Saba­tul și sem­ni­fi­ca­ția sa

„Tre­bu­ie să păzeas­că creș­ti­nii toa­te cele Zece Porunci?“ sau „Cum să înțe­le­gem cea de‑a patra porun­că, Saba­tul?“ Mulți oameni care stu­di­a­ză Biblia își pun ade­sea ast­fel de întrebări.

În tex­tul urmă­tor, am dori să expli­căm ce ati­tu­di­ne ar tre­bui să avem, ca și creș­tini, față de Sabat. De ase­me­nea, am vrea să abor­dăm, pe scurt, sco­pul și înțe­le­sul aces­tei porunci în Vechiul Tes­ta­ment și împli­ni­rea ei în Noul Testament.

1 Cui și când a fost dat Sabatul?

În cele Zece Porunci scrie:

Ţine ziua de odih­nă, ca s‑o sfinţeşti, cum ţi‑a porun­cit Dom­nul Dum­ne­ze­ul tău.

Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toa­te tre­bu­ri­le. Dar ziua a şap­tea este ziua de odih­nă a Dom­nu­lui Dum­ne­ze­u­lui tău: să nu faci nicio lucra­re în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fii­ca ta, nici robul tău, nici roa­ba ta, nici boul tău, nici măga­rul tău, nici vre­u­nul din dobi­toa­ce­le tale, nici stră­i­nul care este în locu­ri­le tale, pen­tru ca şi robul, şi roa­ba ta să se odih­neas­că întoc­mai ca tine. Adu-ţi amin­te că şi tu ai fost rob în ţara Egip­tu­lui, şi Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, te‑a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de ace­ea ţi‑a porun­cit Dom­nul Dum­ne­ze­ul tău să ţii ziua de odih­nă. (Deu­te­ro­nom 5:12–15)

Sco­pul prin­ci­pal al porun­cii Saba­tu­lui a fost ca popo­rul lui Dum­ne­zeu să dedi­ce (cel puțin^[1]) aceas­tă zi a săp­tămâ­nii în între­gi­me lui Dumnezeu.

Mai mult, din acest pasaj putem vedea că Saba­tul a fost o amin­ti­re a ieși­rii din Egipt. Isra­e­li­ții tre­bu­iau să-și amin­teas­că că și ei au fost cân­d­va robi în Egipt și să fie drepți față de slu­ji­to­rii lor oferindu-le și lor o zi de odihnă.
Ace­eași idee este expri­ma­tă și în Exod 23:12:

Timp de şase zile, să-ţi faci lucrul. Dar în ziua a şap­tea să te odih­neşti, pen­tru ca boul şi măga­rul tău să aibă odih­nă, pen­tru ca fiul roa­bei tale şi stră­i­nul să aibă răgaz şi să răsufle.

Ținând cont de aces­te aspec­te, ar tre­bui să înțe­le­gem într-un mod ase­mă­nă­tor și urmă­toa­re­le versete:

„Vor­beş­te copi­i­lor lui Isra­el şi spune-le: „Să nu care cum­va să nu ţineţi Saba­te­le Mele, căci aces­ta va fi între Mine şi voi şi urma­şii voş­tri un semn după care se va cunoa­ş­te că Eu sunt Dom­nul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Saba­tul, căci el va fi pen­tru voi ceva sfânt. Cine îl va căl­ca va fi pedep­sit cu moar­tea; cine va face vreo lucra­re în ziua aceas­ta va fi nimi­cit din mij­lo­cul popo­ru­lui său. Să lucrezi şase zile; dar a şap­tea este Saba­tul, ziua de odih­nă închi­na­tă Dom­nu­lui. Cine va face vreo lucra­re în ziua Saba­tu­lui va fi pedep­sit cu moar­tea. Copi­ii lui Isra­el să păzeas­că Saba­tul, prăznuindu‑l, ei şi urma­şii lor, ca un legământ necur­mat. Aces­ta va fi între Mine şi copi­ii lui Isra­el un semn veş­nic; căci în şase zile a făcut Dom­nul ceru­ri­le şi pămân­tul, iar în ziua a şap­tea S‑a odih­nit şi a răsu­flat.“ (Exod 31:13–17)

Acest pasaj expri­mă clar fap­tul că Saba­tul a fost dat ca semn al legămân­tu­lui din­tre Dum­ne­zeu și popo­rul Său Israel.

