Moar­tea lui Isus ca jertfă

Cum pot fi înțe­le­se în mod cores­pun­ză­tor dife­ri­te­le ima­gini și expre­sii bibli­ce cu care auto­rii des­criu mân­tu­i­rea noas­tră prin Isus? Ce înseam­nă că Isus S‑a dat pe Sine ca răs­cum­pă­ra­re pen­tru noi? Care este impor­tan­ța sân­ge­lui lui Isus? Care este mesa­jul pe care aces­te ima­gini îl trans­mit în ceea ce pri­veș­te via­ța creș­ti­nă și rela­ția noas­tră cu Dumnezeu?

1 Moar­tea lui Isus: Răs­cum­pă­ra­rea noastră

În timp ce Isus era în drum spre Ieru­sa­lim, doi din­tre uce­ni­cii săi s‑au apro­pi­at de El cu cere­rea de a ocu­pa o slu­j­bă nobi­lă în Împă­ră­ția lui Dum­ne­zeu. Drept răs­puns, Isus a ară­tat sco­pul misiu­nii Sale:

Căci Fiul omu­lui n‑a venit să I se slu­jeas­că, ci El să slu­jeas­că şi să-Şi dea via­ţa răs­cum­pă­ra­re pen­tru mulţi! (Mar­cu 10:45)

În timp ce Isus săr­bă­to­rea ulti­mul Paș­te împre­u­nă cu uce­ni­cii Săi, în sea­ra dina­in­tea mor­ții Sale, pro­ba­bil nu la mult timp după ce ros­ti­se aces­te cuvin­te, El a insta­u­rat Cina Dom­nu­lui și a lăsat‑o drept legământ cu toți cei care Îl vor urma. Cuvin­te­le pe care le‑a spus Isus cu pri­vi­re la pâi­ne și vin ara­tă cum a inter­pre­tat Isus moar­tea Sa:

Apoi a luat pâi­ne; şi, după ce a mulţu­mit lui Dum­ne­zeu, a frânt‑o şi le‑a dat‑o, zicând: „Aces­ta este tru­pul Meu care se dă pen­tru voi; să faceţi lucrul aces­ta spre pome­ni­rea Mea. „Tot ast­fel, după ce au mân­cat, a luat paha­rul şi li l‑a dat, zicând: „Acest pahar este legămân­tul cel nou, făcut în sân­ge­le Meu care se var­să pen­tru voi.“ (Luca 22:19–20)

Isus a fost pe deplin con­ști­ent de fap­tul că moar­tea Sa nu a fost doar un acci­dent sau o tra­ge­die neaș­tep­ta­tă. De ase­me­nea, era con­ști­ent că nu era pur și sim­plu vic­ti­ma unei nedrep­tăți judi­ci­a­re. El însuși și‑a dat tru­pul și sân­ge­le pen­tru noi.

El a fost tri­mis de Dum­ne­zeu să-și dea via­ța pen­tru noi:

Tatăl Mă iubeş­te, pen­tru că Îmi dau via­ţa, ca iară­şi s‑o iau. Nimeni nu Mi‑o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am pute­re s‑o dau şi am pute­re s‑o iau iară­şi: aceas­ta este porun­ca pe care am primit‑o de la Tatăl Meu. (Ioan 10:17–18)

