sunt frați și surori și împreună se îngrijesc de Biserică, fiecare cu darul pe care l‑a primit.
Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste, pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. (1 Corinteni 12:24–25)
Voi să nu vă numiţi ‘Rabbi’. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, și voi toţi sunteţi fraţi. Și ‘Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit; și oricine se va smeri va fi înălţat. (Matei 23:8–12)
Există anumite diferențe între creștini în ceea ce privește experiența, cunoașterea Bibliei și ascultarea de Dumnezeu. Trebuie să fim conștienți de aceste diferențe, însă nu le putem considera niciodată diferențe fundamentale. Nu putem împărți creștinii în două grupe — cei cărora li s‑a dat puterea de a dezvălui voia lui Dumnezeu și cei care doar urmează instrucțiunile primilor (de ex.: clericii și laicii; cei care au fost botezați și cei care nu au fost botezați în Duhul Sfânt etc.)
2 Structura Bisericii în timpul Noului Testament
2.1 Bătrânii
În Faptele Apostolilor găsim multe exemple de situații și comunități în care Apostolii au rânduit bătrâni:
Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică și, după ce s‑au rugat și au postit, i‑au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră. (Faptele Apostolilor 14:23)
Bătrânii sau prezbiterii (în greacă: presbyteros = bătrân) sunt creștinii care, datorită maturității lor în credință și a ascultării lor, au fost respectați de către comunitățile cărora le-au purtat de grijă. În Noul Testament ei mai sunt numiți și supraveghetori (greacă: episkopos = supraveghetor) și păstori (greacă: poimenes = păstor) ai Bisericii.
Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes și a chemat pe prezbiterii Bisericii. (Faptele Apostolilor 20:17)
…și în acest context citim despre aceiași oameni:
Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v‑a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat‑o cu sângele Propriului Său Fiu. (Faptele Apostolilor 20:28, Versiunea GBV 2001)
Prezbiterii menționați în versetul 17 sunt numiți supraveghetori în versetul 28. Slujirea lor este să păstorească adunarea lui Dumnezeu. Modul interschimbabil în care acești termeni sunt utilizați dezvăluie faptul că ei nu descriu diferite funcții într‑o ierarhie, ci nu fac decât să exprime mai multe aspecte ale aceleiași slujbe. În unele traduceri cuvântul „supraveghetor“ (episkopos) este tradus „episcop“. În Biblie termenul episkopos denumește un bătrân și înțelesul cuvântului nu poate fi comparat cu cel pe care cuvântul episcop îl are în ziua de astăzi. De fapt, doar începând cu secolul al II-lea vedem cazuri în care o singură persoană a devenit conducătoarea unei comunități dintr-un oraș, contrar obiceiului din vremea Apostolilor, când adunările erau conduse, nu de un singur om, ci de un colectiv de bătrâni.
În Filipeni 1:1 și 1 Petru 5:1–5 bătrânii sunt adresați la plural.
Pavel și Timotei, robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii … (Filipeni 1:1)
Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei care va fi descoperită … (1 Petru 5:1)
În situațiile descrise în Faptele Apostolilor 14:23 și Tit 1:5 [1] citim despre alegerea mai multor prezbiteri.
Această structură a fost cu siguranță un fel de protecție împotriva învățăturilor greșite. Dacă unul dintre prezbiteri s‑ar fi abătut de la adevăr, atunci putea fi mustrat de ceilalți.
Luaţi seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v‑a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câștigat‑o cu însuși sângele Său. […] și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. (Faptele Apostolilor 20:28.30)
De asemenea, a fost o protecție și împotriva pericolului ca o singură persoană să câștige o poziție înaltă, pericol care este criticat în Epistola a 3‑a a lui Ioan în versetul 9:
Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să știe de noi.
Conducerea colectivă a adunării creștine, descrisă în rândurile de mai sus, nu înseamnă că bătrânii au decis totul în Biserică. În Evanghelia după Matei 18:15–18, Iisus ne arată că cele mai importante decizii trebuie luate de către întrega Biserică.
