Oare L‑a pără­sit Dum­ne­zeu pe Isus?

Con­form unei inter­pre­tări a mân­tu­i­rii, larg răs­pân­di­tă în zile­le noas­tre, este impo­si­bil ca Dum­ne­zeu să fie drept și, în ace­lași timp, să lase păca­tul nepe­dep­sit. Totuși, dato­ri­tă dra­gos­tei Sale față de noi – dorind să ne sca­pe de pedeap­să – El a decis să-Și pedep­seas­că pro­pri­ul Fiu în locul nos­tru, considerându‑L păcă­tos și părăsindu‑L în cele mai gre­le momen­te ale Sale pe cru­ce. Apa­ri­ția și răs­pân­di­rea aces­tei inter­pre­tări a mor­ții lui Isus – cu anu­mi­te modi­fi­cări – este strâns lega­tă de teo­logi pre­cum Mar­tin Luther și Jean Calvin.

În mul­te comu­ni­tăți reli­gi­oa­se de astăzi, lucra­rea de mân­tu­i­re este inter­pre­ta­tă ase­me­nea unui pro­ces judi­ci­ar, în care jude­că­to­rul este obli­gat să apli­ce legi­le sta­tu­lui. Dacă însă jude­că­to­rul nu pro­ce­dea­ză ast­fel și anu­lea­ză pedeap­sa pen­tru infrac­țiuni gra­ve, el poa­te fi acu­zat de nedrep­ta­te. Drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu este însă dife­ri­tă: ea nu cere pedeap­să, atâ­ta timp cât păcă­to­sul dă dova­dă de pocă­in­ță. O abor­da­re mai deta­li­a­tă a aces­tui subiect găsiți în arti­co­lul nos­tru des­pre Drep­ta­tea și ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu.

În cele ce urmea­ză, dorim să expli­căm câte­va pasa­je bibli­ce care sunt folo­si­te ade­sea pen­tru a sus­ți­ne ide­ea că Dum­ne­zeu, din cau­za pedep­sei pen­tru păca­te­le noas­tre, L‑ar fi pără­sit pe Isus, care ar fi expe­ri­men­tat ast­fel pierzarea.

1 Ulti­me­le cuvin­te de pe cruce

Prin­tre ulti­me­le cuvin­te ros­ti­te de Isus pe cru­ce, câte­va se găsesc în evan­ghe­li­i­le după Matei și Marcu:

… Dum­ne­ze­ul Meu, Dum­ne­ze­ul Meu, pen­tru ce M‑ai pără­sit? (Matei 27:46)

Isus a citat aces­te cuvin­te din Psal­mul 22. Con­tex­tul între­gu­lui psalm ne aju­tă să le înțe­le­gem corect:

• În ver­se­tul 1, psal­mis­tul stri­gă ast­fel: „Dum­ne­ze­u­le! Dum­ne­ze­u­le! Pen­tru ce m‑ai pără­sit şi pen­tru ce Te depăr­tezi fără să-mi aju­ţi şi fără s‑asculţi plân­ge­ri­le mele?“
• În ver­se­te­le urmă­toa­re, el își adu­ce amin­te de părin­ții evrei care au expe­ri­men­tat aju­to­rul minu­nat al lui Dum­ne­zeu: „În Tine se încre­deau părinţii noş­tri: se încre­deau, şi‑i izbă­veai.“ (ver­se­tul 4)
• Psal­mis­tul însă nu expe­ri­men­tea­ză ace­lași lucru: „Dar eu sunt vier­me, nu om, am ajuns de oca­ra oame­ni­lor şi dis­preţu­it de popor.“ (ver­se­tul 6)
• El sufe­ră o per­se­cu­ție crun­tă din par­tea oame­ni­lor răi: „Căci niş­te câini mă încon­joa­ră, o cea­tă de nele­giui­ţi dau târ­coa­le împre­ju­rul meu, mi-au stră­puns mâi­ni­le şi picioa­re­le“ (ver­se­tul 16)
• Psal­mis­tul Îi cere lui Dum­ne­zeu să‑l izbă­veas­că: „Scapă-mi sufle­tul de sabie şi via­ţa din ghea­re­le câi­ni­lor!“ (ver­se­tul 20)
• Iar Dum­ne­zeu i‑a ascul­tat rugă­ciu­nea: „Căci El nici nu dis­preţu­ieş­te, nici nu ură­ş­te neca­zu­ri­le celui neno­ro­cit şi nu-Şi ascun­de faţa de el, ci îl ascul­tă când stri­gă către El.“ (ver­se­tul 24)
• Psal­mul se înche­ie cu slă­vi­rea lui Dumnezeu.

Rezu­mând toa­te aces­tea, din con­tex­tul psal­mu­lui reies două lucruri: pe de o par­te, că aceas­tă pără­si­re nu tre­bu­ie înțe­lea­să în sens spi­ri­tu­al, ci ea repre­zin­tă fap­tul de a fi lăsat la voia sufe­rin­ței; pe de altă par­te, că între­ba­rea „…de ce M‑ai pără­sit?“ nu este un stri­găt de dis­pe­ra­re fără răs­puns, ci sunt cuvin­te­le unei rugă­ciuni pe care Dum­ne­zeu a ascultat‑o.

