Nădej­dea cereas­că a creştinilor

Un copil privind spre cer cu ochi plini de dor, exprimând speranța cerească a creștinilor.

1 Susţi­ne Biblia sepa­ra­rea cre­ş­ti­ni­lor în două categorii?

Și Mă rog nu numai pen­tru ei, ci și pen­tru cei ce vor cre­de în Mine prin cuvân­tul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu, în Tine, ca și ei să fie una în Noi, pen­tru ca lumea să cre­a­dă că Tu M‑ai tri­mis. […] Tată, vreau ca, aco­lo unde sunt Eu, să fie împre­u­nă cu Mine și ace­ia pe care Mi i‑ai dat Tu, ca să vadă sla­va Mea, sla­vă pe care Mi-ai dat‑o Tu, fiind­că Tu M‑ai iubit îna­in­te de înte­me­ie­rea lumii. (Ioan 17:20–21.24)

Prin­ci­pa­le­le sem­ne des­pre care vor­beş­te Isus, prin care lumea îi va cunoa­ş­te pe uce­ni­cii Săi sunt dra­gos­tea şi uni­ta­tea. Uni­ta­tea per­fec­tă, pen­tru care s‑a rugat, este rea­li­za­tă în aceas­tă via­ţă şi în via­ţa viitoare.

Dum­ne­zeu, care a vrut aşa de mult ca fiii Săi să fie uni­ţi, a pro­mis ace­ea­şi spe­ranţă pen­tru toţi cei care cred în El: via­ţa veş­ni­că într‑o păr­tă­şie adân­că cu El în rai.[1]

Sco­pul veni­rii lui Isus a fost „… Să cau­te şi să mân­tu­ias­că ce era pier­dut“ (Luca 12:10). Din cau­za păca­te­lor noas­tre am ajuns depar­te şi stră­ini faţă de Dum­ne­zeu[2], Cre­a­to­rul nos­tru: am fost ca duş­ma­nii Lui[3]. Isus a biru­it păca­tul[4], ne‑a adus ier­ta­rea, ne‑a împă­cat cu Dum­ne­zeu[5], ne‑a înno­it via­ţa[6] şi ne‑a rea­dus înfi­e­rea. Aşa­dar putem să‑L numim din nou pe Dum­ne­zeu Tatăl nos­tru[7], putem fi în păr­tă­şie veş­ni­că cu El şi cu Isus şi cu TOŢI cei care‑L iubesc.

Toţi cei care Îl slu­jesc pe Isus vor fi aco­lo unde este Isus.

Ade­vă­rat, ade­vă­rat, vă spun, că, dacă gră­un­te­le de grâu, care a căzut pe pământ, nu moa­re, rămâ­ne sin­gur; dar dacă moa­re, adu­ce mult rod. Cine îşi iubeş­te via­ţa, o va pier­de; şi cine îşi ură­ş­te via­ţa în lumea aceas­ta, o va păs­tra pen­tru via­ţa veş­ni­că. Dacă Îmi slu­jeş­te cine­va, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, aco­lo va fi şi slu­ji­to­rul Meu. Dacă Îmi slu­jeş­te cine­va, Tatăl îl va cin­sti. (Ioan 12:24–26)

În con­tex­tul pasa­ju­lui sus menţio­nat, Isus vor­beş­te des­pre sufe­rinţe­le pe care le va îndu­ra şi roa­de­le sufe­rinţe­lor şi ascul­tă­rii Sale. El va adu­ce mul­te roa­de prin aces­tea şi va adu­ce mân­tu­i­rea tutu­ror celor care îl ascul­tă. El face şi o para­le­lă: cei care Îl urmea­ză, tre­bu­ie să fie gata să-şi dăru­ias­că via­ţa (nu nea­pă­rat fizic, dar în pri­mul rând spi­ri­tu­al, să nu tră­i­as­că pen­tru ei înşi­şi) şi în felul aces­ta El le pro­mi­te că vor fi cu El pen­tru tot­dea­u­na; cum au luat par­te la sufe­rinţe­le Lui, tot aşa vor lua par­te şi la sla­va Lui. După cum este scris în 2 Timo­tei şi în Ioan:

Ade­vă­rat este cuvân­tul aces­ta: dacă am murit împre­u­nă cu El, vom şi trăi împre­u­nă cu El. Dacă răb­dăm, vom şi împă­ră­ţi împre­u­nă cu El. Dacă ne lepă­dăm de El, şi El Se va lepă­da de noi. (2 Timo­tei 2: 11–12)

Să nu vi se tul­bu­re ini­ma. Aveţi cre­dinţă în Dum­ne­zeu și aveţi cre­dinţă în Mine. În casa Tată­lui Meu sunt mul­te loca­șuri. Dacă n‑ar fi așa, v‑aș fi spus. Eu Mă duc să vă pre­gă­tesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pre­găti un loc, Mă voi întoar­ce și vă voi lua cu Mine, ca , aco­lo unde sunt Eu, să fiţi și voi. Ști­ţi unde Mă duc și ști­ţi și calea într-acolo.” „Doam­ne”, I‑a zis Toma, „nu știm unde Te duci. Cum putem să știm calea într-acolo?” Isus i‑a zis: „Eu sunt Calea, Ade­vă­rulși Via­ţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:1–6)

Isus îi încu­ra­jea­ză pe uce­ni­cii Săi să aibă încre­de­re în El, pen­tru că sco­pul veni­rii Lui a fost să ara­te dru­mul către Tatăl, să ne pre­gă­teas­că un loc şi să ne ia cu El în sla­va Sa cereas­că – în păr­tă­şia veş­ni­că cu El şi cu Tatăl. Afir­ma­ţia Lui des­pre cale ara­tă că aceas­ta este ţin­ta şi dru­mul celor care vor să‑L urmeze pe Isus.

În ciu­da cuvin­te­lor cla­re pe care Isus le‑a spus, Mar­to­rii lui Ieho­va înva­ţă că sunt două cate­go­rii de cre­ş­tini care au spe­ranţe dife­ri­te[8]: o cate­go­rie (con­stând din 144.000 aleşi) care au spe­ranţa cereas­că; cea­lal­tă cate­go­rie (marea mulţi­me) care au spe­ranţă pămân­teas­că. Ei pot inter­pre­ta ast­fel numai dacă igno­ră cuvin­te­le cla­re ale lui Isus şi ale apostolilor.