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră‑l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‑l Bisericii și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer și orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. (Matei 18:15–18)
Ce este deci de făcut, fraţilor? Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într‑o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire. […] Şi doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece. Iar dacă i se va face o descoperire altuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unul, pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie încurajaţi. (1 Corinteni 14:26.29–31, Verstiunea GBV 2001)
Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obște, m‑am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. (Iuda 3)
Fiecare creștin în parte poartă responsabilitate în ceea ce privește învățătura și deciziile bisericii, care este trupul lui Hristos. Prezbiterii nu trebuie să înlocuiască funcția trupului, ci trebuie să aibă grijă de bunăstarea acestuia.
2.2 Diaconii
Diaconii sunt menționati în scrisoarea către Filipeni 1:1. Cuvântul grec înseamnă „servitor“, „ajutor“, sau „slujitor“. Expresii înrudite se găsesc în Cartea Faptelor Apostolilor 6:1–6.
… văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea zilnică. (Greacă: diakonia) (Faptele Apostolilor 6:1, Versiunea GBV 2001)
… Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. (Greacă: diakonein) (Faptele Apostolilor 6:2)
Problema discutată aici este distribuirea de alimente între creștinii nevoiași. Citim că Apostolii au numit șapte ucenici care să poată prelua această slujbă, precum și că cei șapte bărbați aleși erau toți plini de Duh, de înțelepciune și credință, de harul și puterea lui Dumnezeu. Ei au slujit în această sarcină practică. Aceasta necesita evaluare, sobrietate, credință, răbdare, blândețe și înțelepciune. În acest pasaj ei nu sunt numiți diaconi, dar cel mai probabil cuvântul „diacon“ folosit în Filipeni 1:1 este legat și de slujba de organizare și distribuire a lucrurilor materiale.
Slujirea în chestiuni practice presupunea deschidere față de călăuzirea Duhului Sfânt. Deciziile cu privire la lucrurile materiale trebuiau să urmeze criterii spirituale.
Dintr‑o altă descriere a diaconilor din 1 Timotei 3:1–13, putem vedea, de asemenea, că cerințele pentru a sluji ca diacon sunt aproape aceleași ca și pentru un supraveghetor.
Credem că natura sarcinilor, fie ele materiale sau spirituale, nu a creat în biserică impresia unei ierarhii. Toți creștinii, împărtășind o credință comună, purtau responsabilități atât pentru ei înșiși, cât și unii pentru alții.
3 Structura post-apostolică a Bisericii
După moartea apostolilor Petru și Pavel, situația nu s‑a schimbat esențial. Putem vedea acest lucru dintr‑o scrisoare pe care comunitatea creștină din Roma a scris‑o comunității din Corint în jurul anului 70 d.Hr. Această scrisoare este cunoscută sub numele de Prima scrisoare a lui Clement. Ea nu face parte din Noul Testament și o cităm aici doar ca document istoric. Principala preocupare a acestei scrisori este respectul adecvat datorat bătrânilor. Citim aici:
Pentru că păcatul nostru va fi mare, dacă respingem din episcopat pe cei care în mod ireproşabil şi cu sfinţenie şi-au împlinit îndatoririle. Binecuvântaţi sunt acei presbiteri care, sfârşindu-şi deja alergarea, au avut parte de o plecare roditoare şi desăvârşită [din lumea aceasta]; pentru că ei nu mai au teama că cineva i‑ar putea priva de pacea care le‑a fost acum rânduită. Dar noi vedem că voi aţi înlăturat din lucrare nişte oameni cu un comportament excelent, care şi-au făcut‑o în mod ireproşabil şi onorabil. (1 Clement 44)
Citim despre prezbiteri (bătrâni) care îndeplinesc sarcina episcopatului (sarcina unui supraveghetor). Termenii episkopos (supraveghetor) și presbyteros (bătrân) sunt folosiți din nou ca sinonime în această scrisoare și de asemenea nu citim nimic despre un singur lider. Putem vedea aici că structura bisericii Noului Testament, așa cum este descrisă mai sus, nu s‑a schimbat nici după moartea apostolilor. Apostolii nu au numit lideri unici peste bisericile locale nici măcar atunci când au lăsat această lume în urmă. Astfel, când apostolul Pavel a părăsit în cele din urmă biserica din Efes, deși era conștient că unii creștini erau în pericol de a se îndepărta, el a spus doar:
