Tri­ni­ta­tea

Prin Isus Dum­ne­zeu a venit foar­te aproa­pe de noi şi ni s‑a reve­lat ca Dum­ne­ze­ul tri­u­nic. Am dori să împăr­tă­şim de ce cre­dem într-un sin­gur Dum­ne­zeu în trei per­soa­ne şi cum înţe­le­gem aceas­ta. La înce­put vrem să facem un scurt rezu­mat al dis­cu­ţi­i­lor din pri­me­le trei seco­le d. Chr. des­pre natu­ra tri­u­ni­că a lui Dum­ne­zeu şi să expli­căm ce cre­dem noi pe baza Nou­lui Testament.

1 Intro­du­ce­re

Biblia este baza învă­ţă­tu­rii des­pre Tri­ni­ta­te, deşi nu găsim acest ter­men aici. Pe baza mono­te­is­mu­lui din Vechiul Tes­ta­ment, Noul Tes­ta­ment vor­beş­te des­pre Dum­ne­zeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi putem găsi afir­ma­ţii pri­vi­toa­re la rela­ţi­i­le înă­un­trul lui Dum­ne­zeu, între cele trei per­soa­ne divine.

Înţe­le­ge­rea ter­me­nu­lui de per­soa­nă poa­te fi găsi­tă în teo­lo­gia cre­ş­ti­nă, în stră­du­inţa de a uşu­ra înţe­le­ge­rea fiinţei lui Dum­ne­zeu şi a lui Isus. Înţe­le­ge­rea ori­gi­na­lă nu a fost nici una mate­ria­lă, nici o des­cri­e­re a unui obiect auto­nom. Carac­te­ris­ti­ci­le unei per­soa­ne sunt capa­ci­ta­tea de a avea rela­ţii, de a iubi şi de a comunica.

Reve­la­rea natu­rii tri­u­ni­ce a lui Dum­ne­zeu a fost un pro­ces în isto­ria mân­tu­i­rii. În tim­pul Vechiu­lui Tes­ta­ment Dum­ne­zeu a pus baza con­cep­tu­lui corect cu pri­vi­re la natu­ra Sa. El S‑a reve­lat ca sin­gu­rul Dum­ne­zeu şi pe par­cur­sul Vechiu­lui Tes­ta­ment întâl­nim îndem­nul Său de a ne ţine tare de monoteism.

Ascul­tă, Isra­e­le! Dom­nul, Dum­ne­ze­ul nos­tru, este sin­gu­rul Domn. Să iubeşti pe Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, cu toa­tă ini­ma ta, cu tot sufle­tul tău şi cu toa­tă pute­rea ta. (Deu­te­ro­nom 6:4–5)

Aşa vor­beş­te Dom­nul, Împă­ra­tul lui Isra­el şi Răs­cum­pă­ră­to­rul lui, Dom­nul oşti­ri­lor: “Eu Sunt Cel din­tâi şi Cel de pe urmă, şi în afa­ră de Mine, nu este alt Dum­ne­zeu. Cine a făcut pro­o­ro­cii ca Mine (să spu­nă şi să-Mi dove­deas­că!), de când am făcut pe oameni din vre­mu­ri­le stră­vechi? Să ves­teas­că vii­to­rul şi ce are să se întâm­ple! Nu vă temeţi, şi nu tre­mu­ra­ţi; căci nu ţi-am ves­tit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul aces­ta? Voi Îmi Sun­teţi mar­tori! Este oare un alt Dum­ne­zeu în afa­ră de Mine? Nu este altă Stân­că, nu cunosc alta!“ (Isa­ia 44:6–8)

Reve­la­ţia cu pri­vi­re la natu­ra lui Dum­ne­zeu din Noul Tes­ta­ment nu schim­bă cu nimic reve­la­ția din Vechiul Tes­ta­ment, mono­te­is­mul fiind indis­cu­ta­bil baza pen­tru înţe­le­ge­rea corec­tă a Trinităţii.