În aceas­tă situ­a­ție, în care – din per­spec­ti­vă uma­nă – părea că a rămas sin­gur, Isus a ros­tit cuvin­te­le psal­mu­lui de mai sus cu o încre­de­re depli­nă în izbă­vi­rea lui Dum­ne­zeu. Rugă­ciu­nea Sa ara­tă că sufe­rin­ța neme­ri­ta­tă a celor nepri­hă­niți este o temă care revi­ne mereu în Biblie și, este în depli­nă armo­nie cu mesa­jul Vechiu­lui Tes­ta­ment: Isus însuși, fiind cel mai nepri­hă­nit om, a suferit.

Isus nu a mai avut pute­rea fizi­că nece­sa­ră pen­tru a cita între­gul psalm, însă cei care Îl ascul­tau cunoș­teau con­tex­tul aces­tor cuvin­te. Ei ști­au că, prin aces­te cuvin­te, Isus afir­ma de fapt că este nepri­hă­nit și vred­nic de izbă­vi­rea lui Dum­ne­zeu. Acest lucru reie­se și mai clar dacă com­pa­răm rela­ta­rea Evan­ghe­li­ei după Matei cu felul în care Luca a redat ulti­me­le cuvin­te ale lui Isus, care depun măr­tu­rie des­pre încre­de­rea Sa necon­di­țio­na­tă față de Dumnezeu:

… Tată, în mâi­ni­le Tale Îmi încre­dinţez duhul! … (Luca 23:46)

Văzând moar­tea lui Isus, suta­șul care stă­tea lân­gă cru­ce a dat urmă­toa­rea măr­tu­rie des­pre El:

Suta­șul, care sta în faţa lui Isus, când a văzut că Și‑a dat ast­fel duhul, a zis: „Cu ade­vă­rat, Omul aces­ta era Fiul lui Dum­ne­zeu!” (Mar­cu 15:39)

Într-un om pără­sit de Dum­ne­zeu, suta­șul nu ar fi putut recu­noaș­te pe Fiul lui Dum­ne­zeu. Dacă Dum­ne­zeu L‑ar fi pără­sit, Isus nici nu ar fi putut da măr­tu­rie des­pre iden­ti­ta­tea Sa. În rela­ta­rea para­le­lă din Evan­ghe­lia după Luca, suta­șul afir­mă că Isus a fost un om nepri­hă­nit (Luca 23:47). Acest lucru dove­deș­te, de ase­me­nea, că Isus nu a murit ca un păcă­tos pără­sit de Dumnezeu.

Cu puțin timp îna­in­te de moar­tea Sa, Isus Însuși a expri­mat fap­tul că Tatăl nu Îl va părăsi:

Iată­că vine cea­sul, și a și venit, când veţi fi risi­pi­ţi fie­ca­re la ale lui; și pe Mine Mă veţi lăsa sin­gur; dar nu sunt sin­gur, căci Tatăl este cu Mine. (Ioan 16:32)

2 A pur­tat păca­te­le noastre

Isus a împli­nit urmă­toa­rea pro­fe­ție din car­tea pro­ro­cu­lui Isaia:

Totuși El sufe­rinţe­le noas­tre le‑a pur­tat și dure­ri­le noas­tre le‑a luat asu­pra Lui, și noi am cre­zut că este pedep­sit, lovit de Dum­ne­zeu și sme­rit. Dar El era stră­puns pen­tru^[1] păca­te­le noas­tre, zdro­bit pen­tru fără­de­le­gi­le noas­tre. Pedeap­sa care ne dă pacea a căzut pes­te El, și prin răni­le Lui sun­tem tămă­dui­ţi. (Isa­ia 53:4–5)

Acest pasaj apar­ți­ne celor patru pro­fe­ții din car­tea lui Isa­ia (Isa­ia 42:1–9, 49:1–13, 50:4–11, 52:13–53:12), în care Mesia este numit „Robul Dom­nu­lui“ (42:1, 49:7, 50:10, 52:13). În aces­te așa-numite Cân­tări ale Robu­lui Dom­nu­lui, Dum­ne­zeu reve­lea­ză pas cu pas tră­să­tu­ri­le și misiu­nea Robu­lui. În ulti­ma cân­ta­re – din care pro­vi­ne și cita­tul de mai sus – citim pen­tru pri­ma dată în Biblie des­pre fap­tul că Mesia poar­tă păca­te­le și dure­ri­le noas­tre^[2]. Însă pur­ta­rea păca­te­lor lumii nu expri­mă o des­păr­ți­re spi­ri­tu­a­lă de Dum­ne­zeu. Cuvin­te­le Robu­lui din cân­ta­rea ante­ri­oa­ră ara­tă că Dum­ne­zeu Îi este aproa­pe chiar și în suferință:

Dar Dom­nul Dum­ne­zeu M‑a aju­tat, de ace­ea nu M‑am ruși­nat, de ace­ea Mi-am făcut faţa ca o cre­me­ne, ști­ind că nu voi fi dat de ruși­ne. Cel ce Mă îndrep­tă­ţeș­te este aproa­pe: cine va vor­bi împo­tri­va Mea? Să ne înfă­ţi­șăm împre­u­nă! Cine este potri­v­ni­cul Meu? Să îna­in­te­ze spre Mine! (Isa­ia 50:7–8)