Te-ai cobo­rât pe mun­te­le Sinai, le-ai vor­bit din înă­lţi­mea ceru­ri­lor şi le-ai dat porunci drep­te, legi ade­vă­ra­te, învă­ţă­turi şi orân­du­iri minu­na­te. Le-ai făcut cunos­cut Saba­tul Tău cel sfânt şi le-ai dat prin robul Tău Moi­se, porunci, învă­ţă­turi şi o Lege. (Nee­mia 9:13–14)

Din aces­te ver­se­te putem vedea că Saba­tul nu fuse­se cunos­cut de la bun înce­pu­tul cre­a­ți­ei, ci Dum­ne­zeu l‑a făcut cunos­cut popo­ru­lui Isra­el atunci când le‑a dat Legea, pe mun­te­le Sinai. De ase­me­nea, așa cum citim în cele­lal­te cărți ale Bibli­ei, Saba­tul nu a fost ținut îna­in­te de Moise.

Şi i‑am scos ast­fel din ţara Egip­tu­lui, şi i‑am dus în pus­tiu. Le-am dat legi­le Mele şi le-am făcut cunos­cut porun­ci­le Mele, pe care tre­bu­ie să le împli­neas­că omul ca să tră­i­as­că prin ele. Le-am dat şi Saba­te­le Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pen­tru ca să ştie că Eu sunt Dom­nul care‑i sfinţesc. […] Sfinţi­ţi Saba­te­le Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să şti­ţi că Eu sunt Dom­nul Dum­ne­ze­ul vos­tru! (Eze­chiel 20:10–12.20)

Pasa­jul men­țio­nea­ză de două ori că Saba­tul este sem­nul legămân­tu­lui din­tre Dum­ne­zeu și popo­rul Său pe care l‑a scos din țara Egiptului.

Pe baza tutu­ror pasa­je­lor de mai sus, putem vedea că Dum­ne­zeu a dat Saba­tul popo­ru­lui Isra­el atunci când l‑a scos din țara Egip­tu­lui, ca un semn al legămân­tu­lui pe care l‑a înche­iat cu ei. Legea Saba­tu­lui a fost dată exclu­siv popo­ru­lui Isra­el. A fost un semn dis­tinc­tiv, pe care nu îl regă­sim la niciun alt popor (nea­mu­ri­le nu au avut o zi de odihnă).

2 Cum să înțe­le­gem expre­sia ”Dum­ne­zeu s‑a odih­nit în ziua a șaptea”?

Unii oameni sus­țin că pasa­jul din Gene­za 2:2–3 ara­tă fap­tul că porun­ca Saba­tu­lui a fost dată de Dum­ne­zeu încă de la înce­pu­tul cre­a­ți­ei și fiind­că Dum­ne­zeu Însuși S‑a odih­nit, tre­bu­ie să res­pec­tăm și noi ziua de odih­nă ca pe o „lege a creației”.

În ziua a şap­tea, Dum­ne­zeu Şi‑a sfârşit lucra­rea pe care o făcu­se; şi în ziua a şap­tea S‑a odih­nit de toa­tă lucra­rea Lui pe care o făcu­se. Dum­ne­zeu a bine­cu­vân­tat ziua a şap­tea şi a sfinţit‑o, pen­tru că în ziua aceas­ta S‑a odih­nit de toa­tă lucra­rea Lui pe care o zidi­se şi o făcuse.

Ca să putem înțe­le­ge corect fiin­ța lui Dum­ne­zeu, tre­bu­ie să exa­mi­năm și ver­se­te­le care vor­besc clar des­pre fap­tul că Dum­ne­zeu nici­o­da­tă nu înce­tea­ză să lucreze.

Aju­to­rul îmi vine de la Dom­nul, care a făcut ceru­ri­le şi pămân­tul. Da, El nu va îngă­dui să ţi se cla­ti­ne picio­rul; Cel ce te păzeş­te nu va dor­mi­ta. Iată că nu dor­mi­tea­ză, nici nu doar­me Cel ce păzeş­te pe Isra­el. (Psal­mul 121:2–4)

Dar Isus le‑a răs­puns: „Tatăl Meu lucrea­ză până acum; şi Eu, de ase­me­nea, lucrez.“ (Ioan 5:17)

Ori­ce ni se dă bun şi ori­ce dar desă­vârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl lumi­ni­lor, în care nu este nici schim­ba­re, nici umbră de muta­re. (Iacov 1:17)

Dacă ne gân­dim la natu­ra eter­nă și neschim­bă­toa­re a lui Dum­ne­zeu, că „El nu obo­seş­te, nici nu-Şi poa­te pier­de pute­rea” (Isa­ia 40:28), putem găsi înțe­le­sul corect al ver­se­te­lor din Gene­za 2:2–3. Nu Dum­ne­zeu este cel care are nevo­ie de odih­nă, ci omul.