În tim­pul dis­cu­ţi­i­lor des­pre Tri­ni­ta­te din pri­me­le seco­le cre­dinţa corec­tă a tre­bu­it să fie apă­ra­tă de dife­ri­te încer­cări fal­se de a expli­ca natu­ra lui Dum­ne­zeu la un nivel inte­li­gi­bil raţiu­nii umane.

Monar­hia­nis­mul a încer­cat să menţi­nă uni­ta­tea şi uni­ci­ta­tea Lui Dum­ne­zeu prin expli­ca­rea celor trei per­soa­ne divi­ne ca trei moduri de exis­tenţă, trei moda­li­tă­ţi dife­ri­te de înfă­ţi­şa­re a sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu. De ace­ea monar­hia­nis­mul a mai fost numit şi moda­lism sau patri­pa­si­a­nism. Cre­a­to­rul aces­tui ter­men a vrut cu sigu­ranţă să ara­te urmă­ri­le aces­tei învă­ţă­turi: ar tre­bui să cre­dem de ase­me­nea că Dum­ne­zeu Tatăl a sufe­rit şi a murit pe cru­ce, ceea ce este o absur­di­ta­te pen­tru că Dum­ne­zeu este ato­tpu­ter­nic şi etern. Prin­ci­pa­lii repre­zen­tanţi ai aces­tei învă­ţă­turi au fost Noe­tus din Smir­na şi Pra­xeas în seco­lul al doi­lea d. Chr. şi Sabe­l­li­us în seco­lul al tre­i­lea d. Chr. (de ace­ea numi­tă şi sabe­li­a­nism).

Ast­fel a fost nece­sar să se expli­ce mai adânc dife­renţa ade­vă­ra­tă între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sub­or­do­na­ţi­a­nis­mul a încer­cat să expli­ce Tri­ni­ta­tea ca o ordi­ne suc­ce­si­vă: Dum­ne­zeu Tatăl se află dea­su­pra tutu­ror ca unul care este inac­ce­si­bil. Un bine cunos­cut repre­zen­tant al aces­tei învă­ţă­turi a fost Ori­gen în pri­ma jumă­ta­te a seco­lu­lui al tre­i­lea d.Chr. Sub­or­do­na­ţi­a­nis­mul afir­ma că Fiul şi Duhul sunt divini prin natu­ră, dar în mod clar sub­or­do­na­ţi Tată­lui. Ari­us a dezvol­tat aceas­tă învă­ţă­tu­ră mai depar­te la sfârşi­tul seco­lu­lui al tre­i­lea d. Chr. şi înce­pu­tul seco­lu­lui al patru­lea. Ari­a­nis­mul învă­ţa că la înce­put Fiul a fost cre­at de către Tatăl şi apoi împre­u­nă cu Tatăl a cre­at lumea. Con­se­cinţa ar fi că Fiul este o fiinţă cre­a­tă şi nu Dum­ne­zeu. Un alt repre­zen­tant al aces­tei  învă­ţă­turi este Euse­bi­us din Nicomedia.

Sino­dul de la Nice­ea din 325 d. Chr. s‑a ocu­pat cu aceas­tă pro­ble­mă şi a decla­rat că Tatăl şi Fiul au ace­ea­şi natu­ră (în grea­că: homo­o­u­sion to patri). Sino­dul de la Con­stan­ti­no­pol din 381 d. Chr. a con­fir­mat for­mu­lă­ri­le sino­du­lui nice­ean şi, de ase­me­nea, a decla­rat că Duhul Sfânt are ace­ea­şi natu­ră ca şi Fiul şi Tatăl.

2 Des­pre natu­ra divi­nă a lui Isus

Noul Tes­ta­ment înva­ţă că Isus are natu­ră divi­nă, că este în mod com­plet unul şi totu­şi deo­se­bit de Tatăl.