Pe lân­gă cuvin­te­le lui Isus menţio­na­te mai sus (unde Isus spu­ne clar că toţi cei care Îl slu­jesc şi toţi cei care vor cre­de în cuvin­te­le apos­to­li­lor, vor fi împre­u­nă cu El, vor vedea sla­va Lui în pli­nă­ta­tea ei şi vor împăr­tă­şi ace­ea­şi bucu­rie[9] ca şi El), sunt mul­te alte ver­se­te în Noul Tes­ta­ment care vor­besc des­pre spe­ranţa cereas­că pe care o au cre­ş­ti­nii.[10] Mar­to­rii lui Ieho­va inter­pre­tea­ză aces­te pasa­je referindu-se la cei 144.000 aleşi, sau câteo­da­tă spun pur şi sim­plu că: „se refe­ră la pri­mii cre­ş­tini”.[11]

Să cer­ce­tăm unul din­tre cele mai impor­tan­te pasa­je ale lor, stâl­pul învă­ţă­tu­rii lor:

Nu te teme, tur­mă mică; pen­tru că Tatăl vos­tru vă dă cu plă­ce­re Împă­ră­ţia. Şi Dom­nul a zis: „Cine este isprav­ni­cul cre­din­cios şi înţe­lept, pe care‑l va pune stă­pâ­nul său pes­te slu­gi­le sale, ca să le dea par­tea lor de hra­nă la vre­mea potri­vi­tă? Feri­ce de robul ace­la, pe care stă­pâ­nul, la veni­rea lui, îl va găsi făcând aşa! Ade­vă­rat vă spun, că îl va pune pes­te toa­tă avu­ţia sa. Dar dacă robul ace­la zice în ini­ma lui: ‚Stă­pâ­nul meu zăbo­veş­te să vină’; dacă va înce­pe să bată pe slugi şi pe slu­j­ni­ce, să mănân­ce, să bea şi să se îmbe­te, stă­pâ­nul robu­lui ace­lu­ia va veni în ziua în care el nu se aşteap­tă, şi în cea­sul în care nu ştie, şi‑l va tăia în bucă­ţi; şi soar­ta lui va fi soar­ta celor necre­din­cioşi în lucrul încre­dinţat lor. (Luca 12:32, 42–46)

Con­form gân­di­rii lor[12], acest pasaj se refe­ră la cei 144.000 aleşi care for­mea­ză „tur­ma mică”. În plus, acest pasaj „le ofe­ră“ o bază prin care pre­tind ca mem­brii lor să ascul­te de soci­e­ta­tea Tur­nul de Veghe­re fără între­bări, pen­tru că este „slu­ji­to­rul cre­din­cios care dă hra­nă la tim­pul potri­vit” celor­la­lţi slujitori.

De fapt, nu este posi­bil să găsim în cuvin­te­le lui Isus un fun­dament pen­tru o ast­fel de interpretare.

Dacă pri­vim v. 32 în con­tex­tul lui, este evi­dent că Isus nu adre­sea­ză cuvin­te­le Sale unui grup spe­cial de urma­şi ai Săi, dar ele sunt o par­te a încu­ra­jă­rii care este vala­bi­lă în toa­te tim­pu­ri­le, pen­tru ori­ci­ne vrea să‑L urmeze. Tur­ma este mică, nu pen­tru că este for­ma­tă numai din cei 144.000, ci pen­tru că este for­ma­tă din cei care merg pe calea îngus­tă.[13]

Mai mult, tema cen­tra­lă a învă­ţă­tu­rii lui Isus este că nimeni nu tre­bu­ie să fie mic sau mare, noi tre­bu­ie să fim fra­ţi, copii ai Ace­lu­ia­şi Tată.[14]

În pil­de nu tre­bu­ie să încer­căm să dăm un sens fie­că­rui deta­liu, aces­tea sunt moduri plas­ti­ce de expri­ma­re a unor idei. Aceas­tă pil­dă are un conţi­nut ase­mă­nă­tor cu al celor de dina­in­te (v. 36–40). Isus a spus mul­te pil­de care accen­tu­ea­ză veghe­rea, din moment ce a vrut să ne facă conş­ti­enţi că numai prin per­se­ve­renţă în bine şi prin cre­din­cioşie şi ascul­ta­re de El putem ajun­ge la ţintă.

Un aspect adi­ţio­nal expri­mat în aceas­tă pil­dă este rezu­mat în v. 47–48. Fie­ca­re este res­pon­sa­bil pen­tru ceea ce a pri­mit: cei care ştiu voia lui Dum­ne­zeu – cre­ş­ti­nii, la fel ca şi cei care nu ştiu – cei­la­lţi. Fie­ca­re tre­bu­ie să veghe­ze şi să fie atent cum îşi călă­u­zeş­te via­ţa, indi­fe­rent de nive­lul lui de înţe­le­ge­re sau responsabilitate.

Pen­tru con­ti­nu­a­rea cer­ce­tă­rii tre­bu­ie să pri­vim mai îndea­proa­pe două întrebări:

2 Pro­mi­siu­nea Nou­lui Tes­ta­ment se refe­ră numai la pri­mii cre­ş­tini sau la toţi creştinii?

Isus a venit să mân­tu­ias­că ome­ni­rea, să‑i che­me pe ace­ia care cau­tă sla­va lui Dum­ne­zeu. De ace­ea putem afir­ma clar că Noul Tes­ta­ment nu a fost scris numai pen­tru pri­mii cre­ş­tini sau pen­tru cei 144.000 de cre­ş­tini aleşi.[15] Pro­mi­siu­ni­le conţi­nu­te de aces­ta se refe­ră la toţi cre­ş­ti­nii din toa­te tim­pu­ri­le. Acest fapt este evi­dent din mai mul­te versete:

Ioan, apos­to­lul, scrie des­pre veni­rea lui Isus în lume:

El era în lume, şi lumea a fost făcu­tă prin El, dar lumea nu L‑a cunos­cut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L‑au pri­mit. Dar tutu­ror celor ce L‑au pri­mit, adi­că celor ce cred în Nume­le Lui, le‑a dat drep­tul să se facă copii ai lui Dum­ne­zeu; năs­cu­ţi nu din sân­ge, nici din voia firii lor, nici din voia vre­u­nui om, ci din Dum­ne­zeu. (Ioan 1:10–13)

Isus nu a venit numai pen­tru cei din gene­ra­ţia Lui, ci pen­tru fie­ca­re (ceea ce chiar şi Mar­to­rii lui Ieho­va accep­tă). Aşa­dar afir­ma­ţia lui Ioan că celor care L‑au pri­mit li s‑a dat drep­tul de a deve­ni copii ai lui Dum­ne­zeu este vala­bi­lă pen­tru ori­ci­ne cre­de în El.

Ori­cum, con­form Romani 8:12–17, copi­ii lui Dum­ne­zeu sunt con­du­şi de Duhul lui Dum­ne­zeu şi sunt moş­te­ni­to­rii lui Dum­ne­zeu şi moş­te­ni­tori împre­u­nă cu Chris­tos. Nu ar tre­bui să fie în rai cei care sunt moş­te­ni­tori împre­u­nă cu Christos?

Aşa­dar, fra­ţi­lor, noi nu mai dato­răm nimic firii pămân­teşti, ca să tră­im după îndem­nu­ri­le ei. Dacă tră­i­ţi după îndem­nu­ri­le ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moa­ră fap­te­le tru­pu­lui, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călă­u­zi­ţi de Duhul lui Dum­ne­zeu sunt fii ai lui Dum­ne­zeu. Şi voi n‑aţi pri­mit un duh de robie, ca să mai aveţi fri­că; ci aţi pri­mit un duh de înfi­e­re, care ne face să stri­găm: „Ava! adi­că: Tată!” Însu­şi Duhul ade­ve­reş­te împre­u­nă cu duhul nos­tru că sun­tem copii ai lui Dum­ne­zeu. Şi, dacă sun­tem copii, sun­tem şi moş­te­ni­tori: moş­te­ni­tori ai lui Dum­ne­zeu, şi împre­u­nă moş­te­ni­tori cu Cris­tos, dacă sufe­rim cu ade­vă­rat împre­u­nă cu El, ca să fim şi pro­slă­vi­ţi împre­u­nă cu El. (Romani 8:12–17)

În mod ase­mă­nă­tor, cre­ş­ti­nii sunt numi­ţi „sămânţa lui Avra­am”, „moş­te­ni­to­rii pro­mi­siu­ni­lor”, „copi­ii lui Dum­ne­zeu”, „tem­plul lui Dum­ne­zeu” şi „noul Isra­el” (Gala­te­ni 3:6–7, 16–29; Efe­seni 2:11–23; 3:6–7; Romani 8:17; 1 Corin­te­ni 3:16–17; etc.). Mar­to­rii lui Ieho­va susţin că aces­te expre­sii sunt folo­si­te numai pen­tru pri­mii cre­ş­tini, pen­tru cei 144.000 aleşi.[16]

Pasa­jul din Romani 8:17 demon­strea­ză că aceas­tă inter­pre­ta­re este total nefon­da­tă. Pen­tru apro­fun­da­re însă putem cer­ce­ta şi alte pasaje:

În Gala­te­ni 3 Pavel expli­că iden­ti­ta­tea fii­lor (seminţei) lui Avraam.

