Pre­o­ții care tră­iesc în păcat – mij­lo­ci­tori ai haru­lui lui Dumnezeu?

Răs­pun­sul Bise­ri­cii Orto­do­xe la aceas­tă între­ba­re este că Sfin­te­le Tai­ne (Pocă­in­ța, Împăr­tă­șa­nia, Bote­zul etc.) săvâr­și­te de către un pre­ot orto­dox hiro­to­nit trans­mit în mod valid harul lui Dum­ne­zeu către cre­din­cios, fiind­că „lucra­rea litur­gi­că a pre­o­ți­lor nu este în legă­tu­ră cu via­ța lor mora­lă“.^[1]

Subiec­tul este unul com­plex, fiind strâns legat de mul­te alte învă­ță­turi fun­damen­ta­le orto­do­xe (Sfin­te­le Tai­ne, pre­o­ția…), pe care nu le vom dezvol­ta în acest arti­col. În cele ce urmea­ză, dorim să ne con­cen­trăm în mod expli­cit doar asu­pra între­bă­rii for­mu­la­te în titlu, examinând‑o în lumi­na teme­iu­ri­lor bibli­ce.^[2]

1 Via­ța în păcat, împie­di­că ea harul lui Dumnezeu?

Capi­to­lul 9 din Evan­ghe­lia după Ioan rela­tea­ză des­pre vin­de­ca­rea unui orb din naș­te­re. Omul care și‑a recă­pă­tat vede­rea a intrat într-un con­flict aprins cu con­du­că­to­rii reli­gi­oși ai iude­i­lor, care încer­cau să demon­stre­ze că nu a avut loc nicio minu­ne. Vom cita în con­ti­nu­a­re o par­te din aceas­tă discuție:

Deci au che­mat a doua oară pe omul care fuse­se orb şi i‑au zis: Dă sla­vă lui Dum­ne­zeu. Noi ştim că Omul Aces­ta e păcă­tos. A răs­puns deci ace­la: Dacă este păcă­tos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. Deci i‑au zis: Ce ţi‑a făcut? Cum ţi‑a des­chis ochii? Le‑a răs­puns: V‑am spus acum şi n‑aţi auzit? De ce voiţi să auzi­ţi iară­şi? Nu cum­va voiţi şi voi să vă faceţi uce­nici ai Lui? Şi l‑au ocă­rât şi i‑au zis: Tu eşti uce­nic al Ace­lu­ia, iar noi sun­tem uce­nici ai lui Moi­se. Noi ştim că Dum­ne­zeu a vor­bit lui Moi­se, iar pe Aces­ta nu‑L ştim de unde este. A răs­puns omul şi le‑a zis: Toc­mai în aceas­ta stă minu­nea: că voi nu şti­ţi de unde este şi El mi‑a des­chis ochii. Şi noi ştim că Dum­ne­zeu nu‑i ascul­tă pe păcă­toşi; dar de este cine­va cin­sti­tor de Dum­ne­zeu şi face voia Lui, pe aces­ta îl ascul­tă. Din veac nu s‑a auzit să fi des­chis cine­va ochii unui orb din naş­te­re. De n‑ar fi Aces­ta de la Dum­ne­zeu n‑ar putea să facă nimic. Au răs­puns şi i‑au zis: În păca­te te-ai năs­cut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l‑au dat afa­ră. (Sfân­ta Evan­ghe­lie după Ioan 9:24–34)

Omul vin­de­cat, deși nu avea stu­dii teo­lo­gi­ce, știa cu ini­ma sa sin­ce­ră și cu gân­di­rea sa sim­plă că Dum­ne­zeu nu poa­te folo­si decât un om temă­tor de El și care face voia Sa pen­tru a‑I mij­loci harul. El pre­su­pu­nea că acest lucru este evi­dent pen­tru ori­ce om one­st. Con­du­că­to­rii iudei, deși cunoș­teau bine Scrip­tu­ri­le și erau iscu­siți în răs­tăl­mă­ci­rea lor, nu au putut sau, mai bine zis, nu au vrut să ajun­gă la aceas­tă con­clu­zie sim­plă. Scrip­tu­ra Vechiu­lui Tes­ta­ment, pe care o citau atât de des, afir­mă acest lucru în mai mul­te locuri:

Cel ce îşi opreş­te ure­chea de la ascul­ta­rea legii, chiar rugă­ciu­nea lui e urâ­ciu­ne. (Pil­de­le lui Solo­mon 28:9)

Dom­nul se ţine depar­te de cei nele­giui­ţi, dar ascul­tă rugă­ciu­nea celor dre­pţi. (Pil­de­le lui Solo­mon 15:29)

Nedrep­ta­te de am avut în ini­ma mea să nu mă audă Dom­nul. (Psal­mul 65:17)

Când venea­ţi să le adu­ceţi, cine vi le ceru­se? Nu mai căl­ca­ţi în cur­tea tem­plu­lui Meu! Nu mai adu­ceţi daruri zadar­ni­ce! Tămâi­e­ri­le Îmi sunt dez­gus­tă­toa­re; luni­le noi, zile­le de odih­nă şi adu­nă­ri­le de la săr­bă­tori nu le mai pot suferi. Însă­şi prăz­nu­i­rea voas­tră e nele­giu­i­re! Urăsc luni­le noi şi săr­bă­to­ri­le voas­tre sunt pen­tru Mine o pova­ră. Ajun­ge! Când ridi­ca­ţi mâi­ni­le voas­tre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiu­rea, şi când înmulţi­ţi rugă­ciu­ni­le voas­tre, nu le ascult. Mâi­ni­le voas­tre sunt pli­ne de sân­ge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! (Isa­ia 1:12–15)

Şi acum către voi se îndreap­tă aceas­tă porun­că, o, pre­o­ţi­lor! Dacă voi nu veţi ascul­ta şi nu veţi ple­ca ini­ma ca să daţi sla­vă nume­lui Meu“, zice Dom­nul Sava­ot, „voi tri­mi­te pes­te voi bles­te­mul şi voi bles­te­ma bine­cu­vân­ta­rea voas­tră. Şi chiar am blestemat‑o, căci voi nu puneţi la ini­mă porun­ci­le Mele.“ (Maleahi 2:1–2)

Ulti­mul pasaj din Car­tea lui Maleahi se refe­ră la pre­o­ții Vechiul Tes­ta­ment (leviți), și nu la pre­o­ții Bise­ri­cii Orto­do­xe, însă aces­ta ara­tă că Dum­ne­zeu nu doreș­te să rever­se bine­cu­vân­ta­rea Sa prin oameni care tră­iesc în păcat și care, prin via­ța lor nele­giu­i­tă, ocă­răsc și pân­gă­resc Nume­le Său.

2 Poa­te un orb să călă­u­zeas­că pe un alt orb?

Dacă cine­va tră­ieș­te în mod con­ști­ent în păcat, nu este capa­bil să îi con­du­că nici pe alții la Dumnezeu:

Atunci, apropiindu-se, uce­ni­cii I‑au zis: Ştii că fari­se­ii, auzind cuvân­tul, s‑au scan­da­li­zat? Iar El, răs­pun­zând, a zis: Ori­ce răsad pe care nu l‑a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădă­ci­nă. Lăsa­ţii pe ei; sunt călă­u­ze oar­be, orbi­lor; şi dacă orb pe orb va călă­uzi, amân­doi vor cădea în groa­pă. (Sfân­ta Evan­ghe­lie după Matei 15:12–14)

Așa­dar, Iisus nu a con­si­de­rat că omul care tră­ieș­te în păca­te­le sale (fiind orb din punct de vede­re spi­ri­tu­al) nu are nicio influ­en­ță asu­pra celor pe care doreș­te să îi „aju­te“ în cali­ta­te de îndru­mă­tor duhov­ni­cesc (părin­te duhov­nic sau sfătuitor).

Înșiși Apos­to­lii au expe­ri­men­tat fap­tul că, deși Iisus le dădu­se pute­re să vin­de­ce și să scoa­tă demoni (Matei 10:1), din cau­za fap­tu­lui că au avut o cre­din­ță mică, Dum­ne­zeu nu i‑a putut folo­si într‑o situ­a­ție în care un tată dez­nă­dăj­du­it le cerea să alun­ge duhul cel rău din fiul său (Matei 17:19–20). Aici nu este vor­ba nici pe depar­te de fap­tul că Apos­to­lii ar fi tră­it în păca­te gra­ve; totuși, acest caz demon­strea­ză că lucra­rea haru­lui lui Dum­ne­zeu depin­de într‑o mare măsu­ră de cre­din­ța per­so­na­lă și de via­ța omu­lui pe care El doreș­te să îl folo­seas­că pen­tru a‑I mij­loci harul.

