Via­ța pri­mi­lor creștini

Modul în care tră­iau pri­mii creș­tini nu era un stil de via­ță cre­at doar pen­tru ei înșiși. Ei își împăr­tă­șeau unii cu alții și își dăru­iau unii pen­tru alții via­ța de zi cu zi, tim­pul liber, talen­te­le și abi­li­tă­ți­le, bucu­ri­i­le, tris­te­ți­le, banii și bunu­ri­le – adi­că tot ceea ce ține de viață.

1 Moti­vul pen­tru care scri­em des­pre pri­mii creștini

Inten­ția noas­tră de a scrie des­pre pri­mii creș­tini nu se limi­tea­ză doar la a des­crie sti­lul lor de via­ță și modul în care pri­veau ei lucru­ri­le. Prin acest arti­col dorim să‑i invi­tăm pe citi­tori să reflec­te­ze la ceea ce i‑a făcut să tră­i­as­că în acel mod.

Astăzi, mulți sunt de păre­re că nu mai putem trăi ca pri­mii creș­tini deo­a­re­ce cir­cum­stan­țe­le în care tră­im noi sunt dife­ri­te de cele din acea peri­oa­dă. Alții cred că fap­tul că pri­mii creș­tini și-au împăr­tă­șit via­ța unii cu alții a izvorât doar din entu­zi­as­mul ini­țial, ast­fel doar ei au putut face acest lucru. Prin acest arti­col am dori să ară­tăm că via­ța pri­mi­lor creș­tini a fost o con­ti­nu­a­re a ceea ce au văzut uce­ni­cii în via­ța învă­ță­to­ru­lui lor. Ei au înțe­les că dăru­i­rea lui Isus este arhe­ti­pul slu­ji­rii ade­vă­ra­te a lui Dum­ne­zeu și că a‑L urma pe Isus înseam­nă să ne punem în slu­j­ba lui Dum­ne­zeu, a fra­ți­lor noș­tri și a îna­in­tă­rii împă­ră­ți­ei Lui așa cum a făcut și Isus, indi­fe­rent de ce ar însem­na acest lucru în mod con­cret pen­tru via­ța noas­tră. Așa a fost atunci și nu poa­te fi dife­rit astăzi.

„Creș­ti­nis­mul” de dumi­ni­că de astăzi și cel prac­ti­cat ca hob­by nu este con­se­cin­ța nece­sa­ră a schim­bă­ri­lor din soci­e­ta­te, ci este mai degra­bă o expre­sie a lip­sei de dorin­ță a oame­ni­lor de a mer­ge pe calea cea strâm­tă, cea a urmă­rii lui Isus, deși doresc într‑o oare­ca­re măsu­ră să fie mân­tu­iți. Chiar și în tim­pul lui Isus exis­tau oameni care aveau ace­eași ati­tu­di­ne, pe care Isus i‑a aver­ti­zat astfel:

De ce-Mi ziceţi: „Doam­ne, Doam­ne!“ şi nu faceţi ce spun Eu? Vă voi ară­ta cu cine se asea­mă­nă ori­ce om care vine la Mine, aude cuvin­te­le Mele, şi le face. Se asea­mă­nă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc îna­in­te, şi a aşe­zat teme­lia pe stân­că. A venit o văr­sa­re de ape, şi s‑a năpus­tit şuvo­i­ul pes­te casa ace­ea, dar n‑a putut s‑o cla­ti­ne, pen­tru că era zidi­tă pe stân­că. Dar cine aude şi nu face, se asea­mă­nă cu un om, care a zidit o casă pe pământ, fără teme­lie. Şi s‑a năpus­tit şuvo­i­ul asu­pra ei, ea s‑a pră­bu­şit înda­tă, şi pră­bu­şi­rea aces­tei case a fost mare.“ (Luca 6:46–49)

2 „Au lăsat totul și l‑au urmat” — tim­pul în care uce­ni­cii erau cu Isus

Când Ioan Bote­ză­to­rul a înce­put să-și bote­ze com­pa­tri­o­ții și să‑i che­me la pocă­in­ță, pregătindu‑i pen­tru veni­rea lui Mesia, Isus nu-și înce­pu­se încă acti­vi­ta­tea publi­că. Ioan a tre­zit inte­re­sul mul­tor evrei, mai ales al ace­lo­ra care aveau o puter­ni­că nădej­de că Dum­ne­zeu avea să‑l tri­mi­tă pe Mân­tu­i­to­rul pro­mis curând. Unii din­tre acești evrei au deve­nit mai târ­ziu pri­e­te­nii cei mai de încre­de­re ai lui Isus.

După bote­zul lui Isus, Ioan Bote­ză­to­rul a măr­tu­ri­sit clar că Isus era slu­ji­to­rul lui Dum­ne­zeu care avea să mân­tu­ias­că pe Isra­el. Când oame­nii mer­geau la el, Ioan le îndrep­ta aten­ția spre Isus.

Din­tre cei care veneau ade­sea la el să‑l ascul­te, sau care îl înso­țeau din când în când, Isus a ales doi­spre­ze­ce băr­bați care aveau să‑l înso­țeas­că mereu.^[1] Aces­to­ra, și anu­me apos­to­li­lor, Isus le‑a expli­cat mul­te lucruri mai amă­nu­n­țit. Ei l‑au cunos­cut cel mai îndea­proa­pe și au fost învă­țați și for­mați de el pen­tru a putea mai târ­ziu pur­ta res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a zidi noul popor al lui Dum­ne­zeu, și anu­me biserica.

Când Isus a fost între­bat care este cea mai mare porun­că, el a răspuns:

Isus i‑a răs­puns: „Cea din­tâi este aceas­ta: „Ascul­tă Isra­e­le! Dom­nul, Dum­ne­ze­ul nos­tru, este un sin­gur Domn;“ şi: „Să iubeşti pe Dom­nul, Dum­ne­ze­ul tău, cu toa­tă ini­ma ta, cu tot sufle­tul tău, cu tot cuge­tul tău, şi cu toa­tă pute­rea ta“; iată porun­ca din­tâi. Iar a doua este urmă­toa­rea: „Să iubeşti pe aproa­pe­le tău ca pe tine însu­ţi.“ Nu este altă porun­că mai mare decât aces­tea.“ (Mar­cu 12:29–31)

În ulti­ma sea­ră pe care Isus a petrecut‑o cu uce­ni­cii, Isus le‑a dat noua pro­run­că să se iubeas­că unii pe alții așa cum i‑a iubit El, arătându-le ce înseam­nă împli­ni­rea pro­run­cii celei mai mari printr-un exem­plu viu^[2]. La acel moment, uce­ni­cii nu înte­le­geau ce însem­na cu ade­vă­rat aceas­tă dra­gos­te, deo­a­re­ce cea mai mare dova­dă a ei — pasul de a se supu­ne oame­ni­lor nedrepți, moar­tea cru­dă pe cru­ce — nu avu­se­se încă loc. Cu toa­te aces­tea, prin păr­tă­șia zil­ni­că avu­tă cu El, uce­ni­cii înțe­le­se­se­ră deja mul­te lucruri:

• Exem­plul său în situ­a­ți­i­le de via­ță incer­te și neo­biș­nu­i­te din tim­pul călă­to­ri­i­lor lor i‑a învă­țat să aibă o încre­de­re adân­că și necon­di­țio­na­tă în Dum­ne­zeu. Isus știa că Tatăl, prin însuși natu­ra Lui, este dra­gos­te și că El avea să‑i poar­te de grijă.
• De ase­me­nea, ei au fost mar­tori la via­ța lui de rugă­ciu­ne și rela­ția inti­mă pe care o avea cu Tatăl, de la care pri­mea pute­re în tot ce făcea. Ast­fel, el a putut învin­ge ori­ce ispi­tă de a pri­mi onoa­re și apre­ci­e­re de la oameni, fiind în schimb plin de dăru­i­re față de Dum­ne­zeu^[3]. Acest lucru i‑a impre­sio­nat cu sigu­ran­ță pe uce­nici, motiv pen­tru care l‑au rugat să‑i învețe să se roa­ge^[4].
• Uce­ni­cii lui au obser­vat desi­gur și com­pa­siu­nea și gri­ja lui nepăr­ti­ni­toa­re față de cei sla­bi, de cei dis­pre­țu­iți, de cei care erau mar­gi­na­li­zați, de cei robiți de păcat și căro­ra le‑a ară­tat calea de ieși­re^[5].
• Neo­bo­sit, Isus a fost dipo­ni­bil în fie­ca­re zi a lucră­rii sale pen­tru oame­nii care erau ca oi fără păs­tor. Dra­gos­tea lui de „păs­tor” a fost așa de mare încât era gata să-și lase la o par­te pro­pri­i­le nevoi pen­tru a‑i hrăni pe cei care flămân­zeau după lucruri spi­ri­tu­a­le. În Evan­ghe­lii citim că une­ori așa de mulți mer­geau la el încât nu avea nici măcar timp să mănân­ce^[6].
• Apos­to­lii au expe­ri­men­tat cura­jul și cla­ri­ta­tea cu care a vor­bit Isus în dis­pu­te­le avu­te cu fari­se­ii care se cre­deau nepri­hă­niți. Isus știa că doar prin a le da pe față ipo­cri­zia în care tră­iau putea să‑i aju­te să sca­pe de con­dam­na­rea eternă.
• Isus i‑a învă­țat pe uce­nici să-și iubeas­că chiar și duș­ma­nii și să nu răs­pun­dă la osti­li­ta­te cu ură și resen­ti­men­te, ci să-și ruși­ne­ze duș­ma­nii, dând dova­dă de o ati­tu­di­ne sme­ri­tă și de dra­gos­te^[7].
• În cele din urmă, uce­ni­cii au expe­ri­men­tat modul în care Isus a stat de par­tea ade­vă­ru­lui pre­di­cat fără com­pro­mi­suri. A ales mai degra­bă să moa­ră decât să-și retra­gă cuvin­te­le sau să fugă de duș­ma­nii lui, lucru care i‑ar fi dimi­nu­at cre­di­bi­li­ta­tea mesa­ju­lui său. Era con­ști­ent de fap­tul că mân­tu­i­rea ome­ni­rii depin­de de aceas­ta. Păs­to­rul cel bun își dă via­ța pen­tru oile sale^[8].
• În toa­te aces­te lucruri, uce­ni­cii i‑au văzut ati­tu­di­nea altru­is­tă: era gata să dea și să slu­jeas­că fără să aștep­te în schimb vreo recom­pen­să sau recu­noș­tin­ță din par­tea oame­ni­lor^[9].

3 „De ce‑L cău­ta­ţi pe Cel viu între cei morţi?” — de la Gol­go­ta la Rusalii

Cu toa­te că Isus își pre­gă­ti­se uce­ni­cii că avea să moa­ră și să învie­ze din morți^[10], moar­tea lui a fost totuși o catas­tro­fă pen­tru ei, ceea ce părea să le fi luat ori­ce spe­ran­ță. Însă a tre­ia zi după moar­tea Lui, el a învi­at și le‑a apă­rut uce­ni­ci­lor. Săp­tămâ­ni­le care au urmat petre­cu­te cu Isus cel învi­at au fost din nou o peri­oa­dă de gân­di­re inten­să. Ei au învă­țat să vadă totul într‑o lumi­nă nouă. Le‑a deve­nit foar­te clar că Mesia nu avea să insta­u­re­ze o împă­ră­ție pămân­teas­că în care să domneas­că pacea, cei răi fiind com­plet dis­truși, ci că Împă­ră­ția lui Dum­ne­zeu avea să fie rodi­toa­re în mij­lo­cul neghi­nei lumii aces­te­ia. Uce­ni­cii au fost însăr­ci­nați să mear­gă în toa­tă lumea şi să pre­di­ce harul lui Dum­ne­zeu pes­te tot, că Dum­ne­zeu s‑a făcut om din dra­gos­te. În per­soa­na lui Isus, Dum­ne­zeu însuși a venit în lume. Prin dăru­i­rea sa, a vrut să‑i aju­te pe oameni să se pocă­i­as­că din res­pin­ge­re și indi­fe­ren­ță față de Cre­a­to­rul plin de dra­gos­te și să‑i con­du­că la o via­ță de dra­gos­te față de Dum­ne­zeu și semeni, aceas­ta fiind calea mân­tu­i­rii. De atunci înco­lo, uce­ni­cii aveau să-și pună via­ța în slu­j­ba aces­tui țel.

La Rusa­lii uce­ni­cii au pri­mit Duhul Sfânt. Acest lucru a fost imbol­dul deci­siv pen­tru a mer­ge să pre­di­ce. Duhul lui Dum­ne­zeu i‑a aju­tat să invingă ori­ce fri­că și le‑a dat cuvin­te care au atins ini­mi­le oame­ni­lor. Nu puțini din­tre evre­ii care erau în Ieru­sa­lim la Rusa­lii au cre­zut măr­tu­ria apos­to­li­lor în ceea ce pri­veș­te învi­e­rea lui Isus și fap­tul că el era Mesia tri­mis de Dum­ne­zeu. Aces­ta a fost înce­pu­tul isto­ri­ei Bisericii.