Fap­tul că și‑a dat via­ța nu înseam­nă că și‑a cău­tat pro­pria moar­te. El a venit să lumi­ne­ze pe toți oame­nii (Ioan 1:9). A venit cu bucu­rie să vin­de­ce pe cei cu ini­ma zdro­bi­tă, să‑i eli­be­re­ze pe cap­tivi și să ves­teas­că anul de îndu­ra­re al Dom­nu­lui (Luca 4:18–19). Dar ai Săi nu L‑au pri­mit (Ioan 1:11). Au răs­puns cu ură și dis­preț bună­tă­ții lui Dum­ne­zeu care s‑a mani­fes­tat prin Fiul Său, dar El nu s‑a opus rău­tă­ții oame­ni­lor (Isa­ia 50:6, 53:7). Fiind în tota­li­ta­te înră­dă­ci­nat în dra­gos­tea Tată­lui, Isus s‑a supus de bună voie rău­tă­ții duș­ma­ni­lor Săi, întorcând răul în bine și adu­când eli­be­ra­re (Gene­za 50:20). Isus, în ascul­ta­re față de voia Tată­lui, a accep­tat și a băut acest pahar, care, prin mila lui Dum­ne­zeu, a deve­nit paha­rul nou­lui legământ (Luca 22:20). Ast­fel și‑a expri­mat devo­ta­men­tul față de Tatăl și dra­gos­tea Sa pen­tru oameni. Isus, a cărui via­ță a fost de la înce­put dra­gos­te și devo­ta­ment, S‑a dăru­it chiar până la moarte.

Sco­pul Lui a fost liber­ta­tea noastră:

„Ade­vă­rat, ade­vă­rat vă spun“, le‑a răs­puns Isus, „că ori­ci­ne tră­ieş­te în păcat este rob al păca­tu­lui… Deci dacă Fiul vă face slo­bozi, veţi fi cu ade­vă­rat slo­bozi. “ (Ioan 8:34,36)

Isus a văzut moar­tea Lui ca o înde­pli­ni­re a aces­tui scop. De ace­ea a numit moar­tea Sa „răs­cum­pă­ra­re pen­tru mulți”. În anti­chi­ta­te, când cine­va dorea să eli­be­re­ze un rob, el tre­bu­ia să plă­teas­că un preț de răs­cum­pă­ra­re. Isus a murit pen­tru liber­ta­tea noas­tră. De ace­ea, moar­tea Sa este o răs­cum­pă­ra­re pen­tru noi. Încer­ca­rea de a deter­mi­na cui i s‑a plătit răs­cum­pă­ra­rea – lui Dum­ne­zeu sau lui Satan – înseam­nă a inter­pre­ta lite­ral meta­fo­ra pe care Isus a folosit‑o și a înțe­le­ge greșit afir­ma­ția lui Isus. Când Dum­ne­zeu „a răs­cum­pă­rat”^[1] pe popo­rul Său, Isra­el, din robia egip­tea­nă, nu s‑a pus între­ba­rea pen­tru cine a fost plătit prețul.

În Psal­mul 49:15 psal­mis­tul se roa­gă astfel:

Dar Dum­ne­zeu va răs­cum­pă­ra sufle­tul meu din mâna Locu­inţei morţi­lor, pen­tru că mă va pri­mi. (Ver­siu­nea GBV 2001)

Plin de încre­de­re, psal­mis­tul așteap­tă cu nerăb­da­re să fie eli­be­rat de la moar­te și să aibă par­te de învi­e­re și de păr­tă­șia veș­ni­că cu Dum­ne­zeu. Cu toa­te aces­tea, nu a între­bat cu ce preț îl va răs­cum­pă­ra Dum­ne­zeu de pute­rea mor­ții. El însuși pro­ba­bil ar fi fost uimit de o ast­fel de întrebare.

Cui ar fi tre­bu­it să plă­teas­că Isus aceas­tă răs­cum­pă­ra­re? Lui Satan?^[2] Aceas­ta ar pre­su­pu­ne, pe de o par­te, că Satan este stă­pâ­ni­to­rul de drept al uma­ni­tă­ții căzu­te și, pe de altă par­te, că Dum­ne­zeu este un „par­te­ner de afa­ceri” egal. Pen­tru pri­ma idee nu exis­tă nicio bază bibli­că. Iar al doi­lea gând, că Satan ar fi par­te­ne­rul egal al lui Dum­ne­zeu, este o blasfemie.