Tot aşa şi „Avra­am a cre­zut pe Dum­ne­zeu, şi cre­dinţa aceas­ta i‑a fost soco­ti­tă ca nepri­hă­ni­re.” Înţe­le­geţi şi voi dar, că fii ai lui Avra­am sunt cei ce au cre­dinţă. Scrip­tu­ra, de ase­me­nea, fiind­că pre­ve­dea că Dum­ne­zeu va soco­ti nepri­hă­ni­te pe Nea­muri, prin cre­dinţă, a ves­tit mai dina­in­te lui Avra­am aceas­tă ves­te bună: „Toa­te nea­mu­ri­le vor fi bine­cu­vân­ta­te în tine.” Aşa că cei ce se bizu­iesc pe cre­dinţă, sunt bine­cu­vân­ta­ţi împre­u­nă cu Avra­am cel cre­din­cios. (Gala­te­ni 3:6–9)

El spu­ne că fiii lui Avra­am sunt toţi cei care cred (v.6–7), pen­tru că ei urmea­ză cre­dinţa lui Avra­am. Con­form v. 9 ei sunt prea­mă­ri­ţi împre­u­nă cu Avra­am. Ei sunt copi­ii lui Dum­ne­zeu prin cre­dinţa lor în Isus Chris­tos (v.26) şi moş­te­ni­tori potri­vit făgă­du­inţei (v.29). Cre­dinţa lor le asi­gu­ră moş­te­ni­rea (v. 26–29).

Căci toţi sun­teţi fii ai lui Dum­ne­zeu, prin cre­dinţa în Cris­tos Isus. Toţi care aţi fost bote­za­ţi pen­tru Cris­tos, v‑aţi îmbră­cat cu Cris­tos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slo­bod; nu mai este nici par­te băr­bă­teas­că, nici par­te feme­ias­că, fiind­că toţi sun­teţi una în Cris­tos Isus. Şi dacă sun­teţi ai lui Cris­tos, sun­teţi „sămânţa” lui Avra­am, moş­te­ni­tori prin făgă­du­inţă. (Gala­te­ni 3:26–29)

Ast­fel Avra­am (moş­te­ni­to­rul spe­ranţei pămân­teşti con­form învă­ţă­tu­rii Mar­to­ri­lor lui Ieho­va) moş­te­neş­te ace­lea­şi bine­cu­vân­tări ca toţi ace­ia care cred în Isus, care sunt copi­ii lui Dum­ne­zeu şi moş­te­ni­to­rii spe­ranţei cereşti.[17]

În acest con­text tre­bu­ie să cer­ce­tăm cea de‑a doua între­ba­re propusă:

3 Sunt cre­din­cioşi care nu merg în rai? Merg în rai cre­din­cioşii Vechiu­lui Testament?

3.1 Uni­ta­tea tutu­ror credincioşilor

Pen­tru o abor­da­re corec­tă a aces­tui subiect, tre­bu­ie să ne fie clar că Noul Tes­ta­ment vor­beş­te des­pre uni­ta­tea tutu­ror cre­din­cioşi­lor, după cum am văzut în pasa­jul sus menţio­nat (toţi cre­din­cioşii sunt bine­cu­vân­ta­ţi împre­u­nă cu Avra­am) sau şi din alte pasaje:

Luca 13:25–29 ara­tă clar că Avra­am, Isa­ac şi Iacov, împre­u­nă cu toţi pro­o­ro­cii şi cu toţi cei mân­tui­ţi vor fi împre­u­nă în împă­ră­ţia lui Dumnezeu.

Isus umbla prin cetă­ţi şi prin sate, învă­ţând pe norod, şi călă­to­rind spre Ieru­sa­lim. Cine­va I‑a zis: „Doam­ne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mân­tu­i­rii?” El le‑a răs­puns „Nevoiţi-vă să intra­ţi pe uşa cea strâm­tă. Căci vă spun, că mulţi vor cău­ta să intre, şi nu vor putea. Oda­tă ce Stă­pâ­nul casei Se va scu­la şi va încu­ia uşa, şi voi veţi fi afa­ră, şi veţi înce­pe să bateţi la uşă, şi să ziceţi: ‚Doam­ne, Doam­ne, deschide-ne!’ drept răs­puns, El vă va zice: ‚Nu ştiu de unde sun­teţi.’ Atunci veţi înce­pe să ziceţi: ‚Noi am mân­cat şi am băut în faţa Ta, şi în uli­ţe­le noas­tre ai învă­ţat pe norod.’ Şi El va răs­pun­de: ‚Vă spun că nu ştiu de unde sun­teţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucră­to­rii fără­de­le­gii.’ Va fi plân­sul şi scrâş­ni­rea dinţi­lor, când veţi vedea pe Avra­am, pe Isa­ac şi pe Iacov, şi pe toţi pro­o­ro­cii în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu, iar pe voi scoşi afa­ră. Vor veni de la răsă­rit şi de la apus, de la mia­ză­noap­te şi de la miază-zi, şi vor şedea la masă în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. (Luca 13:22–29)

Isus răs­pun­de la între­ba­rea lega­tă de numă­rul celor care vor fi mân­tui­ţi. El ara­tă cât de seri­os tre­bu­ie să luăm lup­ta, nu numai să auzim cuvin­te­le Lui, dar să le şi împli­nim. El vor­beş­te numai des­pre două cate­go­rii de oameni: cei care nu sunt mân­tui­ţi şi cei care sunt mân­tui­ţi – care vor sta împre­u­nă în împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. Cei care „vin de la est şi vest şi de la nord şi sud” sunt amin­ti­ţi în con­trast cu ace­ia care în acel timp L‑au res­pins pe Isus. Sunt inclu­şi toţi cei care Îl accep­tă pe Isus.