Și acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său… (Faptele Apostolilor 20:32)
Totuși, la începutul secolului al II-lea, găsim deja un singur lider într‑o serie de comunități creștine locale din Asia Mică și Antiohia siriană. Aceștia erau numiți „episkopoi“ (supraveghetori), care era inițial un sinonim pentru bătrâni. Citim despre ei în scrisorile lui Ignațiu din Antiochia (c. 35 — c. 110), fără nicio referire la numirea lor specială de către apostoli. Nimic nu sugerează că monoepiscopia[2] a luat ființă prin voința apostolilor. În afară de Matia, care l‑a înlocuit pe Iuda ca al doisprezecelea apostol (Fapte 1:15–26), nu există nicio mențiune în Biblie cu privire la necesitatea de a numi succesori pentru apostoli.[3]
Ignațiu și‑a imaginat rolul unui episcop în biserică după cum urmează:
Urmați toți pe episcop, ca Iisus Hristos pe Tatăl… Nimeni să nu facă fără episcop… Unde este episcopul, acolo să fie și mulțimea, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica Catolică.[4] Nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă fără episcop; ci ceea ce el aprobă, aceea este plăcut și lui Dumnezeu, ca tot ce faceți să fie sigur și legitim… Cel care cinstește pe episcop este cinstit de Dumnezeu; iar cel care face ceva fără știrea episcopului slujește diavolului. (Epistola către Smirneni 8 și 9)
Totuși accentuarea rolului unei singure persoane în acest mod este complet străină de Noul Testament.
Această evoluție a continuat astfel încât, la sfârșitul secolului al II-lea, Irineu din Lyon îi considera pe episcopi succesorii Apostolilor.
4 Structura Bisericii Romano-Catolice
În documentele celui de al II-lea Sinod de la Vatican al Bisericii Romano-Catolice (1965) citim:
Însă funcția de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis, a fost încredințată exclusiv Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate este exercitată în numele lui Isus Hristos. Acest Magisteriu nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând doar ceea ce i‑a fost transmis, ascultându‑l cu evlavie, păzindu‑l cu sfințenie și explicându‑l cu fidelitate, conform însărcinării divine și cu asistența Duhului Sfânt; din acest unic depozit al credinței el extrage tot ceea ce propune spre a fi crezut ca fiind revelat de Dumnezeu. (Dei verbum 10)
În practică, acest lucru înseamnă că este nevoie de o „cheie“ specială pentru a „descifra“ Biblia. Potrivit Bisericii Romano-Catolice, preoții, în calitate de reprezentanți ai episcopului, dețin cheia pentru a descifra adevăratul sens al Scripturii.
Pe de altă parte, apostolul Ioan a scris în prima sa epistolă adresată tuturor creștinilor:
V‑am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit‑o de la El rămâne în voi și n‑aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile și este adevărată și nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v‑a învăţat ea. (1 Ioan 2:26–27)
Cheia pentru înțelegerea Sfintelor Scripturi este Duhul Sfânt care locuiește în toți creștinii. Aceasta este ungerea la care se referă Ioan.
În Biserica Romano-Catolică, autoritatea episcopilor este adesea comparată cu cea a apostolilor. Noi considerăm autoritatea apostolilor ca fiind unică datorită experienței lor personale cu Isus și rolului pe care l‑au jucat în punerea bazelor Bisericii.
Așadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. (Efeseni 2:19–20)
Apostolul Pavel leagă, de asemenea, apostolia sa de faptul că l‑a văzut pe Isus:
Nu sunt eu slobod? Nu sunt eu apostol? N‑am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu în Domnul? (1 Corinteni 9:1)
5 Structura obișnuită în bisericile protestante și neoprotestante
Majoritatea bisericilor protestante și neoprotestante resping doctrina romano-catolică privind funcția de învățător a episcopilor. În același timp, ei consideră de obicei necesară numirea unui pastor peste bătrâni. Pastorul are sarcina de a predica în biserică și are ultimul cuvânt în deciziile importante. Un argument adesea invocat în sprijinul acestei idei este exemplul lui Timotei și Tit, colaboratorii lui Pavel, care aveau o autoritate semnificativă în Efes și Creta (1 Timotei 1:3, Tit 1:5). Acest raționament ignoră faptul că acești colaboratori au fost lăsați în aceste locuri pentru a termina lucrarea apostolului. Ei nu au rămas acolo pe termen nelimitat și nu a fost instituită nicio funcție sau slujbă pentru a le continua rolul după plecarea lor.