Cei care pri­veau sufe­rin­ța Robu­lui cre­deau că este „lovit de Dum­ne­zeu și sme­rit“ (Isa­ia 53:4). Totuși, însăși pro­fe­ția ara­tă că aceas­tă inter­pre­ta­re este greși­tă. Dum­ne­zeu nu este Cel care, în mânia Sa, Își loveș­te Robul, ci Cel care îngă­du­ie ca oame­nii să se poar­te cu rău­ta­te față de El, atunci când Îl tri­mi­te în aceas­tă lume stri­ca­tă pen­tru un scop bun. Ver­se­tul urmă­tor expri­mă acest lucru astfel:

Noi rătă­ceam cu toţii ca niș­te oi, fie­ca­re își vedea de dru­mul lui, dar Dom­nul a făcut să cadă asu­pra Lui nele­giu­i­rea noas­tră, a tutu­ror. (Isa­ia 53:6)

Păca­te­le noas­tre nu au fost trans­fe­ra­te asu­pra Robu­lui într-un mod magic. Păca­tul ome­nesc are un efect mult mai direct asu­pra Lui. Robul a venit în lumea noas­tră pen­tru a ne împă­ca cu Dum­ne­zeu. Însă, în ace­lași timp, El S‑a con­frun­tat cu rău­ta­tea oame­ni­lor și a fost expus acesteia.

Prin fap­tul că Dom­nul a făcut acest lucru (adi­că „Dom­nul a făcut să cadă asu­pra Lui nele­giu­i­rea noas­tră“ – Isa­ia 53:6), pro­ro­cul a vrut să expri­me fap­tul că Dum­ne­zeu a accep­tat pe deplin și a îngă­du­it ca păca­te­le oame­ni­lor să aibă efect asu­pra Robu­lui Său. Nimic nu se poa­te întâm­pla fără ști­rea și per­mi­siu­nea Lui.

Apos­to­lul Pavel a expri­mat într-un mod simi­lar fap­tul că Dum­ne­zeu îngă­du­ie veni­rea celui fără de lege:

Din aceas­tă pri­ci­nă, Dum­ne­zeu le tri­mi­te o lucra­re de rătă­ci­re, ca să cre­a­dă o min­ciu­nă: (2 Tesa­lo­ni­ceni 2:11)

Pen­tru gân­di­rea occi­den­ta­lă a seco­lu­lui al XXI-lea, expri­ma­rea acțiu­nii lui Dum­ne­zeu în acest mod pare stră­i­nă. Rămâ­ne însă fap­tul că lim­ba ebrai­că folo­seș­te une­ori o for­mă acti­vă pen­tru a expri­ma fap­tul că Dum­ne­zeu îngă­du­ie ceva, fără ca prin aceas­ta El să înce­te­ze de a fi Stă­pân asuprasituației.

Matei citea­ză Isa­ia 53:4 în Evan­ghe­lia sa în con­tex­tul vin­de­că­ri­lor înfăp­tu­i­te de Isus:

Sea­ra, au adus la Isus pe mulţi îndră­ci­ţi. El, prin cuvân­tul Lui, a scos din ei duhu­ri­le necu­ra­te și a tămă­du­it pe toţi bol­na­vii, ca să se împli­neas­că ce fuse­se ves­tit prin pro­ro­cul Isa­ia, care zice: „El a luat asu­pra Lui nepu­tinţe­le noas­tre și a pur­tat boli­le noas­tre.” (Matei 8:16–17)

Vin­de­că­ri­le și minu­ni­le lui Isus au fost sem­ne ale fap­tu­lui că Împă­ră­ția lui Dum­ne­zeu s‑a apro­pi­at și au expri­mat înno­irea spi­ri­tu­a­lă a omu­lui căzut. Dum­ne­zeu nu este indi­fe­rent față de sufe­rin­țe­le noas­tre. Prin fap­tul că S‑a făcut om și ne‑a slu­jit, El S‑a ple­cat spre noi. Acest lucru este expri­mat prin cuvin­te­le: „El a luat asu­pra Lui nepu­tin­țe­le noas­tre și a pur­tat boli­le noas­tre.“ Isus nu S‑a îmbol­nă­vit și nici nu a deve­nit păcă­tos, ci Și‑a pără­sit sla­va și a venit aproa­pe de noi pen­tru a ne eli­be­ra de sufe­rin­ță și de moarte.