A avut Dum­ne­zeu nevo­ie ca Isus să‑i plă­teas­că un preț de răs­cum­pă­ra­re? Tre­bu­ia ca Isus să răs­cum­pe­re ome­ni­rea de sub jugul mâni­ei lui Dum­ne­zeu? Aceas­ta ar fi o blasfe­mie și mai mare decât cea ante­ri­oa­ră! Dum­ne­zeu, care este dra­gos­te în sine, cum ar putea ține oame­nii în robie?

Dar drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu nu cere o pedeap­să dreap­tă pen­tru păca­te? Nu a pur­tat Isus, prin moar­tea Sa, pedeap­sa cuve­ni­tă pen­tru toa­te păca­te­le, satis­fa­când drep­ta­tea lui Dumnezeu?

Con­cep­tul unui Dum­ne­zeu care nu poa­te să-și învingă „per­so­na­li­ta­tea divi­za­tă”, de milă iubi­toa­re și indig­na­re mâni­oa­să, decât prin sacri­fi­ca­rea pro­pri­u­lui Său Fiu este un pro­dus al fan­te­zi­ei (in)umane care nu are nicio legă­tu­ră cu Dum­ne­ze­ul pe care ni L‑a reve­lat Isus.

La urmă, a tri­mis la ei pe fiul Său, zicând: „Vor pri­mi cu cin­ste pe fiul meu!“ Dar vie­rii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moş­te­ni­to­rul; veni­ţi să‑l omorâm şi să punem stă­pâ­ni­re pe moş­te­ni­rea lui.“ Şi au pus mâna pe el, l‑au scos afa­ră din vie şi l‑au omorât. (Matei 21:37–39)

Dum­ne­zeu a tri­mis pe Fiul Său să ne împa­ce pe noi cu El – deo­a­re­ce prin păca­te­le noas­tre am deve­nit duș­ma­nii Lui – și  nu pen­tru a‑și rezol­va pro­pri­ul con­flict inte­ri­or între mânia Sa dreap­tă și iubi­rea milos­ti­vă! Dum­ne­zeu este dra­gos­te depli­nă, iar drep­ta­tea Lui nu este alt­ce­va decât iubi­rea dăru­i­toa­re de sine pe care ne‑a făcut‑o cunos­cu­tă prin devo­ta­men­tul lui Isus.

De ace­ea, toc­mai în sufe­rin­ță și moar­te, Dum­ne­zeu a fost cel mai aproa­pe de Isus:

Cel ce M‑a tri­mis este cu Mine; Tatăl nu M‑a lăsat sin­gur, pen­tru că tot­dea­u­na fac ce‑I este plă­cut. (Ioan 8:29)

Iată că vine cea­sul, şi a şi venit, când veţi fi risi­pi­ţi fie­ca­re la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa sin­gur; dar nu sunt sin­gur, căci Tatăl este cu Mine. (Ioan 16:32)

…că adi­că, Dum­ne­zeu era în Hris­tos, împă­când lumea cu Sine, neţinându-le în soco­tea­lă păca­te­le lor, şi ne‑a încre­dinţat nouă pro­po­vă­du­i­rea aces­tei împă­cări. (2 Corin­te­ni 5:19)

Căci Dum­ne­zeu a vrut ca toa­tă pli­nă­ta­tea să locu­ias­că în El şi să împa­ce totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sân­ge­le cru­cii Lui. (Colo­seni 1:19–20)

Ce înseam­nă atunci cuvin­te­le lui Isus din Matei 27:46?