În loc să înțe­le­gem aces­te ver­se­te în mod lite­ral, este impor­tant să încer­căm să le armo­ni­zăm cu alte afir­ma­ții cla­re ale Bibliei.

Când auto­rul spu­ne că Dum­ne­zeu S‑a odih­nit în ziua a șap­tea, că a binecuvântat‑o și a sfințit‑o, el vrea să expri­me ce a înțe­les des­pre Creator.

Odih­na și pacea carac­te­ri­zea­ză fiin­ța lui Dum­ne­zeu la fel de mult ca acti­vi­ta­tea și lucra­rea Sa. Aces­tă sta­re de odih­nă este evi­den­ți­a­tă prin mai mul­te aspecte:

• Dum­ne­zeu Şi‑a sfârşit lucra­rea cre­a­toa­re și a văzut că totul era foar­te bun, per­fect. Nu avea nevo­ie de nicio îmbu­nă­tă­ți­re, corec­ta­re, revi­zu­i­re. Dum­ne­zeu s‑a bucu­rat de lucra­rea Sa și a sărbătorit‑o, pen­tru că o cre­a­se din iubi­re (Psal­mul 104:31).
• Pasa­jul expri­mă, de ase­me­nea, că sco­pul cre­a­ți­ei este odih­na — dar nu o odih­nă pasi­vă, ci păr­tă­șia vie cu Dum­ne­zeu: să‑L slă­vim și să expe­ri­men­tăm că Dum­ne­zeu are timp pen­tru noi. Rea­li­ta­tea aceas­ta o putem trăi deja acum, pe pământ, iar împli­ni­rea ei se va desă­vârși în eter­ni­ta­te. Aces­ta este moti­vul pen­tru care Noul Tes­ta­ment inter­pre­tea­ză odih­na din ziua a șap­tea ca fiind păr­tă­șia eter­nă ce va avea loc în ceruri (Evrei 4:10–11 — ”să intrăm în odih­na lui Dumnezeu”).
• Dum­ne­zeu l‑a cre­at pe om după chi­pul și ase­mă­na­rea Sa. De ace­ea, sco­pul vie­ții lui nu este mun­ca și tru­da, ci rela­ția cu Cre­a­to­rul Său. Nu tre­bu­ie să ne pier­dem în pro­pri­i­le noas­tre acti­vi­tăți, ci să avem mereu îna­in­tea ochi­lor noș­tri sco­pul suprem pen­tru care am fost creați.
  Dum­ne­zeu lucrea­ză mereu și se odih­neș­te mereu.
• Dum­ne­zeu a găsit odih­nă în lucra­rea Sa per­fec­tă. La fel și noi, putem găsi odih­na atunci când facem voia Lui.

Putem învă­ța foar­te mul­te lucruri din Gene­za 2:3 și din isto­ri­si­ri­le cre­a­ți­ei, în gene­ral. Sunt ade­vă­ruri spi­ri­tu­a­le impor­tan­te. Cu toa­te aces­tea, nu putem tra­ge con­clu­zia că Dum­ne­zeu este limi­tat de timp și că se opreș­te din lucra­rea Sa pen­tru 24 de ore. Vechiul Tes­ta­ment a fost scris ini­țial pen­tru isra­e­liți, motiv pen­tru care și modul de expri­ma­re este evre­iesc: actul cre­a­ți­ei este des­cris în cadrul unei săp­tămâni cu șap­te zile, care se înche­ie cu odih­na Saba­tu­lui. Prin aceas­tă porun­că, isra­e­li­ții au fost încu­ra­jați să țină Saba­tul, pe care îl negli­ja­se­ră dese­ori de‑a lun­gul isto­ri­ei lor, fiind ast­fel necre­din­cioși lui Dumnezeu.

3 Cum s‑a rapor­tat Isus la Sabat?

Deși Isus a ținut legi­le evre­iești, El nu a făcut nicio dife­ren­ță între zile, în ceea ce pri­vea devo­ta­men­tul și slu­ji­rea Sa față de oameni. Con­form învă­ță­tu­rii lui Isus, așa cum vedem și din situ­a­ția când uce­ni­cii Săi cule­geau spi­ce de grâu în ziua Saba­tu­lui (Matei 12:1–8), Dum­ne­zeu nu apre­cia­ză res­pec­ta­rea for­ma­lă a inter­dic­ți­i­lor Saba­tu­lui, ci ne con­dam­nă sau ne îndrep­tă­țeș­te, în func­ție de ati­tu­di­nea ini­mii noastre.