Cre­din­cioşii Nou­lui Tes­ta­ment – chiar şi în per­spec­ti­va Mar­to­ri­lor lui Ieho­va – au spe­ranţă cereas­că.[18] Prin urma­re, con­form aces­tui pasaj, ei se vor bucu­ra de ace­ea­şi păr­tă­şie cu Dum­ne­zeu şi cu pro­o­roci.[19]

În scri­soa­rea către Evrei este de ase­me­nea expri­mat fap­tul că Dum­ne­zeu a pre­gă­tit ace­la­şi dar, ace­ea­şi împli­ni­re atât pen­tru acei cre­din­cioşi care au tră­it în Vechiul Tes­ta­ment cât şi pen­tru cei din tim­pul Nou­lui Tes­ta­ment (Evrei 11:8–10, 39–40).[20]

Sin­gu­ra cale de a con­clu­zio­na că cei din Vechiul Tes­ta­ment sunt lip­si­ţi de nădej­dea lor cereas­că este inter­pre­ta­rea ver­se­te­lor de mai sus, scoţându-le din con­tex­tul lor.

Dacă Mar­to­rii lui Ieho­va afir­mă că, în ciu­da aces­tor afir­ma­ţii cla­re, cre­din­cioşii Vechiu­lui Tes­ta­ment şi mulţi din­tre cre­din­cioşii Nou­lui Tes­ta­ment au o alt­fel de nădej­de – una pămân­teas­că – tre­bu­ie să asi­gu­re argu­men­te cla­re pen­tru aceas­ta. Să cer­ce­tăm câte­va din­tre pasa­je­le greşit inter­pre­ta­te pe care le folo­sesc pen­tru acest scop.[21]

3.2 Sunt cre­din­cioşi care nu vor mer­ge în rai?

Pri­mul argu­ment din şirul lor de idei vrea să ara­te că sunt cre­din­cioşi care nu merg în rai. Ei îşi bazea­ză aceas­tă idee în prin­ci­pal pe ver­se­tul din Ioan 3:13, înţe­le­gând că până în momen­tul în care Isus vor­beş­te nimeni nu a mers în rai. Aşa­dar oame­nii din Vechiul Tes­ta­ment nu au mers în rai, dar au numai o nădej­de pământească.

Un aju­tor în a găsi expli­ca­ţia corec­tă a aces­tui ver­set este să pri­vim con­tex­tul pasajului.

Ade­vă­rat, ade­vă­rat îţi spun, că noi vor­bim ce ştim, şi măr­tu­ri­sim ce am văzut; şi voi nu pri­mi­ţi măr­tu­ria noas­tră. Dacă v‑am vor­bit des­pre lucruri pămân­teşti şi nu cre­deţi, cum veţi cre­de când vă voi vor­bi des­pre lucru­ri­le cereşti? Nimeni nu s‑a suit în cer, afa­ră de Cel ce S‑a pogorât din cer, adi­că Fiul omu­lui, care este în cer. (Ioan 3:11–13)

Este accen­tu­at că nimeni din­tre ace­ia care tră­iesc pe pământ nu a mers în rai (în felul în care Isus a făcut‑o), aşa că nimeni nu a putut reve­la ce a des­co­pe­rit Isus.[22] El este sin­gu­rul care are ori­gi­ne cereas­că, care vine din pre­zenţa Tată­lui de sus şi are cunoş­tinţa şi auto­ri­ta­tea să vor­beas­că des­pre lucru­ri­le cereşti şi să ne invi­te aco­lo. Isus nu a intenţio­nat să spu­nă ceva des­pre soar­ta celor morţi.

Ace­ea­şi idee este expri­ma­tă şi mai târ­ziu în capi­to­lul 3:

Cel ce vine din cer, este mai pre sus de toţi; cel ce este de pe pământ, este pămân­tesc, şi vor­beş­te ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai pe sus de toţi. El măr­tu­ri­seş­te ce a văzut şi a auzit, şi totu­şi nimeni nu pri­meş­te măr­tu­ria Lui. Cine pri­meş­te măr­tu­ria Lui, ade­ve­reş­te prin aceas­ta că Dum­ne­zeu spu­ne ade­vă­rul. Căci Ace­la, pe care L‑a tri­mis Dum­ne­zeu, vor­beş­te cuvin­te­le lui Dum­ne­zeu, pen­tru că Dum­ne­zeu nu‑I dă Duhul cu măsu­ră. (Ioan 3:31–34)

În plus, Mar­to­rii lui Ieho­va iau câte­va exem­ple con­cre­te a unor per­soa­ne impor­tan­te din Vechiul Tes­ta­ment, susţinând că aceşti oameni nu sunt şi nu vor fi în rai:[23]

3.2.1. David (Fap­te 2:34 „David nu s‑a suit în cer…“)

Este din nou un aju­tor pen­tru găsi­rea expli­ca­ţi­ei corec­te a aces­tor pasa­je dacă cer­ce­tăm con­tex­tul în care au fost scrise.

Băr­ba­ţi Isra­e­li­ţi, ascul­ta­ţi cuvin­te­le aces­tea! Pe Isus din Naza­ret, om ade­ve­rit de Dum­ne­zeu îna­in­tea voas­tră prin minu­ni­le, sem­ne­le şi lucră­ri­le pli­ne de pute­re, pe care le‑a făcut Dum­ne­zeu prin El în mij­lo­cul vos­tru, după cum bine şti­ţi; pe Omul aces­ta, dat în mâi­ni­le voas­tre, după sfa­tul hotă­rât şi după şti­inţa mai dina­in­te a lui Dum­ne­zeu, voi L‑aţi răs­tig­nit şi L‑aţi omorât prin mâna celor fără­de­le­ge. Dar Dum­ne­zeu L‑a învi­at, dezlegându‑I legă­tu­ri­le morţii, pen­tru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. Căci David zice des­pre El: „Eu aveam tot­dea­u­na pe Dom­nul îna­in­tea mea, pen­tru că El este la dreap­ta mea, ca să nu mă cla­tin. De ace­ea, mi se bucu­ră ini­ma, şi mi se înve­se­leş­te lim­ba; chiar şi tru­pul mi se va odihni în nădej­de: căci nu-mi vei lăsa sufle­tul în Locu­inţa morţi­lor, şi nu vei îngă­dui ca Sfân­tul Tău să vadă putre­zi­rea. Mi-ai făcut cunos­cut căi­le vieţii, şi Mă vei umple de bucu­rie cu sta­rea Ta de faţă.” Cât des­pre patri­ar­hul David, să-mi fie îngă­du­it, fra­ţi­lor, să vă spun fără sfi­a­lă că a murit şi a fost îngro­pat; şi mor­mân­tul lui este în mij­lo­cul nos­tru până în ziua de azi. Fiind­că David era pro­o­roc, şi ştia că Dum­ne­zeu îi făgă­du­i­se cu jurământ că va ridi­ca pe unul din urma­şii săi pe sca­u­nul lui de domnie, des­pre învi­e­rea lui Cris­tos a pro­ro­cit şi a vor­bit el, când a zis că sufle­tul lui nu va fi lăsat în Locu­inţa morţi­lor, şi tru­pul lui nu va vedea putre­zi­rea. Dum­ne­zeu a învi­at pe acest Isus, şi noi toţi sun­tem mar­tori ai lui. Şi acum, oda­tă ce S‑a înă­lţat prin dreap­ta lui Dum­ne­zeu, şi a pri­mit de la Tatăl făgă­du­inţa Duhu­lui Sfânt, a tur­nat ce vedeţi şi auzi­ţi. Căci David nu s‑a suit în ceruri, ci el sin­gur zice: „Dom­nul a zis Dom­nu­lui meu: ‚Şezi la dreap­ta Mea, până ce voi pune pe vră­j­ma­şii Tăi sub picioa­re­le Tale.’ Să ştie bine dar, toa­tă casa lui Isra­el, că Dum­ne­zeu a făcut Domn şi Cris­tos pe acest Isus, pe care L‑aţi răs­tig­nit voi.” (Fap­te 2:22–36)

Petru vrea să dove­deas­că că învi­e­rea lui Isus a fost pro­o­ro­ci­tă şi că pro­o­ro­cia din Vechiul Tes­ta­ment nu poa­te fi împli­ni­tă în David, de vre­me ce David nu a învi­at în ace­la­şi mod ca şi Isus. Numai tru­pul lui Isus nu a rămas în mor­mânt. Acest con­trast are ca scop accen­tu­a­rea învi­e­rii lui Isus, dar nu spu­ne nimic des­pre sta­rea lui David în veşnicie.