Şi pe la cea­sul al nouă­lea, Isus a stri­gat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabac­tani?“, adi­că: „Dum­ne­ze­ul Meu, Dum­ne­ze­ul Meu, pen­tru ce M‑ai părăsit?“

Tre­bu­ie să înțe­le­gem aces­te pri­me cuvin­te ale Psal­mu­lui 22 pe care Isus le‑a citat în con­tex­tul între­gu­lui psalm. În mij­lo­cul unei situ­a­ții extrem de dis­pe­ra­te, în care s‑ar părea că Dum­ne­zeu l‑a pără­sit pe cel nepri­hă­nit, cre­din­cio­sul pri­go­nit se întoar­ce cu încre­de­re depli­nă spre Dum­ne­zeu, care îl eli­be­rea­ză. Psal­mul se înche­ie cu mul­țu­mi­re și laudă:

Căci El nici nu dis­preţu­ieş­te, nici nu ură­ş­te neca­zu­ri­le celui neno­ro­cit şi nu-Şi ascun­de faţa de el, ci îl ascul­tă când stri­gă către El. (Psal­mul 22:24)

Psal­mul 22 nu vor­beș­te des­pre un om nepri­hă­nit des­păr­țit de Dum­ne­zeu (fie prin păca­te­le lui sau ale alto­ra), ci des­pre cre­din­cio­sul pri­go­nit de oame­nii răi. Toc­mai în necaz și în sufe­rin­ță, când pre­zen­ța lui Dum­ne­zeu pare să lip­seas­că, Dum­ne­zeu este foar­te aproa­pe de ai Săi.

2. Isus: Mie­lul de Paște

Cură­ţa­ţi droj­dia veche, ca să fiţi un alu­at nou, fără droj­die, cum de fapt şi sun­teţi, întru­cât Cris­tos, Mie­lul nos­tru de Paş­te, a fost jert­fit. Aşa­dar, să săr­bă­to­rim nu cu droj­dia veche, nici cu droj­dia rău­tă­ţii şi tică­loşi­ei, ci cu azi­me­le sin­ce­ri­tă­ţii şi ade­vă­ru­lui. (1 Corin­te­ni 5:7–8, Noua tra­du­ce­re în lim­ba română)

Cu aces­te cuvin­te, Pavel i‑a mus­trat pe cre­din­cio­șii din Corint, deo­a­re­ce nu au exclus din bise­ri­că o per­soa­nă care tră­ia într-un păcat grav. Pavel apli­că săr­bă­toa­rea pas­ca­lă a evre­i­lor – numi­tă și Săr­bă­toa­rea Azi­mi­lor, a pâi­nii nedos­pi­te – la bise­ri­că. Ce inten­țio­na să spună?

Pe de o par­te, inten­ția sa a fost să ara­te puri­ta­tea bise­ri­cii. La fel cum tot alu­a­tul dos­pit tre­bu­ia înlă­tu­rat din case­le isra­e­li­ți­lor îna­in­te de săr­bă­toa­re, în ace­lași fel, toa­tă rău­ta­tea și mur­dă­ria tre­bu­iau înde­păr­ta­te din bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu și din via­ța fie­că­rui creștin.

Pe de altă par­te, făcând refe­ri­re la Isus ca mie­lul de Paș­te jert­fit, el face alu­zie la eli­be­ra­rea noas­tră. Paș­te­le a fost săr­bă­toa­rea eli­be­ră­rii națiu­nii Isra­el din robia egip­tea­nă. Mie­lul nos­tru de Paș­te, Isus, ne‑a eli­be­rat din robia păca­tu­lui. Prin urma­re, nici creș­tini nu pot să rămâ­nă în păca­te­le lor ante­ri­oa­re și nici bise­ri­ca nu poa­te tole­ra în mij­lo­cul ei pe cei care nu pre­țu­iesc liber­ta­tea ofe­ri­tă de Isus.

Aici nu este vor­ba des­pre con­cep­te­le de pla­tă a răs­cum­pă­ră­rii sau de pedep­si­re a păca­te­lor. Isra­e­li­ții nu au aso­ci­at aces­te con­cep­te cu mie­lul de Paș­te. Paș­te­le era săr­bă­toa­rea eli­be­ră­rii. Creș­ti­nii tre­bu­ie să tră­i­as­că în liber­ta­tea pe care le‑a acordat‑o Isus prin dăru­i­rea Sa.

