Descărcare PDFDescărcare eBook (ePub)
Cuprins:
1 Diferite moduri de interpretare
Cuvântul „predestinare“ apare de câteva ori în Biblie, dar există două abordări principale ale acestui termen:
- Prima este cea de predestinare în sensul cunoaşterii mai dinainte sau al preştiinţei. Predestinarea este decizia veşnică a lui Dumnezeu, născută din dragoste, prin care El înfăptuieşte un plan istoric de salvare, dând fiecărei persoane şansa de a primi salvare veşnică. Dumnezeu L‑a predestinat pe Isus să fie Mijlocitorul unic şi absolut între El şi omenire.
- Cea de a doua este credinţa că Dumnezeu este suveran şi decide tot ce se va întâmpla nesocotind voinţa omului şi că ceea ce Dumnezeu determină nu poate fi schimbat de niciun om. Din această perspectivă se vorbeşte despre: „predestinare singulară“ în care cred unii luterani şi „predestinare dublă“ în care cred calviniştii.
Predestinarea singulară arată că Dumnezeu alege dinainte pe cei care vor ajunge în rai.
Predestinarea dublă arată că Dumnezeu alege dinainte atât pe cei care vor ajunge în rai cât şi pe cei care vor ajunge în iad.
De‑a lungul acestui tratat, cuvântul ”predestinare” va fi folosit pentru a exprima cel de-al doilea fel de abordare.
Această doctrină are trei mari susţinători:
1.1 Augustin (354–430)
Augustin a fost primul care a dezvoltat o învăţătură sistematică despre predestinare. Obligaţia pe care a simţit‑o de a apăra natura arbitrară, nemeritată a harului l‑a condus la dezvoltarea doctrinei predestinării. În „Ad Simplicianum“ şi‑a elaborat învăţătura explicând Romani 5:12 şi capitolul 9.
Mai întâi există planul lui Dumnezeu şi în urma planului Său El alege. (Ad Simplicianum I, 2, 6)
Mai mult decât atât, el afirmă că Dumnezeu alege mai dinainte pentru cer tot atâţi oameni câţi îngeri au părăsit credinţa. (Euchiridion de fide, spe et caritate 9/29)
1.2 Luther (1483–1546)
Luther, călugăr din ordinul augustinian, a adoptat şi a dezvoltat această învăţătură o mie de ani mai târziu. În cea mai celebră carte a sa „Sclavia voinţei” scrie următoarele:
Şi în cazul în care credem că Dumnezeu ştie şi stabileşte mai dinainte toate lucrurile şi că nimic nu se poate întâmpla decât prin voia Sa, atunci însăşi raţiunea omului mărturiseşte că nu există voinţă liberă nici în oameni, îngeri sau vreo altă creatură. (Ibid. p.317, paragraf 19)
1.3 Calvin (1509–1564)
Învăţătura lui Calvin a avut impact după ce a fost discutată şi elaborată la sinodul din Dort (1618–1619 în Olanda) şi a devenit doctrina oficială a bisericii reformate din Olanda.
Prin predestinare înţelegem decizia din veşnicie a lui Dumnezeu, prin care a hotărât în El însuşi care este voia Sa cu privire la soarta fiecărui om. Nu toţi sunt creaţi în mod egal, ci unii sunt predestinaţi să aibă parte de viaţă veşnică iar alţii de condamnare veşnică. (Institutio Christianae Religionis 3. 21. 5)
2 Înţelegerea biblică
Dumnezeu trăieşte în eternitate şi nu în timp, asemenea oamenilor. Pentru El totul este prezent, de aceea ştie ce alegeri fac oamenii. Pentru că Dumnezeu ştie cine sunt aceia care aleg să fie cu El, poate să‑i aleagă şi să‑i predestineze să devină copiii Săi ascultători.
