Au creștinii voie să judece?
Oare judecarea este împotriva dragostei? Care este diferenţa între judecare şi condamnare? Putem să vedem ce este în inima celuilalt şi să‑l judecăm sau numai Dumnezeu poate să vadă totul?
1 Introducere
„Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!“ este o frază ce poate fi auzită adesea printre oamenii care aparţin diferitor denominaţiuni creştine. Fiecare persoană trebuie să stea în faţa lui Dumnezeu şi va fi răspunzătoare pentru felul în care a trăit. Nimeni altcineva nu poate să aibă o părere obiectivă despre viaţa şi faptele unei alte persoane mai ales în lucrurile privitoare la mântuirea sa. Viaţa religioasă a celorlalţi oameni este în mod esenţial considerată un domeniu privat care este în mare parte sau total „tabu“ pentru cei din afară. Aşa că orice fel de critică este considerată a fi judecată şi intoleranță. În acelaşi fel se raportează la învăţăturile altor denominaţiuni. Pentru că dacă cineva consideră opiniile sau învăţăturile unui grup greşite atunci concluzia este că ei merg pe un drum greşit. Cum să înțelegem aceste lucruri în lumina învățăturii și a vieții lui Isus?
2 Diferenţa între judecare şi judecată
Judecarea (cercetarea) şi judecata (condamnarea) sunt considerate de mulţi identice deşi este o diferenţă importantă între aceşti doi termeni. Termenul de judecare (cercetare) nu este în mod necesar negativ din moment ce înseamnă a lua poziţie faţă de ceea ce este bun sau rău, corect sau greşit. Aceasta înseamnă aplicarea principiilor biblice la situaţii practice. A discerne între bine şi rău este la fel de important în viaţa spirituală ca şi în lucrurile pământeşti.
Pentru mulţi oameni cuvinte ca judecare şi condamnare au conotaţii negative şi implică o atitudine rea. Însă judecarea (cercetarea), care vine din dorinţa de a cunoaşte adevărul, este primul pas pentru a‑i putea ajuta pe ceilalţi. Dacă motivaţia de a ajuta lipseşte, chiar şi o judecare complet dreaptă sau corectă poate să devină o condamnare fără dragoste şi fără milă.
2.1 Explicarea pildei lui Isus despre judecată (Matei 7)
Sunt mai multe pasaje în Biblie care vorbesc împotriva judecării ipocrite şi fariseice (de ex. Matei 9:9–13; Luca 18:9–14 etc.). În următoarea parabolă bine cunoscută şi din păcate interpretată greşit, Isus a respins tocmai această atitudine lipsită de dragoste:
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; și cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poţi zice fratelui tău: ‘Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’ și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1–5)
Un element important al acestui avertisment este faptul că destinatarul este o persoană arogantă şi ipocrită, care considerându-se pe sine neprihănită, accentuează păcatele celorlalţi fără să îşi vadă propria fărădelege. Deci nu se spune nimic despre interdicţia de a scoate paiul din ochiul fratelui tău. Isus doar condamnă felul în care se făcea aceasta, el condamnând atitudinea rea.
Isus ne‑a chemat la o autocritică sinceră, plină de smerenie, și la pocăință față de păcatele noastre. Doar așa devenim capabili să ne ajutăm frații: „[…] scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.“
Chiar această comparaţie folosită în această parabolă este nepotrivită ideii foarte răspândite cu „paiul/păcatele altcuiva nu sunt treaba mea“ din moment ce un pai cauzează discomfort în ochii fiecăruia dintre noi. Ar fi lipsă de dragoste și nepăsare să‑l lăsăm acolo.
Pasajul paralel celui de mai sus se află în Luca 6:37–42:
Nu judecaţi, și nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, și nu veţi fi osândiţi; iertaţi, și vi se va ierta. (Luca 6:37)
În acest verset, Isus îmbină avertismentul împotriva judecării și a osândirii cu îndemnul la o atitudine de iertare față de ceilalți. Aceste paralele arată că El S‑a referit la judecată ca fiind o osândire, o reținere a iertării.
Două versete mai târziu (versetul 39), Isus pune întrebarea: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?“ Mesajul Său este că, dacă cineva nu își recunoaște propriile păcate, nu poate primi iertarea lui Dumnezeu. Astfel, devine incapabil să le transmită altora harul și dragostea lui Dumnezeu și să le arate calea de ieșire din păcat. Însă, dacă își recunoaște păcatele, primește iertare de la Dumnezeu, Care îl face capabil pentru asta. Pe această bază își poate ajuta semenii să se împace cu Dumnezeu, lucru care izvorăște în mod natural din dragoste:
Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăţește-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta […] Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine. (Psalmul 51:2–4.12–13)
Aşadar pasajul paralel din Luca 6:37–42 arată şi mai clar că intenţia lui Isus în Matei 7:1–5 a fost de a avertiza cu privire la judecata lipsită de dragoste.