3 Ce înseam­nă că Hris­tos „S‑a făcut bles­tem pen­tru noi“?

Soli­da­ri­ta­tea lui Isus cu ome­ni­rea a mers însă cu un pas mai depar­te: deși nu a păcă­tu­it nici­o­da­tă, El a accep­tat să fie tra­tat ca cel mai mare rău­fă­că­tor. În ciu­da nevi­no­vă­ți­ei Sale, a fost exe­cu­tat ca un cri­mi­nal și un căl­că­tor de lege. Isa­ia a des­cris acest lucru prin urmă­toa­re­le cuvinte:

Pedeap­sa care ne dă pacea a căzut pes­te El … (Isa­ia 53:5)

Oame­nii I‑au apli­cat lui Isus o ast­fel de pedeap­să, încât părea că mânia lui Dum­ne­zeu Îl lovi­se. Totuși, aceas­tă pedeap­să nu a fost apli­ca­tă de Dum­ne­zeu; dim­po­tri­vă: Dum­ne­zeu a întors spre bine răul comis de oameni. Sufe­rin­ța lui Isus a slu­jit păcii noas­tre.^[3]

Apos­to­lul Pavel a for­mu­lat un gând simi­lar în epis­to­la către Galateni:

Hris­tos ne‑a răs­cum­pă­rat din bles­te­mul Legii, făcându-Se bles­tem pen­tru noi, fiind­că este scris: „Bles­te­mat e ori­ci­ne este atâr­nat pe lemn” (Gala­te­ni 3:13)

Pavel a făcut refe­ri­re la tex­tul din Vechiul Tes­ta­ment din Deu­te­ro­nom 21:22–23, care vor­beș­te des­pre legea apli­ca­tă infrac­to­ri­lor peri­cu­loși exe­cu­tați. În Deu­te­ro­nom 21:23 citim că „cel spân­zu­rat este bles­te­mat îna­in­tea lui Dum­ne­zeu“. Pavel a omis din cita­tul său cuvin­te­le „îna­in­tea lui Dum­ne­zeu“, deo­a­re­ce Tatăl nu L‑a bles­te­mat pe Isus pe cru­ce, ci a rămas aproa­pe de El și în sufe­rin­ța Sa.

Isus nu a deve­nit păcă­tos, dar a sufe­rit în modul care s‑ar fi cuve­nit unui păcătos.

Frag­men­tul citat din Deu­te­ro­nom – în con­tex­tul său din Vechiul Tes­ta­ment – pre­su­pu­ne că omul exe­cu­tat a fost con­dam­nat în mod drept, fapt care nu era vala­bil în cazul lui Isus.

Unii învă­ță­tori falși iudei au încer­cat să‑i con­vingă pe creș­ti­nii din Gala­tia să țină Legea, în ciu­da fap­tu­lui că, prin cre­din­ța în Hris­tos, Dum­ne­zeu îi pri­mi­se deja, inde­pen­dent de res­pec­ta­rea Legii. Pavel îi aver­ti­zea­ză pe frați că, dacă încep să țină Legea, cad din har (Gala­te­ni 5:3–4). În acest con­text, Pavel scrie des­pre Lege ca des­pre un set de reguli care „nu se înte­me­ia­ză pe cre­din­ță“ (Gala­te­ni 3:12). Pri­vi­tă în acest sens res­trâns, Legea îi con­dam­nă pe toți cei care „nu stă­ru­ie în toa­te lucru­ri­le scri­se în car­tea Legii, ca să le facă“ (Gala­te­ni 3:10) – inclu­siv pe Cel care „este atâr­nat pe lemn“, pe Hris­tos Însuși.

Rezu­mând cele de mai sus, Hris­tos ne‑a răs­cum­pă­rat din bles­te­mul Legii prin fap­tul că a accep­tat cru­cea, care era o moda­li­ta­te de exe­cu­ție cuve­ni­tă unui infrac­tor aflat sub bles­tem. Isus, fiind dis­pre­țu­it de oameni și – con­form pasa­ju­lui citat – tra­tat ca un „bles­te­mat“, ne‑a ară­tat ce înseam­nă să tră­iești prin cre­din­ță. În acest fel, El ne‑a eli­be­rat de sub Lege. Gala­te­nii care erau ispi­tiți să-și pună încre­de­rea în Lege tre­bu­ie să se fi sim­țit ruși­nați citind aces­te rânduri.

4 „Tătal este cu Mine…“

Pur­tând nedrep­ta­tea oame­ni­lor, Isus nu Și‑a pier­dut pro­pria neprihănire:

Prin cunoș­tinţa Lui, Robul Meu cel nepri­hă­nit va pune pe mulţi oameni într‑o sta­re după voia lui Dum­ne­zeu și va lua asu­pra Lui pova­ra nele­giu­i­ri­lor lor. (Isa­ia 53:11)

În tim­pul vie­ții Sale, Isus nu a pier­dut nici­o­da­tă favoa­rea și pre­zen­ța lui Dum­ne­zeu. Fără aju­to­rul lui Dum­ne­zeu – în cazul în care Dum­ne­zeu L‑ar fi lăsat sin­gur în lup­tă, în ore­le Sale cele mai gre­le – L‑am putea con­si­de­ra mai degra­bă un erou decât un om care a stă­ru­it neclin­tit în cre­din­ță. Acest lucru însă nu a fost nici­o­da­tă în inten­ția lui Isus.

Măr­tu­ria Lui este toc­mai aceas­ta: că împre­u­nă cu Dum­ne­zeu, și doar cu Dum­ne­zeu, putem rămâ­ne neclin­tiți în ori­ce ispi­tă și încercare.