… şi din ei a ieşit, după trup, Chris­to­sul, care este mai pre­sus de toa­te lucru­ri­le, Dum­ne­zeu bine­cu­vân­tat în veci. Amin. (Romani 9:5)

La înce­put era Cuvân­tul, şi Cuvân­tul era cu Dum­ne­zeu, şi Cuvân­tul era Dum­ne­zeu. El era la înce­put cu Dum­ne­zeu. Toa­te lucru­ri­le au fost făcu­te prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n‑a fost făcut fără El. (Ioan 1:1–3)

Nimeni n‑a văzut vreo­da­tă pe Dum­ne­zeu; sin­gu­rul Lui Fiu, care este în sânul Tată­lui, Ace­la L‑a făcut cunos­cut. (Ioan 1:18)

În aces­te ver­se­te găsim afir­ma­ţii esenţi­a­le pen­tru tema noas­tră. Aici se vor­beş­te des­pre exis­tenţa eter­nă şi des­pre divi­ni­ta­tea celei de‑a doua per­soa­ne divi­ne, Fiul. Cuvân­tul (grea­că: Logos) este ter­me­nul folo­sit de Ioan pen­tru Fiul. Des­pre Cuvânt este scris că era Dum­ne­zeu şi că era cu Dum­ne­zeu, ceea ce expri­mă, pe de o par­te, ega­li­ta­tea în ceea ce pri­veş­te natu­ra şi, pe de altă par­te, dife­renţa între persoane.

În Isus Cuvân­tul s‑a făcut om. Nici Tatăl, nici Duhul nu s‑au întru­pat, ci Fiul, sin­gu­rul năs­cut din Tatăl, care pur­ce­de etern din Tatăl şi are ace­ea­şi natu­ră cu El. Exis­tă dife­ri­te vari­an­te ale ver­se­tu­lui 18 în dife­ri­te manu­scri­se, dar cele mai vechi şi mai de încre­de­re manu­scri­se au „mono­ge­nes the­os“, lite­ral: „sin­gu­rul năs­cut Dum­ne­zeu“, fiind o măr­tu­rie cla­ră des­pre natu­ra divi­nă a lui Isus.^[1]

3 Duhul Sfânt ca persoană

Dacă Mă iubi­ţi, veţi păzi porun­ci­le Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mân­gâi­e­tor, care să rămâ­nă cu voi în veac;  şi anu­me, Duhul ade­vă­ru­lui pe care lumea nu‑l poa­te pri­mi… (Ioan 14:15–16)

V‑am spus aces­te lucruri cât mai sunt cu voi. Dar mân­gâi­e­to­rul, adi­că Duhul Sfânt, pe care‑L va tri­mi­te Tatăl, în Nume­le Meu, vă va învă­ţa toa­te lucru­ri­le, şi vă va adu­ce amin­te de tot ce v‑am spus Eu. (Ioan 14:25–26)

Duhul Sfânt este numit „Mân­gâi­e­to­rul“, cuvân­tul în grea­că folo­sit aici este „para­k­le­tos“, care poa­te fi tra­dus ca cel care aju­tă. Duhul ne va învă­ţa şi ne va rea­min­ti de cuvin­te­le lui Isus. Din moment ce Isus vor­beş­te în acest fel des­pre Duhul, este indu­bi­ta­bil că îl reve­lea­ză ca o per­soa­nă şi nu ca o pute­re impersonală.

Exis­tă un argu­ment filo­lo­gic uni­voc pen­tru fap­tul că Duhul Sfânt este per­soa­nă, argu­ment care nu este vizi­bil în lim­ba româ­nă. „Duh“ (în grea­că: pne­u­ma) este de genul neu­tru, dar în tex­tul citat mai sus pro­nu­me­le demon­stra­tiv care îi apa­rţi­ne lui pne­u­ma (în grea­că: eke­i­nos) nu are for­mă neu­tră, ci mas­culi­nă. Aici genul subiec­tu­lui des­pre care este vor­ba îl înlo­cu­ieş­te pe cel gra­ma­ti­cal. Sin­gu­ra expli­ca­ţie posi­bi­lă este că Isus vor­beş­te des­pre Duhul Sfânt ca persoană.