Dar ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i‑a cunoscut mai dinainte i‑a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8:29–30)
Versetul 30 trebuie citit în lumina versetului 29 în care este exprimat faptul că Dumnezeu alege potrivit cunoştinţei sale mai dinainte. Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu alege la întâmplare ci pe baza deciziei omului pe care o cunoaşte mai dinainte. Pe oricine despre care ştie că Îl alege, El îl predestinează să devină asemenea chipului Fiului Său.
Petru, apostol al lui Isus Christos, către cei care trăiesc ca străini, în împrăştiere prin Pont … aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului , spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Christos… (1 Petru 1:1–2)
Dumnezeu, în dragostea Sa, doreşte să predestineze (să aleagă şi să mântuiască) pe toţi oamenii la viaţă veşnică cu El, dar nu forţează pe nimeni să aibă relaţie cu El.
Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr. (1 Timotei 2:3–4)
Domnul nu îşi amână făgăduinţa, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare faţă de voi şi doreşte ca nici unul să nu piară , ci toţi să vină la pocăinţă. (2 Petru 3:9)
Învăţătura clară a Bibliei este că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să ajungă la mântuire şi totodată că oamenii sunt liberi să aleagă împotriva dorinţei Sale. Dacă Dumnezeu nu ar fi luat în considerare dorinţa oamenilor, iadul ar fi gol, pentru că Dumnezeu cu siguranţă i‑ar mântui pe toţi oamenii.
Dar fariseii şi învăţătorii legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei, nefiind botezaţi de el. (Luca 7:30)
Deci fariseii şi învăţătorii legii au decis de la sine să nu participe la planul lui Dumnezeu. Dumnezeu a dorit ca ei să vină la pocăinţă, dar nu au vrut.
2.1 Scopul lumii
Dumnezeu a creat lumea pentru că El este dragoste şi a dorit să-şi împărtăşească dragostea cu noi, oamenii, de aceea ne‑a creat ca să fim sfinţi aşa cum El este sfânt (1 Petru 1:16). Dumnezeu nu a dorit niciodată ca oamenii să păcătuiască. Faptul că omul a fost neascultător şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu este o distorsionare a planului original al lui Dumnezeu. Scopul iniţial a fost ca omul să aibă relaţie cu Creatorul Său. Ştim că Dumnezeu este dragoste, este drept şi că El este întruparea tuturor celorlalte virtuţi. De aceea putem fi încredinţaţi că scopul creării lumii a fost de asemenea bun. El îşi iubeşte fiinţele pe care le‑a creat. Dacă ar fi decis ca totul să aibă loc potrivit voii Sale, planul Său ca lumea să fie plină de dragoste şi de pace ar fi rămas neschimbat până astăzi. Tocmai datorită faptului că El respectă voinţa oamenilor păcatul a putut pătrunde în lume prin decizia lor de a‑L respinge. Doctrina predestinării implică ideea că Dumnezeu a plănuit mai dinainte căderea omului în păcat şi că doreşte ca majoritatea oamenilor să ajungă în iad. Aceasta ar presupune că Dumnezeu este însăşi sursa păcatului. Chiar mai înainte de a fi născuţi s‑a decis deja că majoritatea oamenilor nu vor avea posibilitatea să fie mântuiţi (potrivit lui Calvin).
”Doresc Eu moartea celui rău?” zice Stăpânul Domnul. ”Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (…) ”Lepădaţi de la voi toate fărădelegile prin care aţi păcătuit, faceţi rost de o inimă nouă şi un duh nou! Pentru ce să muriţi casă a lui Israel? Căci eu nu doresc moartea celui care moare” zice Stăpânul Domnul. ”Întoarceţi-vă, deci şi veţi trăi.“ (Ezechiel 18:23, 31–32)
În Biblie oamenii sunt adesea chemaţi la: ” Pocăiţi-vă”. Acest îndemn presupune că este posibil! Când ne spune: „Pocăiţi-vă” nu ne dă ordine, ci ne încurajează, ne roagă, ne îndeamnă, ne imploră. Pentru Cel Atotputernic nu este o umilire să ne roage, fiindcă El este smerit cu desăvârşire:
Vă rugăm fierbinte pentru Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. (2 Corinteni 5:20).