3.2.2 Iov (Iov 14:7–15)

Un copac, şi tot are nădej­de: căci când este tăi­at, odră­sleş­te din nou, şi iar dă lăs­tari. Când i‑a îmbă­trâ­nit rădă­ci­na în pământ, când îi pie­re trun­chiul în ţărâ­nă, înver­zeş­te iară­şi de miro­sul apei, şi dă ramuri de par­că ar fi sădit din nou. Dar omul când moa­re, rămâ­ne întins; omul, când îşi dă sufle­tul, unde mai este? Cum pier ape­le din lacuri, şi cum sea­că şi se usu­că râu­ri­le, aşa se cul­că şi omul şi nu se mai scoa­lă; cât vor fi ceru­ri­le, nu se mai deş­teap­tă, şi nu se mai scoa­lă din som­nul lui. Ah! de m‑ai ascun­de în locu­inţa morţi­lor, de m‑ai aco­peri până-Ţi va tre­ce mânia, şi de mi-ai rân­dui o vre­me când Îţi vei adu­ce iară­şi amin­te de mine! Dacă omul oda­tă mort ar putea să mai învie, aş mai tra­ge nădej­de în tot tim­pul sufe­rinţe­lor mele, până mi se va schim­ba sta­rea în care mă găsesc. Atunci m‑ai che­ma, şi Ţi-aş răs­pun­de, şi Ţi-ar fi dor de făp­tu­ra mâi­ni­lor Tale. (Iov 14:7–15)

Iov 14:7–15 expri­mă dis­pe­ra­rea unui om în sufe­rinţă, cuvin­te care sunt mai târ­ziu com­bă­tu­te de către Iov însu­şi (Vezi Iov 19:25–27).[24] Aici el nu abor­dea­ză în niciun fel via­ţa după moar­te şi nici subiec­tul pri­vi­tor la nădej­dea cereas­că sau pământească.

3.2.3. Ioan Bote­ză­to­rul (Matei 11:11–12)

Ade­vă­rat vă spun că, din­tre cei năs­cu­ţi din femei, nu s‑a scu­lat nici­u­nul mai mare decât Ioan Bote­ză­to­rul. Totu­şi, cel mai mic în Împă­ră­ţia ceru­ri­lor este mai mare decât el. Din zile­le lui Ioan Bote­ză­to­rul până acum, Împă­ră­ţia ceru­ri­lor se ia cu năva­lă, şi cei ce dau năva­lă, pun mâna pe ea. (Matei 11:11–12)

Isus vrea să ara­te oame­ni­lor că Ves­tea Bună pe care o adu­ce El are o valoa­re spi­ri­tu­a­lă mai mare decât cea a Vechiu­lui Tes­ta­ment. Aşa­dar, El expri­mă într-un mod plas­tic că, deşi Ioan Bote­ză­to­rul este cel mai mare pro­o­roc, el apa­rţi­ne totu­şi Vechiu­lui Tes­ta­ment (fiind ulti­mul pro­o­roc al Vechiu­lui Tes­ta­ment), de ace­ea ori­ci­ne în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu (cei care au tră­it în tim­pul pre­di­că­rii Împă­ră­ţi­ei – ves­tea bună a lui Isus – în Noul Tes­ta­ment) este mai mare decât el, din moment ce ei cunosc deja mân­tu­i­rea lui Isus.[25]

În mod ase­mă­nă­tor – pri­vind la con­text – este posi­bil să des­co­pe­rim modul greşit în care sunt folo­si­te şi alte pasa­je.[26]

4 Pro­mi­siu­nea „moş­te­ni­rii pămân­tu­lui” este dată unei alte cate­go­rii de credincioşi?

Un argu­ment des auzit al Mar­to­ri­lor lui Ieho­va este că Biblia vor­beş­te şi des­pre pro­mi­siu­nea „moş­te­ni­rii Pămân­tu­lui”, şi care de ace­ea tre­bu­ie să se refe­re la o altă cate­go­rie de cre­din­cioşi. Oare chiar aşa este? Isus a vor­bit des­pre aceas­tă pro­mi­siu­ne în pre­di­ca de pe Munte:

Când a văzut Isus noroa­de­le, S‑a suit pe mun­te și, după ce a șezut jos, uce­ni­cii Lui s‑au apro­pi­at de El. Apoi a înce­put să vor­beas­că și să‑i înveţe ast­fel: „Feri­ce de cei săraci în duh, căci a lor este Împă­ră­ţia ceru­ri­lor! Feri­ce de cei ce plâng, căci ei vor fi mân­gâi­a­ţi! Feri­ce de cei blânzi, căci ei vor moș­te­ni pămân­tul! Feri­ce de cei flămânzi și înse­ta­ţi după nepri­hă­ni­re, căci ei vor fi sătu­ra­ţi! Feri­ce de cei milos­tivi, căci ei vor avea par­te de milă! Feri­ce de cei cu ini­ma cura­tă, căci ei vor vedea pe Dum­ne­zeu! Feri­ce de cei împă­ciu­i­tori, căci ei vor fi che­ma­ţi fii ai lui Dum­ne­zeu! Feri­ce de cei pri­go­ni­ţi din pri­ci­na nepri­hă­ni­rii, căci a lor este Împă­ră­ţia ceru­ri­lor! Feri­ce va fi de voi când, din pri­ci­na Mea, oame­nii vă vor ocă­rî, vă vor pri­go­ni și vor spu­ne tot felul de lucruri rele și nea­de­vă­ra­te împo­tri­va voas­tră! Bucuraţi-vă și veseliţi-vă, pen­tru că răs­pla­ta voas­tră este mare în ceruri; căci tot așa au pri­go­nit pe pro­ro­cii care au fost îna­in­te de voi. (Matei 5:1–12)

Toa­te bine­cu­vân­tă­ri­le: „căci ei vor moş­te­ni pămân­tul”, „căci a lor este împă­ră­ţia ceru­ri­lor”, „căci ei vor fi sătu­ra­ţi”, „căci ei vor găsi milă”, „căci ei vor vedea pe Dum­ne­zeu”, „căci ei vor fi che­ma­ţi fii ai lui Dum­ne­zeu” expri­mă bucu­ria adân­că şi împli­ni­rea pe care Dum­ne­zeu le pro­mi­te celor care Îl cau­tă cu o ini­mă cura­tă. Toa­te „con­di­ţi­i­le” des­cri­se pen­tru a moş­te­ni aces­te bine­cu­vân­tări: „a fi sărac în spi­rit”, „a fi milos­tiv”, „a fi blând”, „a flămânzi şi înse­ta după drep­ta­te”, expri­mă cău­ta­rea sin­ce­ră şi cu ardoa­re a lui Dum­ne­zeu. Este impo­si­bil să des­pă­rţim în două cate­go­rii de oameni şi două cate­go­rii de binecuvântări.