Ieronim, unul dintre părinții bisericii din secolul al IV-lea, nu considera că această formă răspândită de guvernare a bisericii fusese dată de Domnul, ci că era o dezvoltare ulterioară în cadrul bisericii. El a scris:
… Și, înainte de a exista influența instigatoare a diavolului asupra religiei, și înainte de a se spune în popor: „Eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apolo, iar eu sunt al lui Chifa”, Bisericile erau guvernate de un sfat comun al prezbiterilor. Dar după ce fiecare a început să‑i creadă ca fiind ai lui pe cei pe care îi botezase, și nu ai lui Hristos, s‑a decretat în întreaga lume ca unul, ales dintre prezbiteri, să fie așezat deasupra celorlalți, căruia să‑i revină toată grija Bisericii, și astfel să fie eliminate semințele schismei… Episcopii să știe că ei, mai mult din cauza unui obicei, decât prin adevărata orânduire a Domnului, sunt mai mari decât prezbiterii, și că trebuie să conducă Biserica în comun, urmându‑l pe Moise care, atunci când a avut sub autoritatea sa să prezideze singur poporul lui Israel, a ales șaptezeci de bărbați prin care putea să judece poporul. (Jerome, Commentarius in epistulam Pauli ad Titum 1:5)
Totuși, adoptarea unui „obicei“ creat de mâna omului nu reprezintă o soluție spirituală reală pentru această problemă.
6 Concluziile noastre
- Niciun om nu este infailibil. Fiecare poate avea nevoie să fie corectat. Fiecare creștin ar trebui să crească în asumarea responsabilității. Nu considerăm că este voia lui Dumnezeu să numim un singur lider peste biserică sau comunitatea creștină locală.
- Bătrânii ajută Biserica creștină să păstreze învățătura și modul de viață corecte. Autoritatea lor nu trebuie să se bazeze pe o diplomă universitară sau pe abilități de conducere, ci pe ascultarea lor față de Dumnezeu, pe virtuțile creștine, pe experiență și pe capacitatea lor de a învăța. Bătrânii din biserică pot fi numiți sau recunoscuți în mod natural prin exemplul lor bun și perseverența lor. În Biblie nu găsim niciun exemplu de biserică, care să numească bătrâni prin vot. Spre deosebire de multe comunități din Noul Testament, comunitatea noastră nu a fost fondată de misionari care să fi numit bătrâni. Am crescut treptat și ne cunoaștem bine unii pe alții. Îi cunoaștem și pe bătrânii noștri. Acest lucru nu le schimbă sarcina, iar tot ceea ce am spus despre bătrâni în acest articol se aplică și lor. Ei iau parte la viața noastră, iar noi luăm parte la a lor. Ei își câștigă existența din locuri de muncă normale, la fel ca ceilalți. Și ei au nevoie de încurajare și mustrare, la fel ca ceilalți, și își mărturisesc păcatele oricăruia dintre ceilalți creștini. Bătrânii nu sunt singurii care dau învățătură.
- Nu ar trebui să ne adunăm pentru a fi hrăniți cu un program, ci pentru a împărtăși. Nu este dificil să participi la întâlniri în care cineva prezintă un program. Totuși, această modalitate nu învață o persoană să-și asume responsabilitatea. Dacă creștinii nu învață să-și asume responsabilitatea pentru biserică, este inevitabilă dezvoltarea unei structuri greșite. A‑i iubi pe ceilalți înseamnă a‑ți asuma responsabilitatea pentru ei. Apostolul Pavel ne încurajează să facem acest lucru:
În ce vă privește pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini și de orice fel de cunoștinţă și, astfel, sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii. (Romani 15:14)
Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteţi duhovnicești, să‑l ridicaţi cu duhul blândeţii. Și ia seama la tine însuţi ca să nu fii ispitit și tu. (Galateni 6:1)
Astfel, putem construi o unitate care nu este impusă de sus, ci vine din inimile noastre, iar această unitate poate fi, de asemenea, o mărturie pentru lume.