2.2 Relaţie, dragoste şi voinţă
Scopul existenţei omului este stabilirea unei relaţii cu Dumnezeu (Ioan 17:3). Caracteristicile fundamentale ale unei relaţii sunt dragostea şi voinţa liberă. Obligaţia de a fi împreună cu cineva nu poate fi numită dragoste. O relaţie este bazată pe dragoste când ambele părţi au libertatea de a alege să fie împreună şi când există posibilitatea unei despărţiri. Dacă poţi controla voinţa unei persoane aceasta devine un robot. Roboţii fac ceea ce îi programezi să facă. Dumnezeu nu a creat maşini automate, ci fiinţe umane care au libertatea de a‑L iubi sau nu.
Chem azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege deci viaţa ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul şi Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi alipindu-te de El. (Deuteronom 30:19–20a)
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n‑aţi vrut. (Matei 23:37)
Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să‑l stăpîneşti. (Geneza 4:7)
Cu toate că omenirea a căzut în păcat, omul nu este constrâns să păcătuiască, ci are posibilitatea să stăpânească asupra păcatului.
3 Consecinţele acestei învăţături
۰ Cei care cred în predestinare neagă existenţa voinţei libere care ar permite omului să accepte sau să respingă mântuirea oferită de Dumnezeu.
۰ Ei mai cred că omul este total depravat, deoarece, dacă omul ar fi capabil să facă binele, l‑ar putea alege şi astfel implicit L‑ar căuta pe Dumnezeu.
Când neamurile, care n‑au lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei, care n‑au o lege, îşi sunt singuri lege. (Romani 2:14)
۰ În plus dacă eşti predestinat să trăieşti veşnic cu Dumnezeu, este imposibil să‑L părăseşti, de aceea, dacă cineva susţine doctrina predestinării, va susţine şi faptul că nu se poate apostazia.
(Vezi și articolul nostru intitulat ”Apostazia”)
۰ Mai mult decât atât, cel care este ales nu se poate împotrivi harului, deoarece cei care sunt predestinaţi cu certitudine vor merge la Dumnezeu.
Oameni tari la cerbice, necircumcişi cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. (Fapte 7:51)
۰ Predestinarea înlătură importanţa faptelor. Biblia vorbeşte foarte clar despre faptul că „credinţa fără fapte este moartă” şi că nu putem fi mântuiţi doar prin credinţă.
(Vezi și articolul nostru intitulat „Credinţa şi faptele“)
Fraţii mei, ce‑i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n‑are fapte? Poate oare credinţa aceasta să‑l mântuiască? Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este moartă? (Iacov 2:14, 20)
Această învăţătură susţine, prin separarea faptelor de semnificaţia lor, că nu putem distinge dacă o persoană este creştină sau nu după roadele pe care le aduce.
(Vezi și articolul nostru intitulat „Cine este creștin“)
Aceasta însă este în contradicţie cu Matei 7:16 care ne spune că vom putea recunoaşte pomul după roadele sale.
Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Culeg oameni struguri din spini sau smochine din mărăcini? (Matei 7:16)
Credinţa adevărată este însoţită de fapte de devotament.
۰ Termenul „Biserică” îşi pierde însemnătatea deoarece nu este clar cine aparţine şi cine nu aparţine „bisericii”. În „bisericile” locale de azi sunt mulţi necredincioşi, cu toate că se spune foarte limpede în 2 Corinteni 6:14–7:1 că cei credincioşi şi cei necredincioşi nu pot fi înjugaţi la acelaşi jug şi nu pot lupta pentru aceeaşi împărăţie.
Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între dreptate şi fărădelege? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate să fie între Christos şi Belial? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios? Ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu, după cum a zis Dumnezeu: ”Voi locui şi voi umbla în mijlocul lor, Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” de aceea „ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei” zice Domnul; „nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice” zice Domnul Cel Atotputernic. Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu. (2 Corinteni 6:14–7:1)
Din această cauză s‑a făcut distincţie între adunările locale „vizibile” (în care sunt şi necredincioşi) şi „biserica invizibilă” formată din credincioşi veritabili independent de locul sau timpul în care trăiesc. Dar această deosebire artificială nu are niciun fundament biblic.
(Vezi și articolul nostru intitulat „Biserica vizibilă”)
۰ Predestinarea mai înseamnă că cineva nu se poate pocăi astăzi chiar dacă vrea, fiindcă trebuie să aştepte până ce „îl converteşte” Dumnezeu. De aici rezultă că nu poate începe o viaţă sfântă, plăcută lui Dumnezeu, deşi în Evrei 3:7–8 şi Psalmul 95:7–8 scrie: ”Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca în ziua răzvrătirii, în ziua ispitirii în pustie”. Aceasta este o înşelare fatală, care naşte în oameni pasivitate.
۰ Imagine falsă despre Dumnezeu: Dacă Dumnezeu i‑a predestinat pe oameni independent de voinţa lor, înseamnă că mânia Lui este peste cei pe care El nu îi mântuieşte şi că i‑ar pedepsi pe cei pe care, de fapt El nu vrea să‑i mântuiască. Nu e drept ca cineva să fie pedepsit pentru un lucru de care nu este responsabil; nu e vina lui.
۰ Predestinarea afirmă că totul se întâmplă potrivit planului etern al lui Dumnezeu. Aceasta ar presupune că Dumnezeu nu vrea numai binele dar şi răul. Acest lucru îl face pe Dumnezeu sursa păcatului.
۰ Există diferite învăţături cu privire la predestinare: predestinare singulară şi dublă. De fapt diferenţa nu este decisivă. Ambele învăţături exclud voinţa liberă a omului. Dacă Dumnezeu îi alege numai pe cei care merg în cer, ceilalţi merg în mod automat în iad. Astfel însăşi fiinţa lui Dumnezeu este motivul condamnării oamenilor.
۰ Oricine susţine predestinarea trebuie să-şi conştientizeze că înţelege şi defineşte natura omului în mod greşit. El condamnă valoarea fiinţei umane ca persoană. A fi persoană presupune a avea capacitatea şi obligaţia de a acţiona conform raţiunii şi libertăţii, fiind impulsionat de anumite motivaţii şi ţeluri. A fi persoană presupune şi capacitatea de a avea acces la descoperirea sensului vieţii şi experimentarea efectelor modului de viaţă ales.
4 Pasaje care aparent exclud voinţa liberă
Efeseni 1:3–5, 11
Suntem conştienţi de dificultatea de care se loveşte cel care este obişnuit cu această învăţătură atunci când citeşte unele versete din Noul Testament. Pentru a descoperi sensul adevărat al pasajelor care par a vorbi despre predestinare este nevoie de un studiu aprofundat. Cu toate acestea, este esenţial să reţinem ceea ce ştim despre atributele fiinţei lui Dumnezeu. În final, sunt multe alte expresii atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament care nu pot fi înţelese literal, adică cuvânt cu cuvânt.
Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Christos, care ne‑a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Christos, după cum ne‑a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne‑a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Christos, pentru Sine, după buna plăcere a voii Sale. În El am primit şi o moştenire, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale. (Efeseni 1:3–5, 11)
Ce se accentuează în versetul 4? Dacă accentuăm „El ne‑a ales” am putea să înţelegem cum a înţeles Calvin. Totuşi este cu totul altceva dacă cineva citeşte „ne‑a ales în El”. Dacă înţelegem afirmaţia în acest mod, atunci nu e nicio diferenţă între acest pasaj şi cel din Ioan 3:16. Acolo se spune că Dumnezeu vrea să‑i mântuiască pe toţi cei care cred în Fiul Lui, iar cei care îl resping vor fi condamnaţi.