Spre indig­na­rea adver­sa­ri­lor Săi, Isus a vin­de­cat de mai mul­te ori în Sabat. De exem­plu, a făcut tină din sali­vă şi a uns ochii unui orb (Ioan 9:6–7). Într‑o altă situ­a­ție, El a cerut unui om, pe care îl vin­de­ca­se, să-și ia patul și să umble (Ioan 5:8–10).
Apos­to­lul Ioan scrie în legă­tu­ră cu acest lucru:

Toc­mai de ace­ea cău­tau şi mai mult iude­ii să‑L omoa­re, nu numai fiind­că dez­le­ga ziua Saba­tu­lui, dar şi pen­tru că zicea că Dum­ne­zeu este Tatăl Său şi Se făcea ast­fel deo­po­tri­vă cu Dum­ne­zeu. (Ioan 5:18)

Isus de ase­me­nea a spus:

Căci Fiul omu­lui este Domn şi al Saba­tu­lui. (Matei 12:8)

Prin afir­ma­ții ca aces­tea, Isus a dorit să scoa­tă la lumi­nă reli­gi­o­zi­ta­tea ipo­cri­tă a cri­ti­ci­lor Săi. Din Pre­di­ca de pe Mun­te (Matei 5) putem vedea ati­tu­di­nea pe care a avut‑o Isus față de Lege. În ver­se­tul 17, El a spus că „nu a venit să desfi­in­țe­ze, ci să împli­neas­că Legea”. Apoi enu­me­ră câte­va exem­ple în felul urmă­tor: „Ați auzit că s‑a zis… dar Eu vă spun…”. De exem­plu, Isus extin­de înțe­le­sul porun­cii „Să nu comi­ţi adul­ter” la gân­duri și pri­viri necu­ra­te, iar porun­ca „Să nu ucizi”, la ură și dis­preț. De ase­me­nea, Isus i‑a mai învă­țat pe oameni lucruri noi cu pri­vi­re la jurământ și la iubi­rea față de duș­mani. Prin Isus, Legea Vechiu­lui Tes­ta­ment și‑a dobân­dit sem­ni­fi­ca­ția sa rea­lă, ini­ția­lă. Aceas­ta se refe­ră și la Sabat. Chiar dacă acest lucru nu este men­țio­nat expli­cit în acest pasaj, putem vedea că Isus, prin devo­ta­men­tul și iubi­rea Sa de zi cu zi, a împli­nit per­fect Sabatul.

4 Care a fost ati­tu­di­nea pri­mi­lor creș­tini față de Sabat?

Pri­mul lucru pe care îl remar­căm este fap­tul că nu putem găsi nici măcar un sin­gur pasaj în Noul Tes­ta­ment^[2] unde creș­ti­nii să fi fost mus­trați pen­tru că au negli­jat Saba­tul. Ținând cont de fap­tul că Legea Saba­tu­lui a fost dată popo­ru­lui Isra­el, a fost natu­ral ca atât Isus, cât și apos­to­lii, ca evrei, să țină aceas­tă porun­că.^[3] Dar prin aceas­ta nu au vrut să ara­te că ține­rea Saba­tu­lui este nece­sa­ră pen­tru mân­tu­i­re sau că și noi astăzi ar tre­bui să ținem Saba­tul. Pen­tru noi este mult mai rele­van­tă situ­a­ția creș­ti­ni­lor pro­ve­niți din­tre neamuri.

O între­ba­re impor­tan­tă este dacă găsim măcar un sin­gur indi­ciu în Noul Tes­ta­ment potri­vit căru­ia creș­ti­nii, care nu erau de ori­gi­ne evre­ias­că, au tre­bu­it să țină Sabatul.
Când apos­to­lii s‑au adu­nat la Ieru­sa­lim pen­tru a deci­de asu­pra lucru­ri­lor pe care tre­bu­iau să le țină creș­ti­nii con­ver­tiți din­tre nea­muri, patru punc­te au fost men­țio­na­te. Aces­tea au fost con­si­de­ra­te nece­sa­re pen­tru a putea men­ți­ne păr­tă­șia cu creș­ti­nii evrei, pre­cum și pen­tru a le putea ves­ti Evan­ghe­lia fără a cau­za vreo pri­ci­nă de potic­ni­re. Prin­tre aces­tea punc­te nu este men­țio­nat Saba­tul. Nici­u­nul din­tre apos­toli nu a îndrăz­nit să pună jugul legii asu­pra creș­ti­ni­lor din­tre nea­muri. Ceea ce s‑a aștep­tat de la ei a fost doar să se fereas­că de idoli^[4], de cur­vie^[5], de car­nea ani­ma­le­lor sugru­ma­te și de a mân­ca cu sân­ge (Fap­te­le apos­to­li­lor 15:10–21).