Atunci când apos­to­lul Pavel scrie des­pre supra­ve­ghe­to­rii și dia­co­nii comu­ni­tă­ții, aces­ta con­si­de­ră că nepri­hă­ni­rea este de o impor­tan­ță deosebită:

Dia­co­nii, de ase­me­nea, tre­bu­ie să fie cucer­nici, nu vor­bind în două feluri, nu deda­ţi la vin mult, nea­go­ni­si­tori de câş­tig urât, Păs­trând tai­na cre­dinţei în cuget curat. Dar şi aceş­tia să fie mai întâi puşi la încer­ca­re, apoi, dacă se dove­desc fără pri­ha­nă, să fie dia­co­ni­ţi. (Epis­to­la întâia către Timo­tei a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel 3:8–10)

Acest pasaj se refe­ră la con­du­i­ta nece­sa­ră pen­tru asu­ma­rea res­pon­sa­bi­li­tă­ții de slu­ji­re (deo­a­re­ce Dum­ne­zeu așteap­tă de la ori­ce creș­tin să renun­țe la pati­ma bău­tu­rii sau la câști­gul necin­stit) și expri­mă clar fap­tul că, îna­in­tea lui Dum­ne­zeu, nu este indi­fe­rent ce fel de via­ță are cel care doreș­te să își asu­me res­pon­sa­bi­li­ta­tea pen­tru via­ța duhov­ni­ceas­că a alto­ra.^[3]

3 Păca­tul ca aluat

În înche­ie­re, încă un citat dintr‑o epis­to­lă a apos­to­lu­lui Pavel:

[…] Oare nu şti­ţi că puţin alu­at dos­peş­te toa­tă frămân­tă­tu­ra? Cură­ţi­ţi alu­a­tul cel vechi, ca să fiţi frămân­tă­tu­ră nouă, pre­cum şi sun­teţi fără alu­at; căci Paş­ti­le nos­tru Hris­tos S‑a jert­fit pen­tru noi. […] Dar eu v‑am scris acum să nu vă ames­te­ca­ţi cu vre­u­nul, care, numindu-se fra­te, va fi desfrâ­nat, sau lacom, sau închi­nă­tor la idoli, sau ocă­râ­tor, sau beţiv, sau răpi­tor. Cu unul ca aces­ta nici să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afa­ră? Însă pe cei dină­un­tru, oare, nu‑i jude­ca­ţi voi? Iar pe cei din afa­ră îi va jude­ca Dum­ne­zeu. Scoa­teţi afa­ră din­tre voi pe cel rău. (Epis­to­la întâia către Corin­te­ni a Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel 5:6–7.11–13)

Aici Pavel nu scrie des­pre posi­bi­li­ta­tea ca un om care tră­ieș­te în păcat să fie slu­ji­tor cu răs­pun­de­re al comu­ni­tă­ții, ci des­pre fap­tul dacă cine­va care tră­ieș­te în păca­te gra­ve nu mai poa­te apar­ți­ne deloc Bise­ri­cii lui Dum­ne­zeu. Dacă Bise­ri­ca îngă­du­ie acest lucru, păca­tul, ase­me­nea alu­a­tu­lui, va dospi și va stri­ca întrea­ga comu­ni­ta­te. Cu atât mai gra­vă este situ­a­ția atunci când înșiși îndru­mă­to­rii „bise­ri­cii“ tră­iesc în păca­te, iar auten­ti­ci­ta­tea „slu­ji­rii“ lor este totuși apă­ra­tă teologic.

Dum­ne­zeu nu Își împar­te harul prin inter­me­di­ul unor auto­ma­te care eli­be­rea­ză pro­du­sul cerut la apă­sa­rea unui buton. El doreș­te o rela­ție sin­ce­ră și per­so­na­lă cu noi. Ast­fel, El Își poa­te comu­ni­ca harul în mod direct sau se poa­te folo­si, pen­tru mij­lo­ci­rea aces­tu­ia, de alți oameni care tră­iesc într‑o rela­ție pro­fun­dă cu El.^[4]