În Fap­te­le Apos­to­li­lor găsim alte alu­zii la fap­tul că Duhul Sfânt este o persoană.

Dar un om, numit Ana­nia, a vân­dut o moşi­oa­ră, cu nevastă-sa Safi­ra  şi a oprit o par­te din preţ, cu şti­rea neves­tei lui; apoi a adus par­tea cea­lal­tă, şi a pus‑o la picioa­re­le apos­to­li­lor. Petru i‑a zis: „Ana­nia, pen­tru ce ţi‑a umplut Sata­na ini­ma ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o par­te din preţul moşi­oa­rei? Dacă n‑o vin­deai, nu rămâ­nea ea a ta? Şi, după ce ai vândut‑o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s‑a putut naş­te un ast­fel de gând în ini­ma ta? N‑ai minţit pe oameni, ci pe Dum­ne­zeu.“ (Fap­te­le Apos­to­li­lor 5:1–4)

Cum poa­te cine­va să min­tă o pute­re imper­so­na­lă? Cine­va poa­te să min­tă o per­soa­nă cu care are rela­ţie şi care cere şi meri­tă one­s­ti­ta­te. De ace­ea este clar că apos­to­lii cre­deau în Duhul Sfânt ca persoană.

4 Des­pre Trinitate

Când va veni mân­gâi­e­to­rul, pe care‑L voi tri­mi­te de la Tatăl, adi­că Duhul ade­vă­ru­lui, care pur­ce­de de la Tatăl, El va măr­tu­ri­si des­pre Mine. (Ioan 15:26)

Isus a tri­mis mân­gâi­e­to­rul de la Tatăl — toa­te cele trei per­soa­ne divi­ne sunt menţio­na­te aici. În Ioan 14:26 Tatăl este cel care avea să tri­mi­tă Duhul, din aceas­ta putem să vedem că Isus are ace­ea­şi auto­ri­ta­te. Aceas­ta este o dova­dă puter­ni­că cu pri­vi­re la natu­ra divi­nă a lui Isus şi pen­tru uni­ta­tea adân­că a celor trei per­soa­ne divine.

Când va veni mân­gâi­e­to­rul, Duhul ade­vă­ru­lui, are să vă călă­u­zeas­că în tot ade­vă­rul; căci El nu va vor­bi de la El, ci va vor­bi tot ce va fi auzit, şi vă va des­co­peri lucru­ri­le vii­toa­re. El Mă va pro­slă­vi, pen­tru că va lua din ce este al Meu, şi vă va des­co­peri. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de ace­ea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va des­co­peri. (Ioan 16:13–15)

Aceas­ta este o altă expre­sie puter­ni­că a uni­tă­ţii în Dum­ne­zeu ca şi a rela­ţi­i­lor între cele trei per­soa­ne divi­ne. Aces­te ver­se­te ara­tă dis­tin­cţia între cele trei per­soa­ne divi­ne pe baza reve­la­ţi­ei unui sin­gur Dum­ne­zeu.

5 Pur­ce­de­ri­le per­soa­ne­lor în cadrul Trinităţii

Când vor­bim des­pre eter­na pro­crea­re a Fiu­lui şi des­pre pur­ce­de­rea Duhu­lui? Sunt aces­tea doar moduri de expri­ma­re sau chiar aces­te cuvin­te des­criu per­soa­na inte­ri­oa­ră a lui Dum­ne­zeu? Tre­bu­ie să admi­tem că lim­ba­jul nos­tru nu este per­fect. Înţe­le­ge­rea cuvin­te­lor este rezul­ta­tul expe­rienţei noas­tre. Per­soa­na eter­nă a lui Dum­ne­zeu este cu mult pes­te ori­ce expe­rienţă uma­nă. De ace­ea ori­ce lim­bă ome­neas­că este (şi tre­bu­ie să fie) un instru­ment insu­fi­cient pen­tru a‑L des­crie pe Dum­ne­ze­ul etern. Însă nu avem un alt instru­ment. Şi chiar Dum­ne­zeu a folo­sit lim­ba uma­nă pen­tru a ni se reve­la nouă, şti­ind că vor fi înţe­le­se greşit sau chiar dis­to­r­sio­na­te cuvin­te­le Sale.