4 „Fra­ți­lor, ce să facem?” — înfi­in­ța­rea Bise­ri­cii și via­ța creștină

Tex­tul de mai jos îl găsim în Fap­te­le Apos­to­li­lor 2:32–47. Con­ți­ne ulti­ma par­te a pre­di­cii lui Petru ținu­tă evre­i­lor în Ieru­sa­lim la Rusa­lii (Fap­te 2:1–13) și reac­ția celor ce au crezut:

Dum­ne­zeu a învi­at pe acest Isus, şi noi toţi sun­tem mar­tori ai lui. Şi acum, o dată ce S‑a înă­lţat prin dreap­ta lui Dum­ne­zeu, şi a pri­mit de la Tatăl făgă­du­inţa Duhu­lui Sfânt, a tur­nat ce vedeţi şi auzi­ţi. Căci David nu s‑a suit în ceruri, ci el sin­gur zice: „Dom­nul a zis Dom­nu­lui meu: „Şezi la dreap­ta Mea, până ce voi pune pe vră­j­ma­şii Tăi sub picioa­re­le Tale.“ Să ştie bine dar, toa­tă casa lui Isra­el, că Dum­ne­zeu a făcut Domn şi Hris­tos pe acest Isus, pe care L‑aţi răs­tig­nit voi.“ După ce au auzit aces­te cuvin­te, ei au rămas stră­pu­nşi în ini­mă, şi au zis lui Petru şi celor­la­lţi apos­toli: „Fra­ţi­lor, ce să facem?“ „Pocăiţi-vă“, le‑a zis Petru, „şi fie­ca­re din voi să fie bote­zat în Nume­le lui Isus Hris­tos, spre ier­ta­rea păca­te­lor voas­tre; apoi veţi pri­mi darul Sfân­tu­lui Duh. Căci făgă­du­inţa aceas­ta este pen­tru voi, pen­tru copi­ii voş­tri, şi pen­tru toţi cei ce sunt depar­te acum, în ori­cât de mare număr îi va che­ma Dom­nul, Dum­ne­ze­ul nos­tru.“ Şi, cu mul­te alte cuvin­te, măr­tu­ri­sea, îi îndem­na, şi zicea: „Mântuiţi-vă din mij­lo­cul aces­tui neam tică­los.“ Cei ce au pri­mit pro­po­vă­du­i­rea lui, au fost bote­za­ţi; şi în ziua ace­ea, la numă­rul uce­ni­ci­lor s‑au adă­u­gat aproa­pe trei mii de sufle­te. Ei stă­ru­iau în învă­ţă­tu­ra apos­to­li­lor, în legă­tu­ra fră­ţeas­că, în frân­ge­rea pâi­nii, şi în rugă­ciuni. Fie­ca­re era plin de fri­că, şi prin apos­toli se făceau mul­te minuni şi sem­ne. Toţi cei ce cre­deau, erau împre­u­nă la un loc, şi aveau toa­te de obş­te. Îşi vin­deau ogoa­re­le şi ave­ri­le, şi banii îi împă­rţeau între toţi, după nevo­i­le fie­că­ru­ia. Toţi împre­u­nă erau nelip­si­ţi de la Tem­plu în fie­ca­re zi, frân­geau pâi­nea aca­să, şi luau hra­na, cu bucu­rie şi cură­ţie de ini­mă. Ei lău­dau pe Dum­ne­zeu, şi erau plă­cu­ţi îna­in­tea între­gu­lui norod. Şi Dom­nul adă­u­ga în fie­ca­re zi la numă­rul lor pe cei ce erau mân­tui­ţi. (Fap­te 2:1–13)

Ca și Isus, Petru și‑a înce­put dis­cur­sul cu o che­ma­re la pocă­in­ță^[11]. Pără­si­rea vie­ții vechi domi­na­te de păcat con­sti­tu­ie baza pen­tru via­ța nouă în cali­ta­te de copil al lui Dum­ne­zeu. Ori­ci­ne doreș­te să apar­ți­nă de Dum­ne­zeu tre­bu­ie să vină la lumi­nă cu păca­te­le care îl sepa­ră de Dum­ne­zeu și de cei­lalți oameni.

Ves­tea, pe care am auzit‑o de la El şi pe care v‑o pro­po­vă­duim, este că Dum­ne­zeu e lumi­nă, şi în El nu este întu­ne­ric. Dacă zicem că avem păr­tă­şie cu El, şi umblăm în întu­ne­ric, minţim, şi nu tră­im ade­vă­rul. Dar dacă umblăm în lumi­nă, după cum El însu­şi este în lumi­nă, avem păr­tă­şie unii cu alţii; şi sân­ge­le lui Isus Hris­tos, Fiul Lui, ne cură­ţă de ori­ce păcat. (1 Ioan 1:5–7)

Omul se poa­te apro­pia de Dum­ne­ze­ul cel sfânt doar cu o ini­mă sin­ce­ră. Când cine­va își scoa­te la ive­a­lă păca­te­le în fața lui Dum­ne­zeu, Dum­ne­zeu i le „aco­pe­ră”^[12]. Dum­ne­zeu îl iar­tă și îl trans­for­mă într-un om nou care se lasă con­dus de Duhul lui Dum­ne­zeu. Duhul lui Dum­ne­zeu îi con­du­ce pe cei care s‑au pocă­it către o via­ță de dra­gos­te. Uce­ni­cii lui Isus au învă­țat de la meș­te­rul lor că a iubi înseam­nă a‑și dărui întrea­ga via­ță. Aceas­tă dăru­i­re a mar­cat via­ța cre­din­cio­și­lor din bise­ri­ca pri­ma­ră. Dra­gos­tea pe care Dum­ne­zeu o toar­nă în ini­ma copi­i­lor lui^[13] îi con­strân­ge să nu mai tră­i­as­că pen­tru ei înșiși. Apos­to­lul Pavel a for­mu­lat așa:

Căci dra­gos­tea lui Hris­tos ne strân­ge; fiind­că soco­tim că, dacă Unul sin­gur a murit pen­tru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pen­tru toţi, pen­tru ca cei ce tră­iesc, să nu mai tră­i­as­că pen­tru ei înşi­şi, ci pen­tru Cel ce a murit şi a învi­at pen­tru ei. (2 Corin­te­ni 5:14–15)

Ase­me­nea lui Isus, pri­mii creș­tini nu au vrut să tră­i­as­că pen­tru ei înșiși. Au vrut să fie liberi de tot ce i‑ar putea împie­di­ca să iubeas­că în modul aces­ta — liberi de ata­șa­rea de case­le lor, de câm­puri, de rude, de pla­nu­ri­le pen­tru vii­tor…^[14]. Au fost gata să renun­țe la tot, să‑l slu­jeas­că pe Dum­ne­zeu și să‑i aju­te pe alți oameni să fie mân­tu­iți. Ști­au de la Isus că, pe de o par­te, aces­ta era sin­gu­rul mod în care puteau împlini aceas­tă slu­j­bă, și, pe de altă par­te, că exis­tă și o pro­mi­siu­ne în aceas­tă privință:

Petru a înce­put să‑I zică: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.“ Isus a răs­puns: „Ade­vă­rat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fra­ţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevas­tă, sau copii, sau hol­de, pen­tru Mine şi pen­tru Evan­ghe­lie, şi să nu pri­meas­că acum, în vea­cul aces­ta, de o sută de ori mai mult: case, fra­ţi, surori, mame, copii şi hol­de, împre­u­nă cu pri­go­niri; iar în vea­cul vii­tor, via­ţa veş­ni­că. (Mar­cu 10: 28–30)