3 Isus: Jert­fă, Pre­ot și „Sca­un al îndurării”

3.1 Isus: Jertfă

În Noul Tes­ta­ment exis­tă nume­roa­se pasa­je în care moar­tea lui Isus este com­pa­ra­tă cu o jertfă:

Tră­i­ţi în dra­gos­te, după cum şi Hris­tos ne‑a iubit şi S‑a dat pe Sine pen­tru noi „ca un pri­nos şi ca o jert­fă de bun miros — lui Dum­ne­zeu. (Efe­seni 5:2)

…care n‑are nevo­ie, ca cei­la­lţi mari pre­o­ţi, să adu­că jert­fe în fie­ca­re zi, întâi pen­tru păca­te­le sale, şi apoi pen­tru păca­te­le noro­du­lui, căci lucrul aces­ta l‑a făcut o dată pen­tru tot­dea­u­na, când S‑a adus jert­fă pe Sine însu­şi. (Evrei 7:27)

…cu cât mai mult sân­ge­le lui Hris­tos, care, prin Duhul cel veş­nic, S‑a adus pe Sine însu­şi jert­fă fără pată lui Dum­ne­zeu, vă va cură­ţa cuge­tul vos­tru de fap­te­le moar­te, ca să slu­ji­ţi Dum­ne­ze­u­lui celui Viu! (Evrei 9:14)

Dar, deo­a­re­ce chi­pu­ri­le lucru­ri­lor care sunt în ceruri au tre­bu­it cură­ţa­te în felul aces­ta, tre­bu­ia ca înseşi lucru­ri­le cereşti să fie cură­ţa­te cu jert­fe mai bune decât aces­tea. Căci Hris­tos n‑a intrat într-un locaş de închi­na­re făcut de mână ome­neas­că, după chi­pul ade­vă­ra­tu­lui locaş de închi­na­re, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfă­ţi­şe­ze acum, pen­tru noi, îna­in­tea lui Dum­ne­zeu. Şi nu ca să Se adu­că de mai mul­te ori jert­fă pe Sine însu­şi, ca mare­le pre­ot care intră în fie­ca­re an în Locul Preasfânt cu un sân­ge care nu este al lui; fiind­că atunci ar fi tre­bu­it să păti­meas­că de mai mul­te ori de la înte­me­ie­rea lumii; pe când acum, la sfârşi­tul vea­cu­ri­lor, S‑a ară­tat o sin­gu­ră dată, ca să ştear­gă păca­tul prin jert­fa Sa. Şi, după cum oame­ni­lor le este rân­du­it să moa­ră o sin­gu­ră dată, iar după ace­ea vine jude­ca­ta, tot aşa, Hris­tos, după ce S‑a adus jert­fă o sin­gu­ră dată, ca să poar­te păca­te­le mul­to­ra, Se va ară­ta a doua oară, nu în vede­rea păca­tu­lui, ca să adu­că mân­tu­i­rea celor ce‑L aşteap­tă. (Evrei 9:23–28)

De ace­ea, când intră în lume, El zice: „Tu n‑ai voit nici jert­fă, nici pri­nos; ci Mi-ai pre­gă­tit un trup; n‑ai pri­mit nici arderi de tot, nici jert­fe pen­tru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris des­pre Mine), vin să fac voia Ta, Dum­ne­ze­u­le!“ După ce a zis întâi: „Tu n‑ai voit şi n‑ai pri­mit nici jert­fe, nici pri­no­suri, nici arderi de tot, nici jert­fe pen­tru păcat“ (lucruri adu­se toa­te după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dum­ne­ze­u­le.“ El desfi­inţea­ză ast­fel pe cele din­tâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin aceas­tă „voie“ am fost sfinţi­ţi noi, şi anu­me prin jert­fi­rea tru­pu­lui lui Isus Hris­tos o dată pen­tru tot­dea­u­na. Şi, pe când ori­ce pre­ot face slu­j­ba în fie­ca­re zi şi adu­ce de mul­te ori ace­lea­şi jert­fe, care nici­o­da­tă nu pot şter­ge păca­te­le, El, dim­po­tri­vă, după ce a adus o sin­gu­ră jert­fă pen­tru păca­te, S‑a aşe­zat pen­tru tot­dea­u­na la dreap­ta lui Dum­ne­zeu şi aşteap­tă de acum ca vră­j­ma­şii Lui să‑I fie făcu­ţi aşter­nut al picioa­re­lor Lui. Căci printr‑o sin­gu­ră jert­fă El a făcut desă­vârşi­ţi pen­tru tot­dea­u­na pe cei ce sunt sfinţi­ţi. (Evrei 10:5–14)