Cum ar fi putut El să lup­te cu pute­rea lui Dum­ne­zeu pen­tru a accep­ta și a se supu­ne unei situ­a­ții extrem de chi­nu­i­toa­re, în care știa că Dum­ne­zeu Îl va părăsi?

Isus a spus:

Cel ce M‑a tri­mis este cu Mine; Tatăl nu M‑a lăsat sin­gur, pen­tru că tot­dea­u­na fac ce‑I este plă­cut. (Ioan 8:29)

Nu ar fi oare cea mai mare nedrep­ta­te ca Dum­ne­zeu să pără­seas­că un cre­din­cios cu totul neprihănit?

Căci Dom­nul iubeș­te drep­ta­tea și nu pără­seș­te pe cre­din­cio­șii Lui. (Psal­mul 37:28)

S‑ar mani­fes­ta oare drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu prin înfăp­tu­i­rea celei mai mari nedreptăți?

În Vechiul Tes­ta­ment, Dum­ne­zeu a reve­lat cât de detes­ta­bi­lă este îna­in­tea Lui jert­fa uma­nă (Iere­mia 7:31). Acea viziu­ne asu­pra mân­tu­i­rii, con­form căre­ia sufe­rin­ța și moar­tea lui Isus au satis­fă­cut drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu – ba mai mult, că Dum­ne­zeu L‑ar fi și pără­sit pe Isus –, este aproa­pe de prac­ti­ca păgâ­nă și de men­ta­li­ta­tea jert­fei umane.

5 Cu Hris­tos în suferințe

Dacă Dum­ne­zeu a fost cu Hris­tos pe tot par­cur­sul sufe­rin­țe­lor Sale, de ce a îngă­du­it, totuși, ca El să sufe­re? De ce a fost aceas­ta voia lui Dumnezeu?

Biblia pre­zin­tă moar­tea lui Hris­tos ca pe o con­se­cin­ță a fap­tu­lui că oame­nii au fost răi și au res­pins che­ma­rea Sa (de exem­plu, Ioan 1:10–11; Matei 21:33–41). Într‑o lume căzu­tă de la Dum­ne­zeu, nu se poa­te trăi cu evla­vie fără sufe­rin­ță (2 Timo­tei 3:12).

Dum­ne­zeu ar fi avut pute­rea nece­sa­ră să‑L ocro­teas­că pe Isus de ori­ce om rău, însă a ști­ut că nu acest lucru ar fi fost cel mai bun pen­tru noi. Dintr‑o inten­ție rea (uci­de­rea lui Isus), în sine, nu poa­te pro­ve­ni nimic bun (mân­tu­i­rea). Însă răs­pun­sul lui Hris­tos – modul în care El Și‑a pur­tat sufe­rin­ța și moar­tea – des­chi­de îna­in­tea noas­tră calea care ne duce îna­poi la Dumnezeu.

Isus a tre­cut prin lup­te deo­se­bit de gre­le în tim­pul sufe­rin­țe­lor Sale. El nu S‑a ferit de ele, ci S‑a întors cu sme­re­nie și în rugă­ciu­ne către Dum­ne­zeu, care L‑a întă­rit ca să le poa­tă purta.

El este Ace­la care, în zile­le vieţii Sale pămân­tești, adu­când rugă­ciuni și cereri cu stri­gă­te mari și cu lacri­mi către Cel ce putea să‑L izbă­veas­că de la moar­te și fiind ascul­tat din pri­ci­na evla­vi­ei Lui, măcar că era Fiu, a învă­ţat să ascul­te prin lucru­ri­le pe care le‑a sufe­rit. Și, după ce a fost făcut desă­vâr­șit, S‑a făcut pen­tru toţi cei ce‑L ascul­tă urzi­to­rul unei mân­tu­iri veș­ni­ce. (Evrei 5:7–9)

Prin învi­e­rea și glo­ri­fi­ca­rea Sa, Isus ne aju­tă și acum să rămâ­nem neclin­tiți în lup­te­le noas­tre, având ace­eași ati­tu­di­ne: să ne recu­noaș­tem nepu­tin­ța și, prin aju­to­rul Lui, să stă­ruim până la capăt.

Și prin fap­tul că El Însuși a fost ispi­tit în ceea ce a sufe­rit, poa­te să vină în aju­to­rul celor ce sunt ispi­ti­ţi. (Evrei 2:18)

În via­ța de creș­tin, tre­cem une­ori și prin sufe­rin­țe, dar împre­u­nă cu Isus, aceas­ta nu este o pova­ră de nesu­por­tat. Fap­tul că El a sufe­rit atât de mult și a biru­it ori­ce încer­ca­re ne adu­ce mân­gâi­e­re și ne întă­reș­te încre­de­rea în El – încre­de­rea că este mereu cu noi, chiar și în cele mai gre­le cli­pe ale noas­tre. Isus ne chea­mă la El în acest fel:

Veni­ţi la Mine, toţi cei tru­di­ţi și împo­vă­ra­ţi, și Eu vă voi da odih­nă. Lua­ţi jugul Meu asu­pra voas­tră și învă­ţa­ţi de la Mine, căci Eu sunt blând și sme­rit cu ini­ma; și veţi găsi odih­nă pen­tru sufle­te­le voas­tre. Căci jugul Meu este bun și sar­ci­na Mea este ușoa­ră. (Matei 11:28–30)