Dorin­ța de a renun­ța la ei înșiși^[15] și la a deți­ne con­tro­lul asu­pra pro­pri­ei vieți, i‑a făcut liberi pen­tru împă­ră­ția lui Dum­ne­zeu. Au petre­cut mult timp în fie­ca­re zi în tem­plu^[16], unde vor­beau cu mulți din­tre com­pa­tri­o­ții lor și dădeau măr­tu­rie des­pre Isus Mesia. Se adu­nau în case­le lor zil­nic pen­tru a avea păr­tă­șie unii cu alții. În comu­ni­tă­ți­le lor mici nimeni nu putea rămâ­ne ano­nim. Nu orga­ni­zau litur­ghii sau pro­gra­me la care cine­va să ia par­te fără o impli­ca­re acti­vă. Au fost cu ade­vă­rat frați, surori, părinți și copii unii pen­tru alții, deși îna­in­te fuse­se­ră stră­ini unul de altul sau chiar vră­j­mași. Comu­ni­ta­tea era des­chi­să tutu­ror: bogați și săraci, femei și băr­bați, evrei și păgâni, robi și liberi, tineri și bătrâni. Via­ța de păr­tă­șie a creș­ti­ni­lor s‑a înte­me­iat pe învă­ță­tu­ra apos­to­li­lor pri­vind via­ța lui Isus, porun­ci­le Lui, fiin­ța și voia lui Dum­ne­zeu. Așa cum Isus i‑a slu­jit pe oameni, în ace­lași mod s‑au slu­jit și ei unii pe alții: s‑au încu­ra­jat, s‑au mus­trat, s‑au mân­gâi­at și corec­tat unii pe alții. Petre­ceau cât mai mult timp posi­bil împre­u­nă, reu­șind ast­fel să se cunoas­că foar­te bine unul pe altul. Ști­au des­pre fie­ca­re în ce avea nevo­ie de aju­tor. În cazul rela­ți­i­lor super­fi­ci­a­le și de scur­tă dura­tă, dra­gos­tea ade­vă­ra­tă nu poa­te fi prac­ti­ca­tă deo­a­re­ce nu exis­tă încre­de­rea pen­tru des­chi­de­rea sfe­rei pri­va­te. Creș­ti­nii din acel timp își împăr­tă­șeau bucu­ria și dure­rea, își ară­tau slă­bi­ciu­ni­le și își măr­tu­ri­seau păca­te­le unii alto­ra^[17], îmbărbătându-se în cre­din­ță. Totul a izvorât din dorin­ța de a se aju­ta unul pe altul să tră­i­as­că o via­ță plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu, pen­tru ca toți să ajun­gă la țel, la bucu­ria veș­ni­că în pre­zen­ța lui Dum­ne­zeu. Epis­to­la către Evrei 3:12–14 ara­tă cât de impor­tant este ca fra­ții să se încu­ra­je­ze în fie­ca­re zi:

Lua­ţi sea­ma dar, fra­ţi­lor, ca nici unul din­tre voi să n‑aibă o ini­mă rea şi necre­din­cioa­să, care să vă des­par­tă de Dum­ne­ze­ul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fie­ca­re zi, câtă vre­me se zice: „Astăzi“, pen­tru ca nici unul din voi să nu se împie­treas­că prin înşe­lă­ciu­nea păca­tu­lui. Căci ne-am făcut păr­ta­şi ai lui Hris­tos, dacă păs­trăm până la sfârşit încre­de­rea nez­gu­du­i­tă de la înce­put. (Evrei 3:12–14)

Prin dra­gos­tea, dăru­i­rea și uni­ta­tea lor ei au deve­nit lumi­na lumii (Matei 5:14–16) des­pre care a vor­bit Isus, ceea ce i‑a impre­sio­nat pe oame­nii din jurul lor. Și totuși nimeni nu îndrăz­nea să li se ală­tu­re, cu excep­ția celor care erau însu­fle­țiți de ace­eași dorin­ță de a trăi o via­ță sfân­tă. (Fap­te­le Apos­to­li­lor 5:12–14)

Ei au fost pro­fund uniți prin cre­din­ța comu­nă în Isus ca Mân­tu­i­tor și în ade­vă­rul Cuvân­tu­lui Său. Aceas­ta înseam­nă însă și fap­tul că uni­ta­tea e dis­tru­să atunci când cine­va deci­de să tră­i­as­că o via­ță indi­vi­du­a­lis­tă și să nu mai iubeas­că în mod dez­in­te­re­sat. Exem­plul lui Ana­nia și Safi­ra^[18] ara­tă ce dez­as­tru cau­zea­ză nesin­ce­ri­ta­tea când aceas­ta apa­re între creș­tini. Amân­doi și-au vân­dut pămân­tu­ri­le, dar nu au fost sin­ceri să spu­nă cât au vrut să dea de fapt și i‑au min­țit pe apos­toli. Ar fi putut păs­tra ce au avut. Dacă ar fi avut într-adevăr un motiv bun pen­tru aceas­ta, nu ar fi fost nevo­ie să-și ascun­dă pla­nul, ci ar fi putut vor­bi cu încre­de­re și des­chi­de­re des­pre inten­ția lor.

Oame­nii necin­stiți nu pot rămâ­ne în bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu. Încre­de­rea, un lucru de bază pen­tru a‑l putea sluji pe Dum­ne­zeu împre­u­nă, este dis­tru­să atunci când cine­va renun­ță la dorin­ța sin­ce­ră de a cău­ta voia lui Dumnezeu.

Por­nind de la acest exem­plu, am dori să scri­em mai amă­nu­n­țit des­pre un alt aspect al vie­ții pri­mi­lor creș­tini, și anu­me împăr­tă­și­rea bunu­ri­lor materiale.

5 „Toți cei care cre­deau aveau toa­te în comun”

În pasa­jul citat ante­ri­or din Mar­cu 10:28–30, Isus le pro­mi­se­se uce­ni­ci­lor că le va da case și pămân­turi. Aceas­tă pro­mi­siu­ne s‑a împli­nit între creș­tini, care nu și-au mai con­si­de­rat bunu­ri­le deți­nu­te ca pro­pri­e­ta­te pri­va­tă. Ei au avut totul în comun și au împăr­țit toa­te lucru­ri­le cu fra­ții și suro­ri­le lor în cre­din­ță. Nineni nu le‑a zis să facă asta. Cău­tând însă o con­ști­in­ță bună în fața lui Dum­ne­zeu, au fost liberi să deci­dă ce vor face cu ave­ri­le lor. Împăr­tă­și­rea bunu­ri­lor mate­ri­a­le a fost cu ade­vă­rat expre­sia cea mai evi­den­tă a încre­de­rii și uni­tă­ții care îi lega pe creș­tini, fiind o măr­tu­rie pen­tru oame­nii din jur. Nici­o­da­tă nu vom putea găsi așa ceva în lume. Deve­nind făp­turi noi, creș­ti­nii nu s‑au mai ata­șat de pro­pri­e­tă­ți­le lor pămân­tești. Lucru­ri­le nepie­ri­toa­re au fost comoa­ra lor cea mai de preț și a fost foar­te firesc pen­tru ei să dedi­ce lucru­ri­le aces­tea tre­că­toa­re împă­ră­ți­ei lui Dum­ne­zeu. Ei nu au pus totul într‑o cutie comu­nă, ci au dăru­it după posi­bi­li­tă­ți­le lor, ori­când era nevo­ie. Acest lucru nu este rapor­tat doar în Fap­te 2, ci și în capi­to­lul 4:32–37:

Mulţi­mea celor ce cre­zu­se­ră, era o ini­mă şi un suflet. Nici unul nu zicea că ave­ri­le lui sunt ale lui, ci aveau toa­te de obş­te. Apos­to­lii măr­tu­ri­seau cu mul­tă pute­re des­pre învi­e­rea Dom­nu­lui Isus. Şi un mare har era pes­te toţi. Căci nu era nici unul prin­tre ei, care să ducă lip­să: toţi cei ce aveau ogoa­re sau case, le vin­deau, adu­ceau preţul lucru­ri­lor vân­du­te, şi‑l puneau la picioa­re­le apos­to­li­lor; apoi se împă­rţea fie­că­ru­ia după cum avea nevo­ie. Iosif, numit de apos­toli şi Bar­na­ba, adi­că, în tăl­mă­ci­re, fiul mân­gâi­e­rii, un Levit, de neam din Cipru, a vân­dut un ogor, pe care‑l avea, a adus banii, şi i‑a pus la picioa­re­le apos­to­li­lor. (Fap­te 4:32–37)

Însă, dato­ri­tă fap­tu­lui că dra­gos­tea fră­țeas­că lip­seș­te în așa-numitele bise­rici de astăzi, fiind înlo­cu­i­tă cu for­me reli­gi­oa­se și par­ti­ci­pa­rea la pro­gra­me, lip­seș­te tot­o­da­tă și dis­po­ni­bi­li­ta­tea de a împăr­tăși bunu­ri­le mate­ri­a­le. Nici taxe­le bise­ri­cești, des­pre care nu citim deloc în Biblie, sau zeciu­ia­la, frec­vent întâl­ni­tă în rân­du­ri­le gru­pu­ri­lor evan­ghe­li­ce, nu sunt o alter­na­ti­vă mai bună, deo­a­re­ce fie­ca­re indi­vid ofe­ră doar o frac­țiu­ne din veni­tul său. Nu este deloc sur­prin­ză­tor că teo­lo­gii cau­tă argu­men­te care să expli­ce apa­rent de ce împăr­tă­și­rea bunu­ri­lor mate­ri­a­le nu se mai prac­ti­că astăzi. Mul­tor mem­bri ai bise­ri­cii le plac ast­fel de argu­men­te pen­tru că au nevo­ie de moti­ve cu care să-și expli­ce ego­is­mul pri­vind lucru­ri­le mate­ri­a­le. Ei spun, de exem­plu, că creș­ti­nii ace­lui timp și-au împăr­tă­șit ave­ri­le pen­tru că au cre­zut că Isus avea să revi­nă curând și că ast­fel nu ar mai avea nevo­ie de bunuri pămân­tești. Alte­ori, sunt de păre­re că creș­ti­nii au înce­tat să mai lucre­ze și din aceas­tă cau­ză bise­ri­ca din Ieru­sa­lim a sără­cit foar­te mult. Ei argu­men­tea­ză că Pavel a tre­bu­it ast­fel să strân­gă bani ca să‑i sal­veze pe cre­din­cioși de la ame­nin­ța­rea cu foa­me­tea pe care ei înșiși ar fi cauzat‑o.

Aces­te „argu­men­te” dez­vă­lu­ie inten­ția rău­tă­cioa­să de a dis­to­r­sio­na dra­gos­tea pe care Dum­ne­zeu a revărsat‑o în via­ța pri­mi­lor creș­tini. Ast­fel de afir­ma­ții sunt o acu­za­ție împo­tri­va apos­to­li­lor, deo­a­re­ce impli­că fap­tul că apos­to­lii nu au fost con­duși de Duhul lui Dum­ne­zeu și că au con­dus ast­fel bise­ri­ca la o situ­a­ție fără de ieși­re. Indi­rect, se pune sub sem­nul între­bă­rii însăși înțe­lep­ciu­nea lui Isus, care a ales ast­fel de oameni pen­tru a‑și zidi bise­ri­ca. Se igno­ră chiar fap­tul că Dum­ne­zeu însuși a con­fir­mat auto­ri­ta­tea spi­ri­tu­a­lă a apos­to­li­lor prin minu­ni­le pe care aceștia le-au făcut. În con­ti­nu­a­re vom ana­li­za aces­te argu­men­te mai detaliat:

Ipo­te­za că pri­mii creș­tini ar fi aștep­tat întoar­ce­rea imi­nen­tă a lui Isus nu are un suport biblic. Isus le‑a porun­cit uce­ni­ci­lor să pro­po­vă­du­ias­că Evan­ghe­lia până la mar­gi­ni­le pămân­tu­lui^[19]. Cu sigu­ran­ță că nu au fost atât de ira­țio­nali încât să cre­a­dă că ar putea rea­li­za aceas­ta doar în câți­va ani. Citim, de ase­me­nea, în Ioan 21:18–19, că Isus l‑a înști­in­țat pe Petru des­pre fap­tul că va suferi o moar­te cru­dă la bătrâ­ne­țe. Aces­ta este un indi­ciu clar că Petru nu a aștep­tat reve­ni­rea lui Isus în tim­pul vie­ții sale pămân­tești. Creș­ti­nii au vrut să fie pre­gă­tiți să se întâl­neas­că cu Isus în ori­ce moment și au tră­it în aștep­ta­rea că acest lucru se poa­te întâm­pla ori­când. Isus însuși i‑a învă­țat pe uce­nici (cât și pe ori­ce om), să fie treji și să veghe­ze deo­a­re­ce Fiul Omu­lui va veni ca un hoț noap­tea^[20].

Creș­ti­nii și-au vân­dut tere­nu­ri­le de care nu au mai avut nevo­ie. Au făcut aceas­ta dintr-un motiv anu­me. Evre­ii pioși au fost con­vinși de fap­tul că Mesia va apă­rea la Ieru­sa­lim. Din aceas­tă cau­ză se pre­su­pu­ne că au cum­pă­rat tere­nuri în Ieru­sa­lim și în împre­ju­ri­mi­le sale ca să fie îngro­pați aco­lo. În acest fel, au spe­rat să fie la fața locu­lui atunci când Mesia va veni la învi­e­rea mor­ți­lor, în ziua de pe urmă. Când au deve­nit creș­tini și au înțe­les că Isus, Mesia cel aștep­tat, veni­se deja, foar­te pro­ba­bil că au vân­dut aces­te par­ce­le de pământ pen­tru a‑i spri­jini pe cei nevo­iași. Cu toa­te aces­tea, ei au con­ti­nu­at să tră­i­as­că și să se adu­ne în case așa cum am citit în pasa­jul din Fap­te­le Apos­to­li­lor capi­to­lul 2.

E les­ne să pre­su­pu­nem fap­tul că creș­ti­nii din Ieru­sa­lim nu au avut o păre­re dife­ri­tă de cea a lui Pavel în ce pri­veș­te rapor­ta­rea la mun­că. În scri­soa­rea către Tesa­lo­ni­ceni Pavel îi mus­tră aspru pe unii creș­tini care au fost leneși și neproductivi.