Pavel a scris creș­ti­ni­lor din Roma:

Unul soco­teş­te o zi mai pre­sus decât alta; pen­tru altul, toa­te zile­le sunt la fel. Fie­ca­re să fie deplin încre­dinţat în min­tea lui. Cine face deo­se­bi­re între zile, pen­tru Dom­nul o face. Cine nu face deo­se­bi­re între zile, pen­tru Dom­nul n‑o face. Cine mănân­că, pen­tru Dom­nul mănân­că; pen­tru că adu­ce mulţu­mi­ri lui Dum­ne­zeu. Cine nu mănân­că, pen­tru Dom­nul nu mănân­că; şi adu­ce şi el mulţu­mi­ri lui Dum­ne­zeu. (Romani 14:5–6)

Fap­tul că unii con­si­de­rau „o zi mai pre­sus decât alta” este un indi­ciu clar că unii din­tre creș­ti­nii evrei încă mai țineau Saba­tul, deo­a­re­ce nu a exis­tat o altă zi ”deo­se­bi­tă pen­tru Dom­nul”. Pavel nu a vrut ca Saba­tul și legi­le de mân­ca­re să fie ținu­te de către toți creș­ti­nii. Din con­text (ver­se­te­le 2 și 14) putem vedea că acei creș­tini, care încă mai țineau Legea (aici e vor­ba des­pre Sabat și legi­le de mân­ca­re), erau con­si­de­rați ca fiind sla­bi în cre­din­ță. Pe de altă par­te, creș­ti­nii evrei, care înțe­le­se­se­ră că nu mai e nevo­ie să țină Legea, erau con­si­de­rați tari. Dacă Pavel nu le‑a cerut creș­ti­ni­lor evrei să țină Saba­tul, cu cât mai puțin ar aștep­ta aceas­ta de la creș­ti­nii pro­ve­niți din­tre neamuri!

Noul Tes­ta­ment con­ți­ne câte­va scri­sori adre­sa­te bise­ri­ci­lor din­tre nea­muri, unde unii creș­tini erau în peri­co­lul de a se îndrep­ta spre ține­rea Legii evre­iești. Pavel îi mus­tră foar­te aspru:

Odi­ni­oa­ră, când nu cunoş­tea­ţi pe Dum­ne­zeu, era­ţi robi­ţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei.

Dar acum, după ce aţi cunos­cut pe Dum­ne­zeu sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunos­cu­ţi de Dum­ne­zeu, cum vă mai întoar­ceţi iară­şi la ace­le învă­ţă­turi înce­pă­toa­re, sla­be şi sără­căcioa­se, căro­ra vreţi să vă supu­neţi din nou? Voi păzi­ţi zile, luni, vre­muri şi ani. Mă tem să nu mă fi oste­nit degea­ba pen­tru voi. (Gala­te­ni 4:8–11)

Să obser­văm cum argu­men­tea­ză Pavel: gala­te­nii erau nea­muri și se închi­nau ido­li­lor. Prac­ti­ci­le lor reli­gi­oa­se nu au avut pute­rea de a‑i apro­pia de Dum­ne­zeu. Prin ține­rea Legii evre­iești, s‑ar întoar­ce, de fapt, la ace­lași nivel. Păzind ”zile, luni, vre­muri şi ani” (care se refe­ră la Sabat și la alte săr­bă­tori evre­iești) înseam­nă o întoar­ce­re la învă­ţă­tu­ri­le înce­pă­toa­re, sla­be şi săra­ce — adi­că la ace­lași nivel cu săr­bă­to­ri­le și ritu­a­lu­ri­le păgâ­ne căro­ra le-au fost cân­d­va robi.

În alte capi­to­le Pavel le scrie:

Mă mir că tre­ceţi aşa de repe­de de la Cel ce v‑a che­mat prin harul lui Hris­tos la o altă Evan­ghe­lie. (Gala­te­ni 1:6)

O, gala­te­ni nechi­b­zui­ţi! Cine v‑a fer­me­cat pe voi, îna­in­tea ochi­lor căro­ra a fost zugră­vit Isus Hris­tos ca răs­tig­nit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin fap­te­le Legii aţi pri­mit voi Duhul ori prin auzi­rea cre­dinţei? Sun­teţi aşa de nechi­b­zui­ţi? După ce aţi înce­put prin Duhul, vreţi acum să sfârşi­ţi prin firea pământească*CARNE? În zadar aţi sufe­rit voi atât de mult? Dacă în ade­văr, e în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni prin­tre voi le face oare prin fap­te­le Legii sau prin auzi­rea cre­dinţei? (Gala­te­ni 3:1–5)

Toa­te aces­tea sunt aver­tis­men­te foar­te seri­oa­se adre­sa­te creș­ti­ni­lor. Dacă acum, după ce au cre­zut în Isus, se îndreap­tă către Lege (inclu­siv ține­rea zile­lor), nu vor fi mântuiți.