În Efeseni 1:4 trebuie să înţelegem că El ne‑a ales în Christos şi numai în El. Acelaşi gând este redat şi de versetele 3, 5, 11. Prin urmare, aceasta înseamnă că dacă noi nu venim la Christos, ne excludem din alegerea şi planul lui Dumnezeu. Învăţătura cu privire la alegerea sau predestinarea în Christos este, în această formă, doar o expresie a faptului că putem fi mântuiţi numai prin harul lui Dumnezeu. Nu îşi are sursa în faptele noastre, ci în mila lui Dumnezeu faţă de noi. Şi totuşi de această milă beneficiază toţi oamenii (1Timotei 2:4) şi nu numai un număr restrâns de oameni, prestabilit de El după cum înţeleg calviniştii.
Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna lui plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea. (Filipeni 2:12–13)
La începutul acestui capitol din Filipeni Pavel scrie despre exemplul pe care ni l‑a dat Christos când s‑a smerit complet, căutând ce era cel mai bine pentru ceilalţi, dăruindu-şi viaţa în cel mai mic detaliu pentru ceilalţi oameni.
De aceea şi Dumnezeu L‑a înălţat foarte sus, şi i‑a dat numele care este mai presus de orice nume. (Filipeni 2:9)
În versetul 12 Pavel explică în continuare că „astfel” trebuie să facem orice este cu putinţă din partea noastră pentru a ne păstra relaţia cu Dumnezeu şi a atinge ţelul mântuirii noastre. Este limpede că, pentru a lua această decizie, puterea şi voinţa noastră nu sunt niciodată destul de puternice. De aceea trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu „cu frică şi cutremur”. Aceasta exprimă cinste, seriozitate, respect şi conştienţa că stăm în faţa Dumnezeului Atotcunoscător şi Atotputernic (v 12), care ne întăreşte voinţa slabă pe care o avem. El ne dă puterea să vrem şi să înfăptuim.
Versetul 13 nu trebuie interpretat greşit că omul nu-şi poate influenţa propria voinţă, altfel Pavel nu ar fi scris niciodată în versetul 12 „duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”. Pentru a duce la îndeplinire acest îndemn trebuie să avem voinţa liberă de a decide.
Versetul 13 începe cu „căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi”. Această expresie arată că versetul 13 explică de ce trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu cu frică şi cutremur, şi anume pentru că El este singurul care ne poate ajuta.1
Nimeni nu poată să vină la mine, dacă nu‑l atrage Tatăl care m‑a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă. (Ioan 6:44)
Isus chiar exprimase în versetele anterioare că El este adevărata pâine, că El dă viaţa veşnică şi că oamenii trebuie să creadă în El. De aceea îi cheamă pe oameni să‑L urmeze ca Mesia. Evreilor le‑a fost întotdeauna evident că numai pe Dumnezeu trebuie să‑L urmeze. Astfel le‑a fost foarte greu să accepte chemarea lui Isus (ca oamenii să‑l urmeze). Din acest motiv Isus accentuează unitatea adâncă dintre El şi Tatăl. Isus le explică că singurul drum ce duce la El este prin Tatăl pe care ei deja Îl cunoşteau.
Faptul că Tatăl atrage o persoană exprimă cum vine cineva la Isus, dar nu spune că Tatăl nu ar fi dornic să‑i atragă pe toţi la El dacă ei ar fi gata să‑L urmeze.
Amănunte despre context:
Afirmaţia lui Isus este o reacţie directă la întrebarea pe de o parte dispreţuitoare, pe de altă parte dezamăgitoare din versetul 42.