6 A muri față de păcat prin Hristos

În Noul Tes­ta­ment găsim mul­te ver­se­te care expri­mă moar­tea creș­ti­ni­lor împre­u­nă cu Hris­tos (Matei 16:24, Ioan 12:24–26, Romani 6:3–4, Gala­te­ni 5:24, Fili­peni 3:10, Colo­seni 2:12, etc.):

Am fost răs­tig­nit împre­u­nă cu Hris­tos și tră­iesc…, dar nu mai tră­iesc eu, ci Hris­tos tră­ieș­te în mine. Și via­ţa pe care o tră­iesc acum în trup o tră­iesc în cre­dinţa în Fiul lui Dum­ne­zeu, care m‑a iubit și S‑a dat pe Sine Însuși pen­tru mine. (Gala­te­ni 2:20)

Moar­tea lui Isus nu a fost zadar­ni­că. Prin fap­tul că murim față de păca­te­le noas­tre și față de țelu­ri­le noas­tre lumești, Hris­tos cel răs­tig­nit și învi­at ne con­du­ce spre o via­ță nouă, pli­nă de bucu­rie, pe care nimeni nu ne‑o poa­te lua.

După ce le-au dat mul­te lovi­turi, i‑au arun­cat în tem­ni­ţă și au dat în gri­jă tem­ni­ce­ru­lui să‑i păzeas­că bine. Tem­ni­ce­rul, ca unul care pri­mi­se o ast­fel de porun­că, i‑a arun­cat în tem­ni­ţa dină­un­tru și le‑a băgat picioa­re­le în butuci. Pe la mie­zul nopţii, Pavel și Sila se rugau și cân­tau cân­tări de lau­dă lui Dum­ne­zeu, iar cei închiși îi ascul­tau. (Fap­te­le Apos­to­li­lor 16:23–25)

Căci dra­gos­tea lui Hris­tos ne strân­ge, fiind­că soco­tim că, dacă Unul sin­gur a murit pen­tru toţi, toţi deci au murit. Și El a murit pen­tru toţi, pen­tru ca cei ce tră­iesc să nu mai tră­i­as­că pen­tru ei înșiși, ci pen­tru Cel ce a murit și a învi­at pen­tru ei. (2 Corin­te­ni 5:14–15)

Poți citi mai mul­te des­pre moar­tea lui Isus în arti­co­lul nos­tru: „Moar­tea lui Isus ca jert­fă”.

7 Dum­ne­zeu ne con­si­de­ră nepri­hă­niți sau ne face neprihăniți?

La înce­pu­tul arti­co­lu­lui, am pre­zen­tat pe scurt viziu­nea des­pre mân­tu­i­re a unor teo­logi care au exer­ci­tat o influ­en­ță sem­ni­fi­ca­ti­vă asu­pra isto­ri­ei. Con­form expe­rien­ței noas­tre, modul lor de gân­di­re influ­en­țea­ză și astăzi mulți oameni, modelându-le ima­gi­nea des­pre Dum­ne­zeu, pre­cum și con­cep­ția lor des­pre pocă­in­ță. Dacă Isus ar fi sufe­rit, ar fi murit și ar fi fost des­păr­țit de Dum­ne­zeu ca urma­re a drep­tă­ții pedep­si­toa­re a lui Dum­ne­zeu, atunci lucra­rea Sa ar fi vizat mai degra­bă deter­mi­na­rea lui Dum­ne­zeu de a ne pri­vi sau de a se rapor­ta la noi într-un mod dife­rit, decât rea­li­za­rea unei schim­bări rea­le în via­ța noas­tră.^[4] Alt­fel spus: rodul lucră­rii lui Isus nu ar fi fap­tul că Dum­ne­zeu ne face nepri­hă­niți, ci că ne soco­teș­te nepri­hă­niți, ca și cum ne-ar pri­vi printr‑o altă pere­che de ochelari.

Biblia însă dă măr­tu­rie des­pre o schim­ba­re rea­lă și vizi­bi­lă a vie­ții noas­tre, pe care Isus a lucrat‑o prin mân­tu­i­rea Sa. În cali­ta­te de creș­tini, nu putem rămâ­ne în păca­te grave:

Nu şti­ţi că cei nedre­pţi nu vor moş­te­ni Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu? Nu vă amă­gi­ţi: nici cur­va­rii, nici ido­la­trii, nici adul­te­rii, nici cei care se mas­tur­bea­ză, nici homo­se­xu­a­lii, nici hoţii, nici laco­mii de bani, nici beţi­vii, nici defă­i­mă­to­rii, nici hră­pă­reţii nu vor moş­te­ni Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. Şi aşa era­ţi unii din­tre voi. Dar aţi fost spă­la­ţi, dar aţi fost sfinţi­ţi, dar aţi fost îndrep­tă­ţi­ţi în Nume­le Dom­nu­lui Isus şi prin Duhul Dum­ne­ze­u­lui nos­tru. (1 Corin­te­ni 6:9–11, Ver­siu­nea GBV 2001)

Isus nu a venit ca să ne mân­tu­ias­că în păca­te­le noas­tre, ci ca să ne mân­tu­ias­că din păca­te­le noas­tre (Matei 1:21). El nu doreș­te să ne cure­țe doar fap­te­le, ci și gân­du­ri­le și inten­ți­i­le, pen­tru ca să putem trăi o via­ță pli­nă de dra­gos­te și dăruire.