Pasa­je ca aces­tea se găsesc mai ales în Scri­soa­rea către Evrei. Scri­i­to­rul inten­țio­nea­ză să expli­ce citi­to­ri­lor săi creș­tini evrei că jert­fe­le Vechiu­lui Tes­ta­ment nu mai sunt vala­bi­le oda­tă cu mân­tu­i­rea adu­să de Isus. Ast­fel, Bar­na­ba^[3] com­pa­ră moar­tea lui Isus cu jert­fe­le Vechiu­lui Legământ, în spe­cial cu jert­fa din Ziua ispă­și­rii (Yom Kippur), ară­tând că jert­fa lui Isus este sin­gu­ra care poa­te înlă­tu­ra cu ade­vă­rat păca­te­le, spre deo­se­bi­re de jert­fe­le Vechiu­lui Tes­ta­ment. De ce a putut jert­fa lui Isus să adu­că o ier­ta­re depli­nă? Bar­na­ba răs­pun­de la aceas­tă între­ba­re cu un citat din Psal­mul 40:7–8:

„Iată-mă că vin! — vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!“

Moar­tea lui Isus a fost rezul­ta­tul vie­ții Sale sfin­te. El a venit să facă voia lui Dum­ne­zeu de la pri­ma până la ulti­ma Lui sufla­re pe acest pământ. Nu moar­tea Lui în sine sau sân­ge­le Său văr­sat ne mân­tu­ieș­te. Dăru­i­rea iubi­toa­re a lui Isus s‑a mani­fes­tat mai întâi prin întru­pa­rea Sa, apoi în via­ța Lui ascul­tă­toa­re, devo­ta­tă și a atins cel mai îna­lt punct oda­tă cu moar­tea Sa. Aceas­ta este jert­fa plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu care ne va eli­be­ra de păca­te­le noas­tre dacă răs­pun­dem apro­pi­e­rii Lui ier­tă­toa­re cu apro­pi­e­rea noastră.

Refe­ri­rea pe care o face Pavel la jert­fa lui Isus în Efe­seni 5:2 tre­bu­ie înțe­lea­să în context:

Urma­ţi, dar, pil­da lui Dum­ne­zeu ca niş­te copii prea­iu­bi­ţi. Tră­i­ţi în dra­gos­te, după cum şi Hris­tos ne‑a iubit şi S‑a dat pe Sine pen­tru noi ca un pri­nos şi ca o jert­fă de bun miros lui Dum­ne­zeu. (Efe­seni 5:1–2)

Dra­gos­tea și dăru­ri­ea Lui este mode­lul după care tre­bu­ie să iubim și noi; dăru­i­rea Sa este un exem­plu pen­tru dăru­i­rea noas­tră. În ver­se­te­le urmă­toa­re Pavel expli­că în ce con­stă aceas­tă via­ță de devo­ta­ment: puri­ta­te, modes­tie, sobri­e­ta­te, sin­ce­ri­ta­te — o via­ță în care Dum­ne­zeu este glo­ri­fi­cat. Com­pa­ra­ția cu o jert­fă expri­mă fap­tul că tot ceea ce a făcut Isus, fie prin via­ța Sa, fie prin moar­tea Sa, a adus mul­țu­mi­re și glo­rie lui Dumnezeu.