Mesajul altor parabole luate în contextul pasajelor citate din Evanghelia după Matei şi după Luca (ex. Matei 7:6.15–23, Luca 6:43–46) încurajează critica sobră şi judecarea. Suntem obligaţi să ne întrebăm, „Cine este nevrednic de a primi perlele noastre?“, „Cine este acela care nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu?“ Isus ne spune că îi vom recunoaşte pe profeţii mincinoşi după roadele lor. Aşa că în mod sigur Isus nu a vrut să vorbească despre respingerea criticii şi judecării (cercetării, aprecierii).
3 Locul judecării în relaţia cu Dumnezeu
În lumea aceasta coruptă de păcat nu este nimeni şi nimic în care să putem să ne încredem fără o examinare atentă. Apostolul Pavel a vorbit cu multă claritate despre pericolul amăgirii.
Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14–15)
Totuşi, prin harul Său şi prin dragostea Sa, Dumnezeu S‑a revelat pe Sine şi a făcut calea spre El accesibilă omenirii şi a descoperit răutatea şi păcatul:
Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v‑am numit prieteni, pentru că v‑am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14–15)
Dacă n‑aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n‑ar avea păcat, dar acum n‑au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cine Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu. Dacă n‑aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le‑a făcut, n‑ar avea păcat, dar acum le-au și văzut și M‑au urât și pe Mine, și pe Tatăl Meu. (Ioan 15:22–24)
Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, Sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ (Ioan 8:31–32)
Cineva poate trăi cu Dumnezeu numai dacă acceptă harul şi dacă trăieşte în adevărul pe care Dumnezeu l‑a pus drept fundaţie (Romani 12:1–2). Găsirea adevărului şi, lucrul cel mai important, acţionarea conform acestuia, demascarea şi îndepărtarea de falsitate sunt deci necesităţi de bază. În cazul în care acestea nu se practică se poate pierde calea către Dumnezeu.
Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:13–14)
Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh si în adevăr. (Ioan 4:23–24)
Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n‑are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. (2 Ioan 8–9)
În viața de zi cu zi, ne folosim în mod firesc de capacitatea noastră de judecată. Dacă cineva, de exemplu, pregătește o mâncare de ciuperci, mai întâi cercetează cu atenție fiecare ciupercă folosită, pentru a vedea dacă este comestibilă sau nu. Cu cât mai important este, dar, să cercetăm cu grijă tot ce privește relația noastră cu Dumnezeu și mântuirea noastră! Dacă auzim două păreri diferite, care se contrazic direct cu privire la aceeași problemă, nu pot fi ambele adevărate. Acest lucru este la fel de valabil și pentru învățătura biblică, așa cum arată și următoarele exemple:
Nu pot să aibă amândoi dreptate când unul spune că Dumnezeu a creat pe unii oameni pentru condamnare şi celălalt spune că nu este aşa (învățătura despre predestinare). Un om afirmă că Duhul Sfânt e persoană şi altul spune că nu este. Cineva pretinde că un creștin își poate pierde mântuirea, iar altcineva că aceasta este imposibil. O persoană crede că omul este păcătos datorită naturii sale şi celălalt spune că nu este. O persoană susţine că iadul există şi o alta neagă existenţa sa.
S‑ar putea enumera câteva alte exemple din învățăturile diferitelor grupuri religioase și biserici. Așa cum au arătat și exemplele anterioare, acestea nu sunt doar nişte idei teologice abstracte, ci ele influenţează în mod esenţial viaţa practică a celor care le acceptă. Nu cer aceste contradicţii decizii din partea celor care în mod sincer caută adevărul şi care se întreabă cum este Dumnezeu, cum poate cineva să trăiască o viaţă plăcută Lui şi cum sunt dragostea şi credinţa adevărată în El? Drept răspuns, în Biblie găsim multe îndemnuri de a cerceta şi de a judeca totul şi pe toţi.
Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului, şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le. (Efeseni 5:8–11)
Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău. (1 Tesaloniceni 5:19–22)
Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7:15–20)
4 Locul judecării în viaţa comunităţii creştine
Judecarea este o manifestare indispensabilă a dragostei. Pentru a‑i putea da unei persoane ajutorul necesar, trebuie să ne facem o idee despre relaţia acelei persoane cu Dumnezeu – incluzând lipsurile – luând în considerare viaţa şi faptele sale. Totuşi, majoritatea oamenilor sunt prea mândri şi, de aceea, iau foarte personal critica. Este cu siguranţă mai uşor pentru toţi dacă pentru evitarea unui eventual conflict se evită şi confruntarea acelei persoane cu greşelile sale şi chemarea sa la pocăinţă. Totuşi, urmarea acestei căi mai uşoare a condus comunităţile creştine din primul secol la câteva schimbări drastice:
- Viaţa personală a creştinilor nu a mai fost deschisă fraţilor şi surorilor lor. Modul sincer de a se raporta unul la altul şi dragostea frăţească au devenit nenaturale. De aici încolo nimeni nu mai putea fi sigur de starea spirituală a fratelui său în faţa lui Dumnezeu.
- Paralel cu această descreştere observabilă în practicarea mustrării şi disciplinei bisericeşti, lupta pentru sfinţire şi‑a pierdut intensitatea. „Păcatele mai mici“ au rămas ascunse şi congregaţiile au aplicat măsuri mai stricte doar în cazul unor păcate evidente care adesea atingeau un nivel foarte lumesc.
- Lipsa ajutorului necesar, a mustrării şi a încurajării şi lipsa excluderii i‑au împietrit pe păcătoşi şi au pregătit un sol bogat pentru păcate ascunse. Astfel a fost posibilă o viaţă creştină ipocrită în cadrul bisericii, adică congregaţiile erau îmbinate cu creştini falşi şi necredincioşi.
- Persoanele care erau active şi aveau abilităţi organizatorice bune, care dădeau în principiu o impresie bună, au câştigat autoritate şi „poziţie de conducere“ în congregaţie fără ca cineva să supravegheze sau să aibă posibilitatea de a supraveghea mai serios deciziile şi actele lor.
- Ca o consecinţă a acestor lucruri, creştinismul a fost deschis primirii învăţăturilor şi conceptelor false cu privire la Dumnezeu. Biserica a încetat să mai fie un exemplu care judecă lumea şi care o cheamă la viaţă.
Prevăzând aceste pericole, Biblia ne motivează să ne luăm responsabilitate faţă de fraţii noştri, să îi încurajăm şi să îi mustrăm. În acest fel a fost posibil să se menţină dragostea, disciplina şi puritatea în congregaţiile după voia lui Dumnezeu.
Luaţi seama, deci, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n‑aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi“, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. (Evrei 3:12–13)
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră‑l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‑l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş. (Matei 18:15–17)
Ci v‑am scris să n‑aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcarcă îşi zice „frate“ totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau răpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela. (1 Corinteni 5:11–13)
Pe lângă chemarea urgentă de a‑i încuraja pe fraţii noştri, găsim multe exemple cum creştinii au vegheat la învăţătura bisericii, care este „stâlpul şi temelia adevărului“ (1 Timotei 3:15).
Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să‑L cunoaşteti după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i‑aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume. Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. (1 Ioan 4:1–6)
Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i‑ai găsit mincinoşi. (Apocalipsa 2:2)
Din următorul pasaj se poate vedea bine că judecarea (cercetarea, evaluarea) a jucat un rol indispensabil în a‑i cunoaşte pe ceilalţi şi a‑i ajuta să se pocăiască:
Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. (1 Corinteni 14:24–25)
De multe ori Isus a arătat clar lucrurile care i‑au ţinut pe oameni departe de El (Matei 23:13–36 şi 19:16–22). Dacă vrem ca şi alţii să se apropie de El trebuie să urmăm exemplul lui Isus chiar dacă aceasta cauzează uneori conflicte şi respingere (2 Timotei 4:14–15).
5 În încheiere
Pe scurt, putem spune că, a le face cunoscută semenilor nostri voia lui Dumnezeu și a le arăta unde se abat de la aceasta, având ca bază Cuvântul și fiind mânați de dragostea față de semeni este ceea ce, în sens biblic, se numește judecare. Nu numai Isus Însuși a făcut acest lucru, ci la aceasta i‑a chemat și pe ucenicii Săi, precum și pe oricine dorește să‑L urmeze. Baza acesteia constă în a ne judeca întâi propria viață după standardele Bibliei și a ne supune cu smerenie și ascultare lui Dumnezeu. În Noul Testament, numeroase pasaje biblice susțin această practică. Așadar, judecarea în sine nu este în niciun caz un concept negativ, ci face parte în mod inseparabil din dragostea creștină față de frați, de adevăr și de semeni.