Isus a venit ca să Îl reve­le­ze pe Tatăl. De ace­ea, cuvin­te­le Sale nu pot fi doar niş­te moduri de a Se expri­ma con­form gân­di­rii evre­ieşti. Reve­la­rea înseam­nă că Isus a adus infor­ma­ţii des­pre per­soa­na lui Dum­ne­zeu. Isus a vor­bit des­pre o rela­ţie ase­mă­nă­toa­re cu cea din­tre tată şi fiu. Aceas­ta poa­te fi înţe­lea­să ca o ima­gi­ne.  Dar aceas­tă ima­gi­ne are conţi­nut: Tatăl L‑a năs­cut pe Fiul. Pro­ce­sul invers nu este posi­bil. Isus a numit a doua per­soa­nă a tri­ni­tă­ţii „Logos“, adi­că Cuvân­tul, ceea ce pre­su­pu­ne că acest cuvânt este ros­tit de cine­va. Logo­sul Îşi are ori­gi­nea în Tatăl.

Nu poa­te exis­ta dife­renţă între cele trei per­soa­ne divi­ne în ceea ce pri­veş­te atri­bu­te­le Lor divi­ne. Nu poa­te exis­ta dife­renţă în ceea ce pri­veş­te omni­po­tenţa, ato­tş­ti­inţa sau omni­pre­zenţa. Nu poa­te exis­ta în Dum­ne­zeu o per­soa­nă mai mică sau mai mare. Dacă cine­va nu ţine sea­ma de dife­renţa între rela­ţi­i­le lor, atunci nu mai rămâ­ne nicio altă dife­renţă, atunci nu mai are sens să vor­bim des­pre trei per­soa­ne divi­ne. Acest mod de gân­di­re este o for­mă care pre­mer­ge moda­lis­mul. Cele trei per­soa­ne divi­ne nu ar fi o rea­li­ta­te eter­nă în Dum­ne­zeu, ci doar feluri dife­ri­te de reve­la­re a lui Dum­ne­zeu pen­tru lume.

În plus, nu este posi­bil să spu­nem că une­le expre­sii bibli­ce pri­vi­toa­re la Tri­ni­ta­te se potri­vesc cu modul de gân­di­re evre­iesc. Ioan L‑a numit pe Isus „sin­gu­rul năs­cut Dum­ne­zeu“ (în grea­că: mono­ge­nes the­os). Acest ter­men nu se potri­veş­te nici cu gân­di­rea evre­ias­că, nici cu cea grea­că.  Ter­me­nul poar­tă în sine o con­tra­di­cţie logi­că. Fie este năs­cut, fie este Dum­ne­zeu. Acest ter­men a fost greu de înţe­les. De ace­ea unii copi­şti s‑au gân­dit că tre­bu­ie să „corec­te­ze“ aceas­tă expre­sie. De ace­ea mai degra­bă au corec­tat Biblia decât gân­di­rea lor. Aceas­tă expre­sie are sens numai dacă o rapor­tăm la eter­na pro­crea­re a Logo­su­lui în cadrul Tri­ni­tă­ţii. Pro­crea­rea Fiu­lui este un pro­ces etern din­co­lo de spa­ţiu şi timp. Aşa cum soa­re­le tri­mi­te raze în mod con­stant, tot aşa Tatăl naş­te pe Fiul într-un pro­ces fără înce­put şi sfârşit. Tatăl este ori­gi­nea eter­nă a Fiu­lui. Amân­doi fac par­te din Dum­ne­ze­ul unic şi indi­vi­zi­bil. „Pri­o­ri­ta­tea“ Tată­lui nu poa­te fi o pri­o­ri­ta­te în timp. De ase­me­nea nu poa­te fi o pri­o­ri­ta­te în impor­tanţă sau în pute­re. Este doar o pri­o­ri­ta­te în origine.