Prin urma­re, găsim pasa­je în Biblie care com­pa­ră via­ța noas­tră creș­ti­nă cu o jert­fă de sacri­fi­ciu, fără a fi nevo­ie să con­chi­dem că fie­ca­re creș­tin ar tre­bui să moa­ră ca martir.

Vă îndemn, dar, fra­ţi­lor, pen­tru îndu­ra­rea lui Dum­ne­zeu, să adu­ceţi tru­pu­ri­le voas­tre ca o jert­fă vie, sfân­tă, plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu: aceas­ta va fi din par­tea voas­tră o slu­j­bă duhov­ni­ceas­că. (Romani 12:1)

Prin El, să adu­cem tot­dea­u­na lui Dum­ne­zeu o jert­fă de lau­dă, adi­că, rodul buze­lor care măr­tu­ri­sesc Nume­le Lui. Şi să nu daţi uită­rii bin­e­fa­ce­rea şi dăr­ni­cia; căci lui Dum­ne­zeu jert­fe ca aces­tea Îi plac. (Evrei 13:15–16)

Un pasaj potri­vit în acest con­text, care nu folo­seș­te sim­bo­lul jert­fe­lor, este cel din pri­ma epis­to­la a lui Ioan:

Noi am cunos­cut dra­gos­tea Lui prin ace­ea că El Şi‑a dat via­ţa pen­tru noi; şi noi deci tre­bu­ie să ne dăm via­ţa pen­tru fra­ţi. (1 Ioan 3:16)

De ase­me­nea, Efe­seni 5:25–27:

Băr­ba­ţi­lor, iubiţi-vă neves­te­le cum a iubit şi Hris­tos Bise­ri­ca şi S‑a dat pe Sine pen­tru ea, ca s‑o sfinţeas­că, după ce a curăţat‑o prin bote­zul cu apă prin Cuvânt, ca să înfă­ţi­şe­ze îna­in­tea Lui aceas­tă Bise­ri­că, slă­vi­tă, fără pată, fără zbâr­ci­tu­ră sau alt­ce­va de felul aces­ta, ci sfân­tă şi fără prihană.

Dacă com­pa­răm devo­ta­men­tul lui Isus cu cel al unui soț iubi­tor, este evi­dent că sco­pul dăru­i­rii lui nu este moar­tea, ci devo­ta­men­tul zil­nic față de soția sa, via­ța împre­u­nă. Cu toa­te aces­tea, într‑o situ­a­ție peri­cu­loa­să, el ar fi dis­pus să își riș­te via­ța pen­tru a‑și sal­va soția, la fel cum bunul păs­tor își dă via­ța pen­tru oi și nu fuge când vede lupul venind (Ioan 10:11–12). Tot așa Isus Și‑a dat via­ța pen­tru noi și ne‑a mântuit.

3.2 Isus: Preot

În Scri­soa­rea către Evrei, Isus nu este com­pa­rat numai cu jert­fa din Ziua ispă­și­rii, ci și cu mare­le pre­ot, căru­ia i s‑a per­mis să intre în Locul Preasfânt o dată pe an în aceas­tă zi.

A fost dato­ria pre­o­ți­lor Vechiu­lui Tes­ta­ment să fie mij­lo­ci­tori între Dum­ne­zeu și oameni. Pre­o­ții au adus rugă­ciu­ni­le oame­ni­lor îna­in­tea lui Dum­ne­zeu prin jert­fe. Ei au ofe­rit, de ase­me­nea, jert­fe pen­tru păcat încer­când să aco­pe­re pră­pas­tia care s‑a cre­at între Dum­ne­zeu și om prin păcat. Dato­ri­tă fap­tu­lui că pre­o­ții înșiși au fost păcă­toși nu au putut înde­plini acest rol decât într-un sens foar­te limi­tat. Doar Isus, care este Dum­ne­zeu și om într‑o sin­gu­ră per­soa­nă și care nu a păcă­tu­it nici­o­da­tă, a fost capa­bil să con­stru­ias­că podul per­fect între Dum­ne­zeu și om. El însuși este podul din­tre Dum­ne­zeu și om — sin­gu­rul mijlocitor.