În Nume­le Dom­nu­lui nos­tru Isus Hris­tos, vă porun­cim, fra­ţi­lor, să vă depăr­ta­ţi de ori­ce fra­te, care tră­ieş­te în neo­rân­du­ia­lă, şi nu după învă­ţă­tu­ri­le, pe care le-aţi pri­mit de la noi. Voi înşi­vă şti­ţi ce tre­bu­ie să faceţi ca să ne urma­ţi; căci noi n‑am tră­it în neo­rân­du­ia­lă, între voi. N‑am mân­cat de poma­nă pâi­nea nimă­nui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am mun­cit zi şi noap­te, ca să nu fim pova­ră nimă­nui din­tre voi. Nu că n‑am fi avut drep­tul aces­ta, dar am vrut să vă dăm în noi înşi­ne o pil­dă vred­ni­că de urmat. Căci, când eram la voi, vă spu­neam lămu­rit: „Cine nu vrea să lucre­ze, nici să nu mănânce.“
Auzim însă că unii din­tre voi tră­iesc în neo­rân­du­ia­lă, nu lucrea­ză nimic, ci se ţin de nimi­curi. Îndem­năm pe oame­nii aceş­tia şi‑i sfă­tu­im, în Dom­nul nos­tru Isus Hris­tos, să-şi mănân­ce pâi­nea lucrând în lini­ş­te. (2 Tesa­lo­ni­ceni 3:6–12)

Împăr­tă­și­rea bunu­ri­lor mate­ri­a­le între creș­tini, cu sigu­ran­ță, nu înseam­nă a abu­za de ce au alții. Toa­tă lumea tre­bu­ie să-și câști­ge exis­ten­ța prin mun­că și să tră­i­as­că modest, ast­fel încât să‑i poa­tă aju­ta și pe cei nevoiași.

Strân­ge­rea de bunuri pen­tru bise­ri­ci­le din Pales­ti­na, des­pre care citim în Noul Tes­ta­ment^[21], nu este un argu­ment împo­tri­va fap­tu­lui că împăr­tă­și­rea bunu­ri­lor mate­ri­a­le nu a func­țio­nat. Dim­po­tri­vă, aceas­ta este o dova­dă evi­den­tă des­pre bine­cu­vân­ta­rea pe care o adu­ce aceas­tă prac­ti­că într-un cadru mai larg. Moti­vul pen­tru pri­ma strân­ge­re de bunuri din Noul Tes­ta­ment a fost foa­me­tea larg răs­pân­di­tă rapor­ta­tă în Fap­te­le Apos­to­li­lor 11:27–30:

În vre­mea ace­ea, s‑au pogorât niş­te pro­roci din Ieru­sa­lim la Anti­ohia. Unul din ei, numit Agab, s‑a scu­lat şi a ves­tit, prin Duhul, că va fi o foa­me­te mare în toa­tă lumea. Şi a fost, în ade­văr, în zile­le împă­ra­tu­lui Cla­u­diu. Uce­ni­cii au hotă­rât să tri­mi­tă, fie­ca­re după pute­rea lui, un aju­tor fra­ţi­lor, care locu­iau în Iudea, ceea ce au şi făcut; şi au tri­mis acest aju­tor la prez­bi­teri prin mâna lui Bar­na­ba şi a lui Saul.

Aceas­tă foa­me­te a afec­tat cu sigu­ran­ță dife­ri­te regiuni ale Impe­ri­u­lui Roman în măsuri dife­ri­te. Evre­ii au fost pur și sim­plu mai săraci, în par­te fiind­că au tre­bu­it să plă­teas­că tot felul de impo­zi­te și taxe: zeciu­ie­li­le pen­tru pre­oți și ser­vi­ci­i­le lor la tem­plu, impo­zi­te­le pen­tru reno­va­rea tem­plu­lui, taxe­le pen­tru Cezar și vame­le. Într‑o ast­fel de situ­a­ție a fost firesc pen­tru creș­ti­nii mai înstă­riți să‑i aju­te pe fra­ții lor grav afec­tați din Pales­ti­na secă­tu­i­tă de foa­me­te. Aceas­tă dis­po­ni­bi­li­ta­te de a împăr­tăși și de a aju­ta a fost de la sine înțe­les pen­tru creș­tini. Aces­tă prac­ti­că o mai întâl­nim și la bise­ri­ci­le care i‑au sus­ți­nut pe creș­ti­nii din Iude­ea în tim­pul celei de a tre­ia călă­to­rii misio­na­re a lui Pavel. Des­pre mace­do­neni citim în 2 Corin­te­ni 8:3–4:

Vă măr­tu­ri­sesc că au dat de bună voie, după pute­rea lor, şi chiar pes­te pute­ri­le lor. Şi ne-au rugat cu mari stă­ru­inţe pen­tru harul şi păr­tă­şia la aceas­tă strân­ge­re de aju­toa­re pen­tru sfinţi. (2 Corin­te­ni 8:3–4)

El a con­ti­nu­at să‑i încu­ra­je­ze și pe corinteni:

Nu spun lucrul aces­ta ca să vă dau o porun­că; ci pen­tru râv­na alto­ra, şi ca să pun la încer­ca­re cură­ţia dra­gos­tei voas­tre. Căci cunoa­ş­teţi harul Dom­nu­lui nos­tru Isus Hris­tos. El, măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pen­tru voi, pen­tru ca prin sără­cia Lui, voi să vă îmbo­gă­ţi­ţi. În aceas­tă pri­vinţă vă dau un sfat. Şi sfa­tul aces­ta vă este de folos vouă, care, de acum un an, cei din­tâi aţi înce­put nu numai să faceţi, ci să şi voiţi. Ispră­vi­ţi dar acum de făcut; pen­tru ca, după gra­ba voinţei să fie şi înfăp­tu­i­rea, potri­vit cu mij­loa­ce­le voas­tre. Pen­tru că, dacă este bună­vo­inţă, darul este pri­mit, avându-se în vede­re ce are cine­va, nu ce n‑are. Aici nu este vor­ba ca alţii să fie uşu­ra­ţi, iar voi strâm­to­ra­ţi; ci este vor­ba de o potri­vi­re: în împre­ju­ra­rea de acum, pri­so­sul vos­tru să aco­pe­re nevo­i­le lor, pen­tru ca şi pri­so­sul lor să aco­pe­re, la rân­dul lui, nevo­i­le voas­tre, aşa ca să fie o potri­vi­re; după cum este scris: „Cel ce strân­se­se mult, n‑avea nimic de pri­sos, şi cel ce strân­se­se puţin, nu ducea lip­să.“ (2 Corin­te­ni 8:8–15)

Desi­gur, prin strân­ge­rea aju­toa­re­lor, nu s‑a dorit ca unii să ajun­gă lip­siți, ci ca fie­ca­re să pri­meas­că cele nece­sa­re tra­i­u­lui de zi cu zi. Ceea ce l‑a moti­vat pe Pavel să‑i încu­ra­je­ze pe creș­tini să dăru­ias­că a fost ati­tu­di­nea lui Isus de a fi „sărac”, pen­tru ca alții să devi­nă „bogați” și nu aștep­ta­rea întoar­ce­rii imi­nen­te a lui Isus. El a con­si­de­rat aceas­tă con­tri­bu­ție dova­da auten­ti­ci­tă­ții dra­gos­tei lor. Creș­ti­nii nu iubesc cu vor­ba, ci cu fap­ta și cu adevărul:

Noi am cunos­cut dra­gos­tea Lui prin ace­ea că El Şi‑a dat via­ţa pen­tru noi; şi noi deci tre­bu­ie să ne dăm via­ţa pen­tru fra­ţi. Dar cine are bogă­ţi­i­le lumii aces­te­ia, şi vede pe fra­te­le său în nevo­ie, şi îşi închi­de ini­ma faţă de el, cum rămâ­ne în el dra­gos­tea de Dum­ne­zeu? Copi­la­şi­lor, să nu iubim cu vor­ba, nici cu lim­ba, ci cu fap­ta şi cu ade­vă­rul. (1 Ioan 3:16–18)

Și în alt pasaj găsim încu­ra­jări ca să dăruim:

Şi să nu daţi uită­rii bin­e­fa­ce­rea şi dăr­ni­cia; căci lui Dum­ne­zeu jert­fe ca aces­tea Îi plac. (Evrei 13:16)

Chiar și aici vedem că moti­vul pen­tru care au par­ti­ci­pat la nevo­i­le celor săraci nu a fost fap­tul că aștep­tau ca Isus să se întoar­că în curând, ci pen­tru că aceas­ta a fost o jert­fă plă­cu­tă lui Dumnezeu.