5 Apo­ca­lip­sa 7 şi 14 susţin oare teo­ria celor două clase?

Mar­to­rii lui Ieho­va spun că Apo­ca­lip­sa 7:1–8 şi 14:1–5 vor­besc des­pre cei care moş­te­nesc nădej­dea cereas­că şi Apo­ca­lip­sa 7:9–17 des­pre cei care vor locui într-un para­dis pământesc.

Expre­si­i­le plas­ti­ce folo­si­te în car­tea Apo­ca­lip­sa nu sunt uşor de înţe­les ceea ce face ca aceas­tă car­te să fie dese­ori folo­si­tă pen­tru a susţi­ne dife­ri­te teorii.

În acest caz sunt câte­va con­tra­di­cţii şi greşeli logi­ce în argu­men­ta­rea Mar­to­ri­lor lui Iehova:

Dacă se rapor­tea­ză la tri­bu­ri­le lui Isra­el într-un mod sim­bo­lic (de ex. ele nu‑i repre­zin­tă pe cre­ş­ti­nii pro­ve­ni­ţi din­tre evrei, dar în mod cert pe cre­ş­ti­nii aleşi din toa­te popoa­re­le), atunci care este baza pen­tru a înţe­le­ge numă­rul 144.000 lite­ral? 12x12=144 este un număr sim­bo­lic. Aşa cum şi „o mie” este tot sim­bo­lic, repre­zen­tând pro­ba­bil, împlinirea.

Pe de o par­te cei 144.000 (în Apo­ca­lip­sa 14:3) şi pe de altă par­te marea mulţi­me (în capi­to­le­le 7,9 şi 11 – unde ei slu­jesc în tem­plul Său!) stau în faţa tro­nu­lui lui Dum­ne­zeu (deci este arbi­trar a spu­ne că cei 144.000 sunt în cer şi marea mulţi­me este pe Pământ!).

Cei care apa­rţin marii mulţimi sunt îmbră­ca­ţi în hai­ne albe, care repre­zin­tă răs­pla­ta pro­mi­să celor care „vor birui” (Apo­ca­lip­sa 3:5) împre­u­nă cu sigu­ranţa de a fi scris în Car­tea Vieţii (şi ast­fel a avea drep­tul de a intra în Ieru­sa­li­mul ceresc!). În mod ase­mă­nă­tor, cei care vor birui vor fi în tem­plul lui Dum­ne­zeu (Apo­ca­lip­sa 3:12) şi vor sta pe sca­u­nul de domnie a lui Isus (Apo­ca­lip­sa 3:21).

Nu exis­tă niciun indi­ciu pen­tru a ară­ta că au fost două gru­puri de oameni care au biru­it, din­tre care unii vor fi îmbră­ca­ţi doar în hai­ne albe, dar nu vor pri­mi cele­lal­te promisiuni.

6 Gân­duri şi con­clu­zii finale

Ca ultim pasaj, putem exa­mi­na Ioan 10:14–16:

Eu sunt Păs­to­rul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaș­te pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl, și Eu Îmi dau via­ţa pen­tru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt din sta­u­lul aces­ta; și pe ace­lea tre­bu­ie să le aduc. Ele vor ascul­ta de gla­sul Meu, și va fi o tur­mă și un Păs­tor. (Ioan 10:14–16)

Potri­vit inter­pre­tă­rii Mar­to­ri­lor lui Ieho­va, „cele­lal­te oi” nu sunt accep­ta­te în noul legământ din­tre Dum­ne­zeu şi Isra­e­lul spi­ri­tu­al, ei sunt cei care vor moş­te­ni pro­mi­siu­nea pămân­teas­că.[27] Aceas­tă inter­pre­ta­re este în con­tra­di­cţie evi­den­tă cu ulti­ma afir­ma­ţie din pasaj.

„O tur­mă şi un Păs­tor” este ide­ea fun­damen­ta­lă a Nou­lui Tes­ta­ment. În tim­pul Vechiu­lui Tes­ta­ment şi în tim­pul lui Isus a exis­tat duş­mă­nie între evrei şi nea­muri. Isus a venit să dis­tru­gă aceas­tă duş­mă­nie şi să‑i uneas­că în ace­la­şi trup pe toţi cre­din­cioşii în Dum­ne­zeu.[28] Aces­ta este mis­te­rul lui Dum­ne­zeu: El îi adu­nă pe toţi copi­ii Săi împre­u­nă, oferindu-le ace­la­şi dar şi unificându‑i într-un mod profund.

Mar­to­rii lui Ieho­va vor să nimi­ceas­că acest mis­ter spu­nând că „din unul vor fi doi”, pe când Biblia spu­ne că: „din doi a făcut unul”.