Dar dacă toţi prorocesc și intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, așa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu și va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. (1 Corinteni 14:24–25)
Învățăm să purtăm această responsabilitate în fiecare zi, păstrând smerenia care ne face capabili să ascultăm pe ceilalți – pe cei mai în vârstă, dar și pe frații și surorile noastre duhovnicești mai tinere. (1 Petru 5:5)
7 Pasaje folosite pentru a justifica structura greșită întâlnită astăzi
Există două pasaje în care cuvântul „episcop“ (greacă: episkopos) este scris la singular. Anume 1 Timotei 3:2 și Tit 1:7. Tit 1:5 se referă la aceleași persoane, iar acolo se poate observa că se presupune că există mai mulți bătrâni sau episcopi într‑o comunitate. Aici Pavel descrie condițiile necesare pentru a fi supraveghetor în comunitate. El nu vrea să spună că ar trebui să existe doar unul. Descrierea diaconilor din 1 Timotei 3:8 este scrisă la plural, dar acest lucru nu contrazice descrierea la singular din versetele anterioare. Sunt pur și simplu moduri diferite de a enumera cele mai importante cerințe pentru ambele sarcini. Este ca și cum ai spune: motocicletele au de obicei două roți, o mașină, însă, are întotdeauna patru.
În Epistola către Evrei cap. 13, liderii sunt menționați de două ori. Evrei versetul 7 se referă la apostolii și bătrânii de la începuturile bisericii. Evrei versetul 17 se referă la bătrânii din momentul scrierii scrisorii. Acesta este doar un alt termen pentru bătrâni sau supraveghetori — adică un alt indiciu că primii creștini nu aveau titluri și funcții oficiale.
Iacov, fratele Domnului, este adesea menționat ca lider al comunității din Ierusalim, deoarece este menționat separat în diferite locuri din Noul Testament (de exemplu, Faptele Apostolilor 12:17 și Faptele Apostolilor 21:18). El a avut și ultimul cuvânt la așa-numitul sinod apostolic. Nu există nicio îndoială că avea o mare autoritate printre creștini. Ascultarea lui și înțelegerea profundă a învățăturilor lui Isus sunt evidente din Epistola lui Iacov. Chiar și necreștinii se refereau la el ca la Iacov cel drept. Există însă o diferență enormă între aceea că un credincios se bucură de un mare respect datorită devotamentului său și faptul că un credincios ocupă poziția de lider unic al unei biserici. O astfel de poziție nu exista deloc în biserica primară, și după cum s‑a menționat anterior, apostolul Ioan a criticat aspru dorința de a fi primul (3 Ioan).
Note de subsol
- Există două pasaje în care cuvântul „supraveghetor“ (episkopos) apare scris la singular. Acestea sunt 1 Timotei 3:2 și Tit 1:7. În Tit 1:5 se poate observa că este presupusă prezența mai multor bătrâni în biserică. Cuvântul „supraveghetor“ este folosit la singular pentru că aceste pasaje descriu calitățile pe care trebuie să le aibă un supraveghetor și nicidecum nu exprimă ideea că ar trebui să existe doar un supraveghetor.
- Guvernarea bisericii de către episcopi monarhici: episcopat monarhic.
- Numărul 12 a fost un simbol al poporului Israel, iar Apostolii au vrut să păstreze acest număr ca o expresie a unui nou început a poporului lui Dumnezeu. Acest lucru a fost important atunci când Apostolii au început să propovăduiască Evanghelia. Mai târziu, când apostolul Iacov a murit numărul nu a mai fost completat.
- In sensul original al cuvântului catolic înseamnă „universal“ sau „atoatecuprinzător“ — nu Biserică Catolică.