5.1 Zeciuieli­le

Am dori să scri­em pe scurt des­pre zeciu­ia­lă. Așa cum am men­țio­nat, aceas­tă prac­ti­că este larg răs­pân­di­tă în rân­dul cul­te­lor evan­ghe­li­ce și mulți cred, pro­ba­bil, că aceas­ta are un suport biblic. Într-adevăr găsim men­țio­nări des­pre zeciu­ia­lă în Biblie, dar nu e pre­zen­ta­tă ca pe o prac­ti­că creș­ti­nă. În Vechiul Tes­ta­ment era o con­tri­bu­ție meni­tă să spri­ji­ne slu­j­ba pre­o­ți­lor și levi­ți­lor și a fost, de ase­me­nea, folo­si­tă pen­tru a plăti pen­tru jert­fe­le de la Tem­plu^[22].

Pe lân­gă aces­tea, la fie­ca­re al tre­i­lea an, în con­for­mi­ta­te cu Deu­te­ro­nom 14: 28–29, zeciu­ie­li­le erau dis­tri­bu­i­te săra­ci­lor din popor. Totuși, nu exis­tă niciun indi­ciu cu pri­vi­re la aceas­tă prac­ti­că în rân­dul creș­ti­ni­lor în Noul Tes­ta­ment. Ceea ce găsim, în schimb, este fap­tul că ei au avut totul în comun. Acest lucru este în con­for­mi­ta­te cu des­cri­e­rea din Fap­te 4:32 — „erau o ini­mă și un suflet”. Aceas­tă încre­de­re mare, pe care greu o regă­sim chiar între mem­brii ace­le­iași fami­lii, nu înce­tea­ză nici atunci când vine vor­ba de bani. Ei au fost capa­bili să aibă o încre­de­re așa de adân­că unul în altul pen­tru că își cunoș­teau foar­te bine via­ța unii alto­ra. Ști­au sin­ce­ri­ta­tea cu care fie­ca­re fra­te cău­ta voia lui Dum­ne­zeu. Și pe aceas­tă bază au putut să-și încre­din­țe­ze banii și bunu­ri­le mate­ri­a­le unii alto­ra, fiind deplin con­vinși că vor fi folo­si­te într-un scop corect.

6 Ca oile între lupi

În faza de înce­put a creș­ti­nis­mu­lui locu­i­to­rii Ieru­sa­li­mu­lui i‑au apre­ciat și cin­stit pe creș­tini. Nu a durat mult însă și pro­fe­ția pre­zi­să de Isus s‑a împlinit:

Iată, Eu vă tri­mit ca pe niş­te oi în mij­lo­cul lupi­lor. Fiţi dar înţe­le­pţi ca şer­pii, şi fără rău­ta­te ca porum­be­ii. Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în jude­ca­ta sobo­a­re­lor, şi vă vor bate în sina­go­gi­le lor. Din pri­ci­na Mea, veţi fi duşi îna­in­tea dre­gă­to­ri­lor şi îna­in­tea împă­ra­ţi­lor, ca să slu­ji­ţi ca măr­tu­rie îna­in­tea lor şi îna­in­tea Nea­mu­ri­lor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngri­jo­ra­ţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spu­ne; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în cea­sul ace­la; fiind­că nu voi veţi vor­bi, ci Duhul Tată­lui vos­tru va vor­bi în voi.
Fra­te­le va da la moar­te pe fra­te­le său, şi tatăl pe copi­lul lui; copi­ii se vor scu­la împo­tri­va părinţi­lor lor, şi‑i vor omo­rî. Veţi fi urâţi de toţi, din pri­ci­na Nume­lui Meu; dar cine va răb­da până la sfârşit, va fi mân­tu­it. (Matei 10:16–22)

De la bun înce­put lide­rii reli­gi­oși evrei au încer­cat să înă­bu­şe răs­pân­di­rea aceas­tei noi „sec­te“^[23].  Le‑a fost fri­că să nu-și piar­dă influ­en­ța asu­pra națiu­nii și onoa­rea în fața oame­ni­lor și au refu­zat să audă ade­vă­rul cu pri­vi­re la ei înșiși^[24].  Ast­fel, le-au inter­zis apos­to­li­lor să vor­beas­că, i‑au biciu­it și i‑au pus în închi­soa­re^[25]. Dar „în fie­ca­re zi, în tem­plu și în case, ei [uce­ni­cii] nu înce­tau să învețe pe oameni și să răs­pân­deas­că ves­tea bună că Isus este Hris­to­sul.“ (Fap­te 5:42). Ște­fan a fost ucis cu pie­tre după ce i‑a făcut con­ști­enți pe mem­brii Sanhe­dri­nu­lui de vino­vă­ția lor în uci­de­rea drep­tu­lui slu­ji­tor al lui Dum­ne­zeu și le‑a ară­tat modul în care s‑au împo­tri­vit lui Dum­ne­zeu, fiind ast­fel pri­mul care a urmat exem­plul stă­pâ­nu­lui său ca mar­tir^[26]. Din rela­tă­ri­le pe care le avem des­pre Pavel aflăm des­pre per­se­cu­ți­i­le îndu­ra­te în acti­vi­tă­ți­le sale misio­na­re mai ales din par­tea evre­i­lor, dar și din par­tea nea­mu­ri­lor^[27].

Creș­ti­nii nu au fost oameni care s‑au adap­tat la spi­ri­tul tim­pu­lui lor^[28]. Ca mem­bri ai casei lui Dum­ne­zeu^[29],  ei au fost deplin con­ști­enți de dato­ria lor față de ade­vă­rul Evan­ghe­li­ei și au rămas fermi în fața necre­din­cio­și­lor și atunci când aceștia au res­pins che­ma­rea la pocă­in­ță. Acești creș­tini au vrut să ara­te prin via­ța lor care este voia lui Dum­ne­zeu pen­tru fie­ca­re om. Pavel i‑a încu­ra­jat să stră­lu­ceas­că ca niș­te lumini în mij­lo­cul unui neam stri­cat și corupt^[30]. Aceas­ta este per­spec­ti­va pe care au avut‑o asu­pra lumii, ști­ind că pri­e­te­nia cu lumea înseam­nă vră­j­mă­șie cu Dum­ne­zeu^[31]. Prin urma­re, valo­ri­le pe care le-au pro­mo­vat pre­cum și acti­vi­tă­ți­le lor au fost cu totul dife­ri­te de cele ale oame­ni­lor din jurul lor, care își tră­iau via­ța con­form pro­pri­i­lor dorin­țe și pla­nuri. Cei care nu au accep­tat acest fapt ca pe o măr­tu­rie a lucră­rii lui Dum­ne­zeu, l‑au con­si­de­rat drept acu­za­ție la adre­sa lor, ceea ce a con­dus une­ori la vio­len­ță împo­tri­va Evan­ghe­li­ei și a celor care o pro­cla­mau^[32].