Cei ce au pri­mit pro­po­vă­du­i­rea lui au fost bote­za­ţi; și în ziua ace­ea, la numă­rul uce­ni­ci­lor s‑au adă­u­gat aproa­pe trei mii de sufle­te. Ei stă­ru­iau în învă­ţă­tu­ra apos­to­li­lor, în legă­tu­ra fră­ţeas­că, în frân­ge­rea pâi­nii și în rugă­ciuni. Fie­ca­re era plin de fri­că, și prin apos­toli se făceau mul­te minuni și sem­ne. Toţi cei ce cre­deau erau împre­u­nă la un loc și aveau toa­te de obș­te. Își vin­deau ogoa­re­le și ave­ri­le, și banii îi împă­rţeau între toţi, după nevo­i­le fie­că­ru­ia. Toţi împre­u­nă erau nelip­si­ţi de la Tem­plu în fie­ca­re zi, frân­geau pâi­nea aca­să și luau hra­na cu bucu­rie și cură­ţie de ini­mă. Ei lău­dau pe Dum­ne­zeu și erau plă­cu­ţi îna­in­tea între­gu­lui norod. Și Dom­nul adă­u­ga în fie­ca­re zi la numă­rul lor pe cei ce erau mân­tui­ţi. (Fap­te­le Apos­to­li­lor 2:41–47)

[…] Dum­ne­zeu este dra­gos­te și cine rămâ­ne în dra­gos­te rămâ­ne în Dum­ne­zeu, și Dum­ne­zeu rămâ­ne în el. Cum este El, așa sun­tem și noi în lumea aceas­ta, ast­fel se face că dra­gos­tea este desă­vâr­și­tă în noi, pen­tru ca să avem depli­nă încre­de­re în ziua jude­că­ţii. (1 Ioan 4:16–17)

Fără să ne iubim unii pe alții și fără ca via­ța noas­tră să se schim­be în mod pro­fund, nu putem avea o cer­ti­tu­di­ne rea­lă cu pri­vi­re la via­ța veș­ni­că. Aceas­tă cer­ti­tu­di­ne nu izvo­răș­te din fap­te­le noas­tre, ci din rela­ția noas­tră cu Hris­tos.^[5] Însă nu putem avea o rela­ție cu El și nici nu o putem men­ți­ne fără să tră­im în con­for­mi­ta­te cu adevărul.

Și acum, copi­la­și­lor, rămâ­neţi în El, pen­tru ca, atunci când Se va ară­ta El, să avem îndrăz­ne­a­lă și la veni­rea Lui să nu rămâ­nem de ruși­ne și depăr­ta­ţi de El. Dacă ști­ţi că El este nepri­hă­nit, să ști­ţi și că ori­ci­ne tră­ieș­te în nepri­hă­ni­re este năs­cut din El. (1 Ioan 2:28–29)

Isus a învă­țat astfel:

Eu sunt Viţa, voi sun­teţi mlă­di­ţe­le. Cine rămâ­ne în Mine și în cine rămân Eu adu­ce mul­tă roa­dă, căci, des­pă­rţi­ţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâ­ne cine­va în Mine, estea­run­cat afa­ră, ca mlă­di­ţa nero­di­toa­re, și se usu­că, apoi mlă­di­ţe­le usca­te sunt strân­se, arun­ca­te în foc și ard. Dacă rămâ­neţi în Mine și dacă rămân în voi cuvin­te­le Mele, cereţi ori­ce­veţi vrea și vi se va da. (Ioan 15:5–7)

Isus a vor­bit des­pre rela­ția cu El ca des­pre o „rămâ­ne­re în El“ (sau: Isus a des­cris rela­ția cu El ca pe o fap­tă de a „rămâ­ne în El“). A rămâ­ne în Hris­tos înseam­nă a fi mân­tu­it. Cine nu rămâ­ne în El este arun­cat afa­ră și ars. Apos­to­lul Ioan a scris în mod asemănător:

Dacă zicem că avem păr­tă­șie cu El și umblăm în întu­ne­ric, minţim și nu tră­im ade­vă­rul. Dar, dacă umblăm în lumi­nă, după cum El Însuși este în lumi­nă, avem păr­tă­șie unii cu alţii; și sân­ge­le lui Isus Hris­tos, Fiul Lui, ne cură­ţeș­te de ori­ce păcat. (1 Ioan 1:6–7)

Putem avea o rela­ție sin­ce­ră cu Isus și putem expe­ri­men­ta lucra­rea Sa de sfin­ți­re numai dacă umblăm în lumi­nă. A umbla în lumi­nă nu înseam­nă că sun­tem per­fecți, ci că tin­dem spre per­fec­țiu­ne în toa­te dome­ni­i­le vie­ții noas­tre, ne măr­tu­ri­sim păca­te­le unii alto­ra și renun­țăm la ele. Aces­ta este efec­tul ine­vi­ta­bil al mân­tu­i­rii asu­pra vie­ții noas­tre. Mân­tu­i­rea este un dar ofe­rit gra­tu­it în Hris­tos. Dacă îl accep­tăm, nu ne mai putem con­ti­nua vechiul mod de via­ță păcă­tos, deo­a­re­ce acest lucru ar face impo­si­bi­lă păr­tă­șia cu El – rămâ­ne­rea în El.