Şi ei ziceau : ”Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al Cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum, deci, zice El: Eu m‑am coborât din cer”? (Ioan 6:42)
Ar fi complet în afara contextului dacă Isus le-ar fi răspuns „Voi nu puteţi lua nicio decizie” sau „Tatăl i‑a predestinat pe cei care pot avea o relaţie cu mine”. Reacţia oamenilor arată că ei au înţeles pretenţia lui Isus de a fi Fiul lui Dumnezeu care s‑a coborât din cer pe pământ şi care este într‑o unitate desăvârşită cu Tatăl. În versetul 45 El continuă:
În proroci este scris: ”Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine. (Ioan 6:45)
Aceste versete vorbesc despre înţelegerea corectă a revelaţiei lui Dumnezeu şi despre atitudinea corectă faţă de Mesia, adică faţă de Isus. Fiecare este invitat, nu doar o elită care încă nu ştie dacă este invitată sau nu.
Romani 9
Problema evreilor (în special 9:1–8, 30–33)
Evreii se încredeau în lege şi în promisiunea care le fusese dată într-un mod formalist şi nu spiritual (Luca 3:8). Nu au ascultat de Isus (Ioan 8 :39). Consecinţa este paradoxul că: păgânii care nu erau în căutarea mântuirii au găsit‑o, iar evreii care o căutau cu ardoare nu au găsit‑o (Romani 9:30–32). Pavel arată soluţia acestei „contradicţii” în capitolul 9 din scrisoarea către Romani, spunând că omul şi activitatea lui nu pot să determine standardul neprihănirii. Începe cu tema promisiunii.
Mai detaliat despre textul capitolului
Versetele 1–5: Pavel descrie darurile oferite lui Israel: înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele că Mesia va fi din neamul evreiesc. Evreii văd aceste lucruri ca pe o garanţie pentru mântuire. Totuşi Pavel afirmă (v. 1–3) că majoritatea evreilor nu sunt salvaţi. Pentru evrei aceasta pare o contradicţie. Pavel exprimă printr‑o întrebare retorică (v.6 Să fi rămas fără putere cuvântul lui Dumnezeu?) care este reacţia evreilor la acest paradox, şi anume: pe de o parte li s‑au dat promisiunile pe de cealaltă parte mulţi evrei nu vor experimenta mântuirea.
Versetul 6: A rămas fără putere cuvântul lui Dumnezeu? Nicidecum. Lucrul cel mai important nu este a fi urmaş, ci a asculta de Dumnezeu — a fi copilul promisiunii şi astfel sămânţa lui Avraam (v.7).
Versetele 9–13: Pavel scrie despre Isaac şi Iacov. Iacov este un exemplu foarte bun pentru a arata că promisiunea nu s‑a transmis conform standardelor omeneşti. Esau era cel întâi născut şi potrivit obiceiului el trebuia să fie moştenitorul promisiunii. Lucrurile au stat însă altfel, ceea ce arată că Dumnezeu şi‑a rezervat dreptul de a decide care dintre ei să fie beneficiarul promisiunii.
În esenţă, Pavel vorbeşte aici despre problematica datoriilor spirituale în planul de mântuire.
Căci, măcar că ei nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău… (Romani 9:11)
Dumnezeu a luat decizia ca Esau să‑i slujească lui Iacov. Această supunere din partea lui Esau nu arată în niciun caz că Dumnezeu ar fi determinat cine să fie salvat şi cine să fie condamnat, ci arată că Dumnezeu a hotărât înaintea naşterii lor cine să primească promisiunea. Astfel Iacov nu se putea lăuda că a primit‑o prin faptele lui (v. 12)
Mulţi oameni cred că din versetul 13 se vede că înainte de naşterea gemenilor, Dumnezeu i‑a spus Rebecăi că îl iubea pe Iacov şi îl ura pe Esau. Această interpretare este greşită, deoarece v. 13 este un citat din Maleahi 1:1–5 care a fost scris cu multe secole după moartea lui Esau şi Iacov. Mesajul versetului din Maleahi este doar că Dumnezeu a respins poporul provenit din Esau (edomiţii), fiindcă de la început au duşmănit pe poporul Israel (Numeri 20:14–21). Din nou, nu este vorba despre soarta personală a lui Esau, ci soarta edomiţilor ca naţiune. Pavel citează din Maleahi pentru a arăta că Israel (sămânţa lui Iacov) este ales.