În seco­le­le al II-lea și al III-lea, cei care măr­tu­ri­seau cre­din­ța lor în Isus au fost stră­ini în soci­e­ta­te. Ei s‑au sepa­rat de plă­ce­ri­le lumești în care cei mai mulți oameni își găseau bucu­ria. Nu par­ti­ci­pau la săr­bă­to­ri­le publi­ce, nici la ritu­a­lu­ri­le reli­gi­oa­se, îndemnându‑i în schimb pe oameni să se pocă­i­as­că din via­ța păcă­toa­să pe care o tră­iau. Făcând aceas­ta, și-au atras osti­li­ta­tea soci­e­tă­ții. Zvo­nuri ori­bi­le au fost răs­pân­di­te des­pre ei. În peri­oa­da per­se­cu­ți­ei orga­ni­za­te de stat, mulți au fost con­dam­nați, din păca­te însă fără nicio dova­dă de infracțiune.

7 Ce sem­ni­fi­ca­ție are aceas­ta pen­tru noi?

Modul de via­ță al pri­mi­lor creș­tini nu a fost o for­mă spe­cia­lă pe care și-au stabilit‑o pen­tru ei înșiși. Ei au împăr­tă­șit unul cu altul via­ța de zi cu zi, tim­pul liber, talen­te­le și abi­li­tă­ți­le, bucu­ria și tris­te­țea, banii și ave­rea, tot ceea ce impli­că via­ța. Au dorit să se aju­te în ori­ce pri­vin­ță, ca să rămâ­nă cre­din­cioși lui Dum­ne­zeu. Ca uce­nici ai lui Isus, au dorit să urmeze devo­ta­men­tul Lui, așa cum scrie și apos­to­lul Ioan:

Noi am cunos­cut dra­gos­tea Lui prin ace­ea că El Şi‑a dat via­ţa pen­tru noi; şi noi deci tre­bu­ie să ne dăm via­ţa pen­tru fra­ţi. (1 Ioan 3:16)

Dra­gos­tea unul față de altul, așa cum este nor­mal între frați și surori, a fost expre­sia dra­gos­tei lor pen­tru Dum­ne­zeu. Ioan scrie clar și simplu:

Noi Îl iubim pen­tru că El ne‑a iubit întâi. Dacă zice cine­va: „Eu iubesc pe Dum­ne­zeu“, şi ură­ş­te pe fra­te­le său, este un min­ci­nos; căci cine nu iubeş­te pe fra­te­le său, pe care‑l vede, cum poa­te să iubeas­că pe Dum­ne­zeu, pe care nu‑L vede? Şi aceas­ta este porun­ca, pe care o avem de la El: cine iubeş­te pe Dum­ne­zeu, iubeş­te şi pe fra­te­le său. (1 Ioan 4:19–21)

Ace­lași lucru este vala­bil și astăzi pen­tru ori­ci­ne doreș­te să‑l urmeze pe Isus, care este tot­u­na cu a deve­ni creș­tin. Dacă cine­va cre­de că a fi creș­tin este doar o rela­ție „eu și Dum­ne­zeu”, par­ti­ci­pând oca­zio­nal la pro­gra­me reli­gi­oa­se, se înșa­lă şi acest lucru are con­se­cin­țe foar­te mari. Mirea­sa lui Hris­tos este Bise­ri­ca, nu un sin­gur creș­tin^[33]. Bise­ri­ca este, de ase­me­nea, numi­tă tru­pul său. El este Capul, de care toți mem­brii tre­bu­ie să fie legați, care‑i con­du­ce pe fie­ca­re în slu­ji­rea lor comu­nă pen­tru Dum­ne­zeu^[34].

De‑a lun­gul vie­ții noas­tre comu­ne vrem să măr­tu­ri­sim pute­rea lui Dum­ne­zeu de a ne schim­ba, și am dori să vă încu­ra­jăm să nu aveți cre­din­ță mică și să vă îndo­iți de fap­tul că încă putem să mai tră­im în acest mod și astăzi. Expe­ri­men­tăm că este posi­bil să‑L urmăm pe Isus, așa cum vedem în exem­plul pri­mi­lor creș­tini. Vă invi­tăm să faceți acest lucru împre­u­nă cu noi. Vedem cât de mare bine­cu­vân­ta­re este, dar și cât de nece­sar e acest mod de via­ță pen­tru creș­te­rea în ade­vă­ra­te­le vir­tuți: în sme­re­nie și altru­ism, în lepă­da­re de sine și devo­ta­ment, în blân­de­țe și răb­da­re, în pri­vi­rea celor­lalți mai pre­sus de noi înși­ne, în renun­ța­rea la avan­ta­je­le per­so­na­le, cău­tând ceea ce e mai bine pen­tru cei­lalți. Prin acest mod de via­ţă, expe­ri­men­tăm nu doar fap­tul că Isus ne face capa­bili să împli­nim aces­te lucruri, ci şi fap­tul că ast­fel avem posi­bi­li­ta­tea de a înțe­le­ge mult mai pro­fund devo­ta­men­tul și dra­gos­tea Sa, ceea ce ne con­du­ce la o mulţu­mi­re mult mai adân­că, spre sla­va Sa.

Prea­iu­bi­ţi­lor, să ne iubim unii pe alţii; căci dra­gos­tea este de la Dum­ne­zeu. Şi ori­ci­ne iubeş­te, este năs­cut din Dum­ne­zeu, şi cunoa­ş­te pe Dum­ne­zeu. Cine nu iubeş­te, n‑a cunos­cut pe Dum­ne­zeu; pen­tru că Dum­ne­zeu este dra­gos­te. Dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu faţă de noi s‑a ară­tat prin fap­tul că Dum­ne­zeu a tri­mis în lume pe sin­gu­rul Său Fiu, ca noi să tră­im prin El. Şi dra­gos­tea stă nu în fap­tul că noi am iubit pe Dum­ne­zeu, ci în fap­tul că El ne‑a iubit pe noi, şi a tri­mis pe Fiul Său ca jert­fă de ispă­şi­re pen­tru păca­te­le noas­tre. Prea­iu­bi­ţi­lor, dacă ast­fel ne‑a iubit Dum­ne­zeu pe noi, tre­bu­ie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n‑a văzut vreo­da­tă pe Dum­ne­zeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dum­ne­zeu rămâ­ne în noi, şi dra­gos­tea Lui a ajuns desă­vârşi­tă în noi. (1 Ioan 4:7–12)