[…] El a fost făcut de Dum­ne­zeu pen­tru noi înţe­lep­ciu­ne, nepri­hă­ni­re, sfinţi­re și răs­cum­pă­ra­re. (1 Corin­te­ni 1:30)

Isus a învi­at din morți și Își con­ti­nuă mij­lo­ci­rea. Toți cei ce se apro­pie de Dum­ne­zeu prin El pri­mesc tot ceea ce este nece­sar pen­tru schim­ba­rea vie­ții lor, pen­tru stă­ru­in­ță și pen­tru ajun­ge­rea la țintă.

8 Con­clu­zie

Biblia expri­mă în nume­roa­se rân­duri și în diver­se moduri fap­tul că Isus a murit pen­tru a ne mân­tui. Totuși, acea viziu­ne larg răs­pân­di­tă, con­form căre­ia Dum­ne­zeu a tre­bu­it să pedep­seas­că un om nevi­no­vat în locul nos­tru pen­tru a ne putea ier­ta și, în ace­lași timp, pen­tru a‑Și păs­tra drep­ta­tea fără com­pro­mis, nu este în con­cor­dan­ță cu Scrip­tu­ra și ridi­că pro­ble­me serioase:

• Con­form măr­tu­ri­ei Bibli­ei, Dum­ne­zeu este un Dum­ne­zeu iubi­tor, care iar­tă gra­tu­it pe ori­ci­ne se pocă­ieș­te sin­cer de păca­te­le sale.
• Ide­ea că Isus S‑ar fi des­păr­țit spi­ri­tu­al de Tatăl, expe­ri­men­tând pier­za­rea, nu își găseș­te sus­ți­ne­re în învă­ță­tu­ra Bibli­ei. Biblia des­crie sufe­rin­ța lui Isus ca fiind o con­se­cin­ță a păca­te­lor omenirii.
• Nu în ulti­mul rând, Isus nu a „rezol­vat” mân­tu­i­rea între Sine și Dum­ne­zeu; mai degra­bă mân­tu­i­rea este strâns lega­tă de via­ța noastră.

În cen­trul mesa­ju­lui biblic se află res­ta­bi­li­rea rela­ți­ei din­tre Dum­ne­zeu și om, care a fost rup­tă din cau­za păca­tu­lui uman. Apropiindu-Se de noi în Isus, Dum­ne­zeu ne face capa­bili ca și noi să ne apro­pi­em de El.

Și toa­te lucru­ri­le aces­tea sunt de la Dum­ne­zeu, care ne‑a împă­cat cu El prin Isus Hris­tos și ne‑a încre­dinţat slu­j­ba împă­că­rii; că adi­că, Dum­ne­zeu era în Hris­tos, împă­când lumea cu Sine, neţinându-le în soco­tea­lă păca­te­le lor, și ne‑a încre­dinţat nouă pro­po­vă­du­i­rea aces­tei împă­cări. (2 Corin­te­ni 5:18–19)

Prin întru­pa­re, Isus a luat asu­pra Sa natu­ra noas­tră; S‑a ase­mă­nat nouă în slă­bi­ciu­ni­le, ispi­te­le și sufe­rin­țe­le noas­tre. Iden­ti­fi­ca­rea Sa cu nepu­tin­ța noas­tră a inclus și accep­ta­rea sufe­rin­ței cau­za­te de res­pin­ge­re și răs­tig­ni­rea din par­tea celor pe care veni­se să îi ajute.

Se cuve­nea, în ade­văr, ca Ace­la pen­tru care și prin care sunt toa­te și care voia să ducă pe mulţi fii la sla­vă să desă­vâr­șeas­că, prin sufe­rinţe, pe Căpe­te­nia mân­tu­i­rii lor. (Evrei 2:10)

Acum, Isus ne chea­mă să umblăm împre­u­nă cu El pe calea pe care El însuși a ales‑o: să accep­tăm slă­bi­ciu­nea natu­rii noas­tre uma­ne tre­că­toa­re, dar, în ace­lași timp, să fim tari prin cre­din­ță, dra­gos­te și sme­re­nie. Isus, care a învi­at din morți și S‑a prea­slă­vit, stă la dreap­ta Tată­lui, unindu-ne cu Dum­ne­zeu și făcându-ne păr­tași ier­tă­rii și tutu­ror lucru­ri­lor de care avem nevo­ie pen­tru a dobân­di via­ța veșnică.

Deși ar mai fi mul­te de spus, acest lucru ar depăși limi­te­le aces­tui arti­col. Ne-am bucu­ra să ne împăr­tă­șești gân­du­ri­le sau între­bă­ri­le tale și am fi încân­tați de posi­bi­li­ta­tea de a vor­bi mai pro­fund des­pre acest subiect.