Un prin­ci­piu esenţi­al cu pri­vi­re la per­soa­ne­le din Tri­ni­ta­te este ace­la că ele dife­ră în rela­ţi­i­le pe care le au între ele, dar în alte lucruri ele sunt una. De ace­ea când spu­nem că Tatăl ne iubeş­te, aceas­ta impli­că şi dra­gos­tea Fiu­lui, şi a Duhu­lui Sfânt. Când spu­nem că Fiul este pre­zent în comu­ni­ta­tea celor care cred în El, atunci ne refe­rim şi la pre­zenţa Tată­lui şi a Duhu­lui Sfânt. Când spu­nem că Duhul Sfânt ne îmbra­că cu pute­re tre­bu­ie să ştim că face aceas­ta împre­u­nă cu Tatăl şi cu Fiul. Fap­tul că lucra­rea comu­nă a celor trei per­soa­ne este totu­şi atri­bu­i­tă unei sin­gu­re per­soa­ne reflec­tă ceva din punc­tul de vede­re al per­soa­nei în cau­ză din Trinitate.

În între­gi­me putem vedea că Noul Tes­ta­ment ni‑L reve­lea­ză pe Isus ca una cu Tatăl şi totu­şi dis­tins. Expre­sia „sin­gu­rul năs­cut“ (în grea­că: mono­ge­nes) ara­tă că Fiul pur­ce­de din Tatăl, ceea ce nu se refe­ră la un timp de refe­rinţă, ci la rela­ţia din­tre cei doi. Tatăl este ori­gi­nea Fiu­lui, Fiul pur­ce­de etern din Tatăl şi, prin urma­re, este de ace­ea­şi natu­ră. Duhul Sfânt este tri­mis în lume de Tatăl şi de Fiul. El Îşi găseş­te per­soa­na în ace­ea­şi ori­gi­ne, are ace­ea­şi natu­ră eter­nă şi în ace­la­şi mod ia par­te la dăru­i­rea inte­ri­oa­ră, pri­mi­rea şi uni­ta­tea lui Dumnezeu.

În 1 Timo­tei 6:16 este scris:

… sin­gu­rul care are nemu­ri­rea, care locu­ieş­te într‑o lumi­nă, de care nu poţi să te apropii.

Aici nu vor­beş­te des­pre sfinţe­nia Sa, ci şi des­pre carac­te­rul Său de nepă­truns. Fap­tul că noi ca şi cre­a­ţie a lui Dum­ne­zeu nu putem înţe­le­ge natu­ra Sa eter­nă cu min­tea noas­tră nu poa­te fi un argu­ment împo­tri­va Tri­ni­tă­ţii. Dum­ne­zeu exis­tă într‑o altă dimen­siu­ne decât cea pe care noi o cunoa­ş­tem. S‑a reve­lat pe Sine printr-un mis­ter, ceea ce ne per­mi­te mai mult decât putem să cerem sau să aştep­tăm. De ace­ea sun­tem mulţu­mi­tori că El ne‑a ară­tat atât de mult din per­soa­na Sa. Chiar dacă nu putem să Îl înţe­le­gem încă pe deplin, dra­gos­tea şi uni­ta­tea care ţin de natu­ra Sa ne sunt date ca o con­du­ce­re cla­ră pen­tru via­ţa noas­tră aici şi acum. Dum­ne­zeu doreş­te să Îl cunoa­ş­tem pen­tru ca să putem avea o rela­ţie vie şi ade­vă­ra­tă cu El. Calea prin care putem să ajun­gem la aceas­ta este des­chi­să tuturor.