Note de subsol

  1. Rai­ul este împli­ni­rea fina­lă a cre­dinţei noas­tre. Nu apa­rţi­ne lumii mate­ri­a­le, lumii vizi­bi­le (1 Corin­te­ni 15:50, 53; 2 Corin­te­ni 4:17–18). „Pen­tru că acum vedem ca într‑o oglin­dă întu­ne­cat, dar atunci faţă în faţă, acum cunosc în par­te, dar atunci voi cunoa­ş­te deplin aşa cum am fost şi eu cunos­cut deplin.” (1Corinteni 13:12). Aces­ta a fost pla­nul ori­gi­nal al lui Dum­ne­zeu ca omul să tră­i­as­că în veş­ni­cie într‑o rela­ţie per­fec­tă cu El. Aco­lo vom avea pli­nă­ta­tea rela­ţi­ei cu El, Tatăl nos­tru şi cu cei credincioşi.
  2. vezi: Efe­seni 2:1–3
  3. vezi: Colo­seni 1:21
  4. vezi: Romani 8:3–4
  5. vezi: Colo­seni 1:21–23; 2 Corin­te­ni 5:18–21
  6. vezi: Efe­seni 4:20–24; 2 Corin­te­ni 5:17; Gala­te­ni 6:15
  7. vezi: Romani 8:15; Ioan 1:12–13
  8. „Guver­na­rea care va adu­ce Para­di­sul“, 1985, ed. de Biblia Tur­nu­lui de Veghe şi Soci­e­ta­tea de tra­ta­te din New York, p.14–15
  9. Vezi de ase­me­nea Apo­ca­lip­sa 3:12–21
  10. Evrei 3:1, 10:34; Fili­peni 3:20; Colo­seni 1:5; 1 Petru 1:4; 2 Corin­te­ni 5:1–10; Efe­seni 2:6
  11. „Uni­ţi în închi­na­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat“, 1983, ed. de Biblia Tur­nu­lui de Veghe şi Soci­e­ta­tea de tra­ta­te din New York, p.111–114
  12. „Guver­na­rea care va adu­ce Para­di­sul“, 1985, ed. de Biblia Tur­nu­lui de Veghe şi Soci­e­ta­tea de tra­ta­te din New York, p. 14, 25
  13. Luca 13:23–24; Matei 7:13–14
  14. Chiar dacă între cre­ş­tini sunt dife­renţe în ceea ce pri­veş­te res­pon­sa­bi­li­ta­tea. Sunt bătrâni cre­ş­tini, care au gri­jă şi îi aju­tă pe cre­ş­ti­nii tineri mai mult, dar rela­ţia lor tre­bu­ie să fie ca între fra­ţii şi suro­ri­le mai mari sau mai mici într‑o fami­lie. Fie­ca­re cre­ş­tin este res­pon­sa­bil pen­tru zidi­rea celor­la­lţi cre­ş­tini. (1 Petru 5:1–5; Efe­seni 5:18–21)
  15. Cum afir­mă Mar­to­rii lui Ieho­va: „Uni­ţii în slu­ji­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat“, 1983, ed. By the Wat­ch­tower Bible and Tract Soci­e­ty of New York, p.111, para­gra­ful 4
  16. „Poţi trăi pen­tru tot­dea­u­na în Para­dis pe Pământ“, ed.1981, Tur­nul de Veghe, capi­to­lul 14, para­gra­ful 18, p.126
  17. Vezi expli­ca­ţia de mai sus la Romani 8:17
  18. „Poţi trăi pen­tru tot­dea­u­na în Para­dis pe Pământ“ ed.1981, Tur­nul de Veghe, capi­to­lul 14, para­gra­ful 3, p.120
  19. “a sta la masă” înseam­nă, în înţe­le­ge­rea evre­i­lor, a fi împre­u­nă, a avea păr­tă­şie. Vezi Luca 14:15–24 şi Matei 8:11–12, unde ace­ea­şi idee este accen­tu­a­tă: Evre­ii, care s‑au pri­vit pe ei înşi­şi ca “fiii împă­ră­ţi­ei” pen­tru că ei au fost popo­rul ales, vor fi arun­ca­ţi afa­ră în întu­ne­ric şi alţii vor fi aleşi (cre­ş­ti­nii) care vor sta împre­u­nă în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu cu cei din Vechiul Tes­ta­ment care au fost ascultători.
  20. Cum am văzut şi mai îna­in­te în Gala­te­ni 3 des­pre Avra­am: el are ace­ea­şi moş­te­ni­re şi este bine­cu­vân­tat împre­u­nă cu toţi cei care cred.
  21. Tre­bu­ie să amin­tim că ei înşi­şi nu au avut mereu aceas­tă învă­ţă­tu­ră. Ide­ea sepa­ră­rii cre­din­cioşi­lor în două cla­se a fost cla­ră numai în 1935, când au “rea­li­zat”, că Eze­chiel 9:1–11, Ioan 10:16, Matei 25:31–46, Apo­ca­lip­sa 7:9–17, Fap­te 2:29.34, Iov 14:13–15, Matei 11:11 şi Ioan 3:13 des­criu spe­ranţa pămân­teas­că şi că numă­rul celor 144000 aleşi a fost com­plet. („Uni­ţi în slu­ji­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat“, 1983, ed. By the Wat­ch­tower Bible and Tract Soci­e­ty of New York, capi­to­lul 13, para­gra­ful 2; p. 103–104).
  22. Vezi de ase­me­nea Ioan 1:18: “Nimeni n‑a văzut vreo­da­tă pe Dum­ne­zeu; sin­gu­rul năs­cut Dum­ne­zeu care este în sânul Tată­lui, Ace­la l‑a făcut cunos­cut.” Niciun om nu L‑a văzut pe Tatăl, niciun om nu L‑a cunos­cut cu ade­vă­rat: numai Isus a fost capa­bil să‑L des­co­pe­re. De ace­ea cuvin­te­le Lui tre­bu­ie să aibă auto­ri­ta­te în faţa ace­lo­ra care au dorinţa să‑L cunoas­că pe Dumnezeu.
  23. „Poţi trăi pen­tru tot­dea­u­na în Para­dis pe Pământ“, ed.1981,Turnul de Veghe, capi­to­lul 14, para­gra­ful 4, p.120
  24. În Iov 14:7–15 Iov vor­beş­te într-un mod ca şi cum nu ar fi deloc învi­e­re, nicio spe­ranţă (nici măcar spe­ranţă pămân­teas­că); dar mai târ­ziu se vede că a înţe­les că dis­tru­ge­rea tru­pu­lui pămân­tesc nu este sfârşi­tul exis­tenţei sale.
  25. Nu putem întot­dea­u­na echi­va­la expre­sia “împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu” sau “împă­ră­ţia ceru­ri­lor” cu rai­ul sau cu Bise­ri­ca, din moment ce Isus a spus mul­te pil­de folo­sind aces­te expre­sii pen­tru a ară­ta numai câte­va aspec­te ale lucră­rii lui Dum­ne­zeu. A intra în împă­ră­ţia ceru­ri­lor a însem­nat dese­ori accep­ta­rea cuvin­te­lor lui Isus, întoar­ce­rea la Dum­ne­zeu sau în gene­ral tră­i­rea cu Dum­ne­zeu, nu numai după moar­te, dar înce­pând de acum.
  26. Eze­chiel 9:1–11 vor­beş­te des­pre pedep­si­rea evre­i­lor în tim­pul exi­lu­lui Babi­lo­nian. Din cau­za ido­la­tri­ei şi vieţii lor păcă­toa­se au fost cuce­ri­ţi de către Babi­lo­nieni, tem­plul lor a fost dis­trus, mulţi au fost omorâţi şi cei care au rămas au fost duşi în exil. Cu toa­te aces­tea, Dum­ne­zeu le‑a pro­mis că nu toţi vor fi dis­tru­şi, dar va rămâ­ne o rămă­şi­ţă care va fi cre­din­cioa­să şi va scă­pa. Acest pasaj nu are nimic de a face cu între­ba­rea nădej­dii cereşti sau pămân­teşti a dife­ri­tor oameni. Ioan 10:16 şi Apo­ca­lip­sa 7 sunt expli­ca­te într-un alt loc în acest document.
  27. „Uni­ţi în slu­ji­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat”, 1983, ed. de Tur­nul de Veghe şi Soci­e­ta­tea de Tra­ta­te din New York, p.116, para­gra­ful 14
  28. Efe­seni 2:15 (11–22); 3:4–7; Evrei 11; Ioan 10:16; Gala­te­ni 3:9; Romani 4:16


Rai­ul este împli­ni­rea fina­lă a cre­dinţei noas­tre. Nu apa­rţi­ne lumii mate­ri­a­le, lumii vizi­bi­le (1 Corin­te­ni 15:50, 53; 2 Corin­te­ni 4:17–18). „Pen­tru că acum vedem ca într‑o oglin­dă întu­ne­cat, dar atunci faţă în faţă, acum cunosc în par­te, dar atunci voi cunoa­ş­te deplin aşa cum am fost şi eu cunos­cut deplin.” (1Corinteni 13:12). Aces­ta a fost pla­nul ori­gi­nal al lui Dum­ne­zeu ca omul să tră­i­as­că în veş­ni­cie într‑o rela­ţie per­fec­tă cu El. Aco­lo vom avea pli­nă­ta­tea rela­ţi­ei cu El, Tatăl nos­tru şi cu cei credincioşi.