Bise­ri­ca din Colo­se se afla în ace­lași peri­col de a accep­ta învă­ță­tu­ri­le ome­nești și de a ține Legea. Prin urma­re, înseam­nă că îna­in­te ei nu ținu­se­ră nici Legea, nici Sabatul:

Nimeni, dar, să nu vă jude­ce cu pri­vi­re la mân­ca­re sau bău­tu­ră, sau cu pri­vi­re la o zi de săr­bă­toa­re, cu pri­vi­re la o lună nouă sau cu pri­vi­re la o zi de Sabat, care sunt umbra lucru­ri­lor vii­toa­re, dar tru­pul este al lui Hris­tos. (Colo­seni 2:16–17)^[6]

Pasa­je­le bibli­ce din aceas­tă sec­țiu­ne sunt doar câte­va exem­ple. Pen­tru o înțe­le­ge­re mai apro­fun­da­tă e nece­sar să citim con­tex­tul fie­că­rui pasaj.

5 Tre­bu­ie să ținem și noi Saba­tul con­form celor Zece porunci?

Unii oameni sus­țin că Legea mozai­că este for­ma­tă din două păr­ți: legea mora­lă (legea lui Dum­ne­zeu), care se regă­seș­te în cele Zece Porunci și legea cere­mo­n­i­a­lă (legea lui Moi­se), care inclu­de rân­du­ie­li­le cu pri­vi­re la jert­fe, cir­cu­m­ci­zie etc. Ei con­si­de­ră că legea mora­lă este etern vala­bi­lă — pen­tru toți oame­nii din ori­ce timp, inclu­siv pen­tru creș­ti­nii din ziua de azi — în timp ce legea cere­mo­n­i­a­lă se înche­ie cu Isus. În Biblie, însă, nu găsim nicio dis­tinc­ție în acest sens. De exem­plu, în Nee­mia, capi­to­lul 8, ver­se­te­le 1 și 8, auto­rul folo­seș­te alter­na­tiv expre­si­i­le Legea lui Moi­se și Legea lui Dum­ne­zeu, referindu-se la ace­lași lucru. Un exem­plu ase­mă­nă­tor găsim și în Luca 2:22–24.

Putem men­țio­na și alte pasa­je când Isus a vor­bit des­pre legi și porunci și nu s‑a refe­rit doar la Deca­log^[7]. De exem­plu, când tână­rul bogat L‑a între­bat ce porunci ar tre­bui să țină ca să dobân­deas­că via­ță veș­ni­că, Isus i‑a răspuns:

El i‑a răs­puns: „De ce mă întrebi: „Ce bine?“ Bine­le este Unul sin­gur. Dar dacă vrei să intri în via­ţă, păzeş­te porun­ci­le.“ „Care?“, I‑a zis el. Şi Isus i‑a răs­puns: „Să nu ucizi; să nu pre­a­cur­veşti; să nu furi; să nu faci o măr­tu­ri­si­re min­ci­noa­să; să cin­steşti pe tatăl tău şi pe mama ta“; şi: „Să iubeşti pe aproa­pe­le tău ca pe tine însu­ţi.“ Tână­rul I‑a zis: „Toa­te aces­te porunci le-am păzit cu gri­jă din tine­reţea mea; ce-mi mai lip­seş­te?“ „Dacă vrei să fii desă­vârşit“, i‑a zis Isus, „du-te de vin­de ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoa­ră în cer! Apoi vino şi urmează-Mă.“ Când a auzit tână­rul vor­ba aceas­ta, a ple­cat foar­te întris­tat; pen­tru că avea mul­te avu­ţii. (Matei 19:17–22)

Isus nu a men­țio­nat toa­te porun­ci­le Deca­lo­gu­lui (nici chiar Saba­tul). Pe de altă par­te, El vor­beș­te des­pre o porun­că care nu se găseș­te prin­tre cele Zece Porunci: ”Să iubeşti pe aproa­pe­le tău ca pe tine însu­ţi” (Levi­tic 19:18). A ne iubi aproa­pe­le înseam­nă mult mai mult decât a nu lua ceea ce îi apar­ți­ne (a fura) sau a nu‑l omo­rî. Isus vrea să lămu­reas­că ce este cel mai impor­tant: să fim desă­vâr­șiți în a‑L urma pe El. Isus nu l‑a încu­ra­jat pe tână­rul bogat să dea doar o par­te (să țină une­le porunci), ci să facă totul, din toa­tă ini­ma, pen­tru Dumnezeu.