Versetele 14–16: Este Dumnezeu nedrept? În niciun caz. Deoarece Dumnezeu alege conform standardelor Sale şi nu potrivit standardelor omeneşti sau a obiceiurilor, El are dreptul să decidă cine va fi purtătorul promisiunii.
Versetele 17–19: Tema acestor versete nu este mântuirea faraonului, ci permisiunea dată israeliţilor de a părăsi Egiptul. Planul lui Dumnezeu va fi dus la îndeplinire, chiar dacă Faraonul nu va fi de acord. Nimeni nu se poate opune planului lui Dumnezeu pentru omenire. Chiar dacă Faraonul le-ar fi permis evreilor să plece, el nu şi-ar fi schimbat credinţa, ci ar fi continuat să se închine la idoli. Dumnezeu l‑a creat pe om în aşa fel încât el se împietreşte dacă I se împotriveşte. E evident că Pavel nu vrea să explice de ce faraonul este condamnat şi nu ales de Dumnezeu, ci vorbeşte despre răutatea lui când a respins poporul evreu.
Versetele 20–24: Pavel trage următoarele concluzii din Ieremia 18:1–10: Olarul dă formă lutului. S‑ar părea că vede cum se comportă oamenii şi potrivit acestui lucru îşi formează vasele. Dar conţinutul acestor pasaje este diferit. Din vase stricate olarul face vase noi pentru slavă. De aici rezultă că pasajul vorbeşte foarte clar împotriva predestinării, subiectul fiind mila şi dragostea lui Dumnezeu.
Pavel abordează pilda olarului în două feluri. Versetele 20–21 şi versetele 22–24. Cele două variante nu sunt complet separate una de alta, şi nici Pavel nu tratează toate aspectele. O idee dominantă este folosită în două feluri diferite.
Mai întâi în versetele 20–21, Pavel afirmă că un om nu‑L poate critica pe Dumnezeu pentru felul în care este făcut. Olarul are dreptul să facă vase pentru cinste şi vase pentru necinste. E important de remarcat că atât cele pentru cinste cât şi cele pentru necinste sunt valoroase în gospodărie. Aceasta înseamnă că versetele nu vorbesc despre mântuire şi condamnare, ci despre destinaţii mai importante şi mai puţin importante. Dumnezeu are dreptul să decidă ca cineva să primească o datorie importantă sau mai puţin importantă.
În versetele 22–24 Pavel vorbeşte despre vase pentru pieire şi vase pregătite pentru slavă. Cele din urmă sunt identificate cu evreii şi creştinii dintre păgâni. Vasele pentru pieire sunt cei care au decis împotriva lui Dumnezeu. Nu se spune în mod explicit că oamenii au decis împotriva lui Dumnezeu, dar putem vedea acest lucru din alte pasaje. Vedem că Pavel atinge tema mântuirii. Nu doreşte să spună că nu avem nicio influenţă asupra mântuirii noastre, ci că trebuie să ne supunem lui Dumnezeu şi cărărilor pe care ni le‑a pregătit mai dinainte (v. 23). E greu să vedem trecerea clară de la o temă la alta. Dumnezeu este scos în relief nu fiindcă ar decide în mod arbitrar cu privire la mântuirea cuiva, ci fiindcă omul trebuie să i se supună şi să meargă pe căile pregătite de El mai dinainte în Christos.
- Reciprocitatea între lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea noastră este exprimată şi în Evrei 13:21 ↩