vezi: Efe­seni 2:1–3

vezi: Colo­seni 1:21

vezi: Romani 8:3–4

vezi: Colo­seni 1:21–23; 2 Corin­te­ni 5:18–21

vezi: Efe­seni 4:20–24; 2 Corin­te­ni 5:17; Gala­te­ni 6:15

vezi: Romani 8:15; Ioan 1:12–13

„Guver­na­rea care va adu­ce Para­di­sul“, 1985, ed. de Biblia Tur­nu­lui de Veghe şi Soci­e­ta­tea de tra­ta­te din New York, p.14–15

Vezi de ase­me­nea Apo­ca­lip­sa 3:12–21

Evrei 3:1, 10:34; Fili­peni 3:20; Colo­seni 1:5; 1 Petru 1:4; 2 Corin­te­ni 5:1–10; Efe­seni 2:6

„Uni­ţi în închi­na­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat“, 1983, ed. de Biblia Tur­nu­lui de Veghe şi Soci­e­ta­tea de tra­ta­te din New York, p.111–114

„Guver­na­rea care va adu­ce Para­di­sul“, 1985, ed. de Biblia Tur­nu­lui de Veghe şi Soci­e­ta­tea de tra­ta­te din New York, p. 14, 25

Luca 13:23–24; Matei 7:13–14

Chiar dacă între cre­ş­tini sunt dife­renţe în ceea ce pri­veş­te res­pon­sa­bi­li­ta­tea. Sunt bătrâni cre­ş­tini, care au gri­jă şi îi aju­tă pe cre­ş­ti­nii tineri mai mult, dar rela­ţia lor tre­bu­ie să fie ca între fra­ţii şi suro­ri­le mai mari sau mai mici într‑o fami­lie. Fie­ca­re cre­ş­tin este res­pon­sa­bil pen­tru zidi­rea celor­la­lţi cre­ş­tini. (1 Petru 5:1–5; Efe­seni 5:18–21)

Cum afir­mă Mar­to­rii lui Ieho­va: „Uni­ţii în slu­ji­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat“, 1983, ed. By the Wat­ch­tower Bible and Tract Soci­e­ty of New York, p.111, para­gra­ful 4

„Poţi trăi pen­tru tot­dea­u­na în Para­dis pe Pământ“, ed.1981, Tur­nul de Veghe, capi­to­lul 14, para­gra­ful 18, p.126

Vezi expli­ca­ţia de mai sus la Romani 8:17

„Poţi trăi pen­tru tot­dea­u­na în Para­dis pe Pământ“ ed.1981, Tur­nul de Veghe, capi­to­lul 14, para­gra­ful 3, p.120

“a sta la masă” înseam­nă, în înţe­le­ge­rea evre­i­lor, a fi împre­u­nă, a avea păr­tă­şie. Vezi Luca 14:15–24 şi Matei 8:11–12, unde ace­ea­şi idee este accen­tu­a­tă: Evre­ii, care s‑au pri­vit pe ei înşi­şi ca “fiii împă­ră­ţi­ei” pen­tru că ei au fost popo­rul ales, vor fi arun­ca­ţi afa­ră în întu­ne­ric şi alţii vor fi aleşi (cre­ş­ti­nii) care vor sta împre­u­nă în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu cu cei din Vechiul Tes­ta­ment care au fost ascultători.

Cum am văzut şi mai îna­in­te în Gala­te­ni 3 des­pre Avra­am: el are ace­ea­şi moş­te­ni­re şi este bine­cu­vân­tat împre­u­nă cu toţi cei care cred.

Tre­bu­ie să amin­tim că ei înşi­şi nu au avut mereu aceas­tă învă­ţă­tu­ră. Ide­ea sepa­ră­rii cre­din­cioşi­lor în două cla­se a fost cla­ră numai în 1935, când au “rea­li­zat”, că Eze­chiel 9:1–11, Ioan 10:16, Matei 25:31–46, Apo­ca­lip­sa 7:9–17, Fap­te 2:29.34, Iov 14:13–15, Matei 11:11 şi Ioan 3:13 des­criu spe­ranţa pămân­teas­că şi că numă­rul celor 144000 aleşi a fost com­plet. („Uni­ţi în slu­ji­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat“, 1983, ed. By the Wat­ch­tower Bible and Tract Soci­e­ty of New York, capi­to­lul 13, para­gra­ful 2; p. 103–104).

Vezi de ase­me­nea Ioan 1:18: “Nimeni n‑a văzut vreo­da­tă pe Dum­ne­zeu; sin­gu­rul năs­cut Dum­ne­zeu care este în sânul Tată­lui, Ace­la l‑a făcut cunos­cut.” Niciun om nu L‑a văzut pe Tatăl, niciun om nu L‑a cunos­cut cu ade­vă­rat: numai Isus a fost capa­bil să‑L des­co­pe­re. De ace­ea cuvin­te­le Lui tre­bu­ie să aibă auto­ri­ta­te în faţa ace­lo­ra care au dorinţa să‑L cunoas­că pe Dumnezeu.

„Poţi trăi pen­tru tot­dea­u­na în Para­dis pe Pământ“, ed.1981,Turnul de Veghe, capi­to­lul 14, para­gra­ful 4, p.120

În Iov 14:7–15 Iov vor­beş­te într-un mod ca şi cum nu ar fi deloc învi­e­re, nicio spe­ranţă (nici măcar spe­ranţă pămân­teas­că); dar mai târ­ziu se vede că a înţe­les că dis­tru­ge­rea tru­pu­lui pămân­tesc nu este sfârşi­tul exis­tenţei sale.

Nu putem întot­dea­u­na echi­va­la expre­sia “împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu” sau “împă­ră­ţia ceru­ri­lor” cu rai­ul sau cu Bise­ri­ca, din moment ce Isus a spus mul­te pil­de folo­sind aces­te expre­sii pen­tru a ară­ta numai câte­va aspec­te ale lucră­rii lui Dum­ne­zeu. A intra în împă­ră­ţia ceru­ri­lor a însem­nat dese­ori accep­ta­rea cuvin­te­lor lui Isus, întoar­ce­rea la Dum­ne­zeu sau în gene­ral tră­i­rea cu Dum­ne­zeu, nu numai după moar­te, dar înce­pând de acum.

Eze­chiel 9:1–11 vor­beş­te des­pre pedep­si­rea evre­i­lor în tim­pul exi­lu­lui Babi­lo­nian. Din cau­za ido­la­tri­ei şi vieţii lor păcă­toa­se au fost cuce­ri­ţi de către Babi­lo­nieni, tem­plul lor a fost dis­trus, mulţi au fost omorâţi şi cei care au rămas au fost duşi în exil. Cu toa­te aces­tea, Dum­ne­zeu le‑a pro­mis că nu toţi vor fi dis­tru­şi, dar va rămâ­ne o rămă­şi­ţă care va fi cre­din­cioa­să şi va scă­pa. Acest pasaj nu are nimic de a face cu între­ba­rea nădej­dii cereşti sau pămân­teşti a dife­ri­tor oameni. Ioan 10:16 şi Apo­ca­lip­sa 7 sunt expli­ca­te într-un alt loc în acest document.

„Uni­ţi în slu­ji­rea Sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu Ade­vă­rat”, 1983, ed. de Tur­nul de Veghe şi Soci­e­ta­tea de Tra­ta­te din New York, p.116, para­gra­ful 14

Efe­seni 2:15 (11–22); 3:4–7; Evrei 11; Ioan 10:16; Gala­te­ni 3:9; Romani 4:16