Aceas­ta este ati­tu­di­nea la care Isus i‑a încu­ra­jat pe oameni în dife­ri­te moduri. Într‑o situ­a­ție ase­mă­nă­toa­re, când Isus a fost între­bat care este cea mai impor­tan­tă porun­că, El a răspuns:

„Cea din­tâi este aceas­ta: „Ascul­tă Isra­e­le! Dom­nul Dum­ne­ze­ul nos­tru este un sin­gur Domn“; şi: „Să iubeşti pe Dom­nul Dum­ne­ze­ul tău cu toa­tă ini­ma ta, cu tot sufle­tul tău, cu tot cuge­tul tău şi cu toa­tă pute­rea ta“; iată porun­ca din­tâi. Iar a doua este urmă­toa­rea: „Să iubeşti pe aproa­pe­le tău ca pe tine însu­ţi.“ Nu este altă porun­că mai mare decât aces­tea.“ (Mar­cu 12:29–31)

Isus a dat o porun­că nouă (Ioan 13:34–35). El le‑a expli­cat uce­ni­ci­lor Săi într-un mod mult mai pro­fund ce ar tre­bui să facă și ce nu: ar fi foar­te rău dacă cine­va ar fi satis­fă­cut cu sine însuși pen­tru fap­tul că nu și‑a ucis fra­te­le, dar între timp s‑a mâni­at pe el (Matei 5:22), nu numai adul­te­rul este o fap­tă foar­te gra­vă, ci și a pri­vi o feme­ie într-un mod necu­rat (Matei 5:28). Isus nu a desfi­in­țat Legea și cele Zece Porunci (Matei 5:17), ci le‑a dat un sens mai profund.
Prin cele Zece Porunci, Dum­ne­zeu i‑a învă­țat pe oameni prin­ci­pii și legi mora­le foar­te de bază. Chiar și cei care își cau­tă îndrep­tă­ți­rea prin fap­te­le lor pot fi de acord cu ele (Matei 23:23).

Doar cei care vor să‑L iubeas­că pe Dum­ne­zeu și pe aproa­pe­le lor cu toa­tă ini­ma vor înțe­le­ge și fap­tul că a‑L urma pe Isus înseam­nă dăru­i­re tota­lă și necon­di­țio­na­tă și nu vor pune nicio limi­tă în devo­ta­men­tul lor.

Pavel expli­că în scri­soa­rea sa către Romani 7:4–7 că noi am murit față de Lege ca să slu­jim lui Dum­ne­zeu într‑o mod nou, con­form Duhului:

Nu şti­ţi, fra­ţi­lor — căci vor­besc unor oameni care cunosc Legea — că Legea are stă­pâ­ni­re asu­pra omu­lui câtă vre­me tră­ieş­te el? Căci feme­ia mări­ta­tă este lega­tă prin Lege de băr­ba­tul ei câtă vre­me tră­ieş­te el; dar dacă‑i moa­re băr­ba­tul, este dez­le­ga­tă de legea băr­ba­tu­lui ei. Dacă deci, când îi tră­ieş­te băr­ba­tul, ea se mări­tă după altul, se va che­ma pre­a­cur­vă; dar dacă‑i moa­re băr­ba­tul, este dez­le­ga­tă de lege, aşa că nu mai este pre­a­cur­vă, dacă se mări­tă după altul. Tot ast­fel, fra­ţii mei, prin tru­pul lui Hris­tos, şi voi aţi murit în ce pri­veş­te Legea, ca să fiţi ai altu­ia, adi­că ai Celui ce a învi­at din morţi; şi aceas­ta, ca să adu­cem rod pen­tru Dum­ne­zeu. Căci, când tră­i­am sub firea noas­tră pămân­teas­că, pati­mi­le păca­te­lor, aţâţa­te de Lege, lucrau în mădu­la­re­le noas­tre şi ne făceau să adu­cem roa­de pen­tru moar­te. Dar acum, am fost izbă­vi­ţi de Lege şi sun­tem morţi faţă de Legea aceas­ta care ne ţinea robi, pen­tru ca să slu­jim lui Dum­ne­zeu într-un duh nou, iar nu după vechea slo­vă. Deci ce vom zice? Legea este ceva păcă­tos? Nici­de­cum! Dim­po­tri­vă, păca­tul nu l‑am cunos­cut decât prin Lege. De pil­dă, n‑aş fi cunos­cut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!“ (Romani 7:1–7)

Prin exem­plul unei femei căru­ia i‑a murit soțul, Pavel vrea să ilus­tre­ze ce înseam­nă a muri față de Lege, prin Hris­tos. Legea men­țio­na­tă în ver­se­te­le 4–6 se refe­ră la cele Zece Porunci, deo­a­re­ce porun­ca din ver­se­tul 7 face par­te din Deca­log („Să nu pofteşti!“).

După cum putem vedea din învă­ță­tu­ri­le ulte­ri­oa­re ale lui Pavel (Romani 7 și 8), liber­ta­tea față de Lege nu înseam­nă a ne cobo­rî sub nive­lul Legii mozai­ce, ci dim­po­tri­vă: a‑L urma pe Isus și a ne dedi­ca întrea­ga via­ță lui Dum­ne­zeu. Doar în acest mod și porun­ca Saba­tu­lui își găseș­te sem­ni­fi­ca­ția ei reală.

6 Con­clu­zii: Saba­tul, dumi­ni­ca sau fie­ca­re zi?

Este într-adevăr foar­te impor­tant pen­tru rela­ția noas­tră cu Dum­ne­zeu să dedi­căm timp pen­tru El. Dar este sufi­cient să ofe­rim o zi pen­tru Dumnezeu?
Pri­mii creș­tini se întâl­neau în fie­ca­re zi să se roa­ge împre­u­nă și să se încu­ra­je­ze unul pe altul (Fap­te­le apos­to­li­lor 2:37–47; 5:42; Evrei 3:12–14). Cre­dem că este natu­ral ca fie­ca­re creș­tin să folo­seas­că tot tim­pul liber pe care‑l are pen­tru a zidi împă­ră­ția lui Dum­ne­zeu. Ne bucu­răm că tră­im într‑o soci­e­ta­te unde nu tre­bu­ie să lucrăm nici sâm­bă­ta (Sabat), nici dumi­ni­ca. Putem folo­si tot acest timp pen­tru a ne întâl­ni cu fra­ții și suro­ri­le noas­tre de cre­din­ță, și ast­fel să‑L lău­dăm pe Dum­ne­zeu împre­u­nă și să‑i aju­tăm pe cei­lalți oameni să găseas­că calea spre El.

Saba­tul și‑a găsit împli­ni­rea în Noul Tes­ta­ment nu prin fap­tul că creș­ti­nii au ținut o zi spe­cia­lă (sâm­bă­ta sau dumi­ni­ca), ci pen­tru că și-au dăru­it fie­ca­re zi din via­ța lor lui Dumnezeu.
Noul Tes­ta­ment, de ase­me­nea, nu ofe­ră niciun indi­ciu că sâm­bă­ta ar tre­bui să fie înlo­cu­i­tă cu duminica.
Să cre­dem oare, potri­vit mesa­ju­lui lui Isus, că cea mai mare lup­tă spi­ri­tu­a­lă din isto­rie este dacă tre­bu­ie să ținem sâm­bă­ta sau dumi­ni­ca ca zi de odihnă?!
Dacă pen­tru cine­va e prea impor­tan­tă între­ba­rea dacă să ținem Sâm­bă­ta sau Dumi­ni­ca, înseam­nă că încă nu a înțe­les mesa­jul lui Isus. (Alte subiec­te care ar putea fi de aju­tor în apro­fun­da­rea aces­tor gân­duri: „Via­ța pri­mi­lor creș­tini” și „Uni­ta­tea tutu­ror creș­ti­ni­lor”).

Dum­ne­zeu nu vrea să ținem anu­mi­te for­me, ci să ne dăruim în tota­li­ta­te Lui, cău­tând voia Sa. Dar dacă punem accen­tul pe o anu­mi­tă zi, în ciu­da fap­tu­lui că Noul Tes­ta­ment ne chea­mă la un stan­dard mult mai îna­lt de dăru­i­re, nu ara­tă acest lucru lip­sa dorin­ței de a‑i dărui lui Dum­ne­zeu și res­tul zile­lor nostre?

Isus i‑a răs­puns: „‘Să iubești pe Dom­nul Dum­ne­ze­ul tău cu toa­tă ini­ma ta, cu tot sufle­tul tău și cu tot cuge­tul tău.’ Aceas­ta este cea din­tâi și cea mai mare porun­că. Iar a doua, ase­me­nea ei, este: ‘Să iubești pe aproa­pe­le tău ca pe tine însu­ţi.’ În aces­te două porunci se cuprind toa­tă Legea și Pro­ro­cii.” (Matei 22:37–40)

Sun­tem con­ști­enți că Saba­tul este unct foar­te larg și că în acest scurt arti­col nu putem să abor­dăm toa­te aspec­te­le. Am vrea să te încu­ra­jăm să ne con­tac­tezi și să ne împăr­tă­șești între­bă­ri­le tale.