Căci este un sin­gur Dum­ne­zeu şi este un sin­gur mij­lo­ci­tor între Dum­ne­zeu şi oameni: Omul Isus Hris­tos, care S‑a dat pe Sine însu­şi ca preţ de răs­cum­pă­ra­re pen­tru toţi; fap­tul aces­ta tre­bu­ia ade­ve­rit la vre­mea cuve­ni­tă. (1 Timo­tei 2:5–6)

Ca om, Isus este pe deplin de par­tea noas­tră. El cunoaș­te toa­te slă­bi­ciu­ni­le și ispi­te­le noastre.

Pen­tru că nu avem un mare pre­ot care să nu aibă par­te cu noi în slă­bi­ciu­ni­le noas­tre, ci unul ispi­tit în toa­te în ace­la­şi fel, în afa­ră de păcat. (Evrei 4:15, Ver­siu­nea GBV 2001)

De ace­ea El este cel care ne poa­te aju­ta în sufe­rin­țe­le și slă­bi­ciu­ni­le noas­tre. El nu a păcă­tu­it nici­o­da­tă, în ciu­da fap­tu­lui că a fost ispi­tit în toa­te felu­ri­le, și ast­fel ne dă pute­re să biruim păca­tul în via­ța noas­tră. El este un Mare Pre­ot sfânt.

Şi toc­mai un ast­fel de Mare Pre­ot ne tre­bu­ia: sfânt, nevi­no­vat, fără pată, des­pă­rţit de păcă­toşi şi înă­lţat mai pre­sus de ceruri, care n‑are nevo­ie, ca cei­la­lţi mari pre­o­ţi, să adu­că jert­fe în fie­ca­re zi, întâi pen­tru păca­te­le sale, şi apoi pen­tru păca­te­le noro­du­lui, căci lucrul aces­ta l‑a făcut o dată pen­tru tot­dea­u­na, când S‑a adus jert­fă pe Sine însu­şi. (Evrei 7:26–27)

Prin învi­e­rea Sa a învins moar­tea și tră­ieș­te pen­tru totdeauna.

De ace­ea şi poa­te să mân­tu­ias­că în chip desă­vârşit pe cei ce se apro­pie de Dum­ne­zeu prin El, pen­tru că tră­ieş­te pururi ca să mij­lo­ceas­că pen­tru ei. (Evrei 7:25)

Isus este Ema­nu­el, care înseam­nă „Dum­ne­zeu este cu noi” (Matei 1:23). El este Dum­ne­zeu care a deve­nit om.

Şi Cuvân­tul S‑a făcut trup şi a locu­it prin­tre noi, plin de har şi de ade­văr. Şi noi am pri­vit sla­va Lui, o sla­vă întoc­mai ca sla­va Sin­gu­ru­lui năs­cut din Tatăl. (Ioan 1:14)

3.3 Isus: „Sca­un al îndurării”

Ima­gi­nea săr­bă­to­rii Yom Kippur din Vechiul Tes­ta­ment (în tra­du­ce­ri­le româ­nești ziua ispă­și­rii – vezi Levi­tic 16) a fost folo­si­tă în Noul Tes­ta­ment în dife­ri­te moduri pen­tru a expri­ma noi aspec­te ale mân­tu­i­rii lui Isus. Isus nu este înfă­ți­șat doar ca Jert­fă și Mare Pre­ot, ci și ca „Sca­un al îndurării”.

În Scri­soa­rea către Romani Pavel scrie:

Dar acum, fără lege, s‑a ară­tat o drep­ta­te a lui Dum­ne­zeu, măr­tu­ri­si­tă de lege şi de pro­feţi;  o drep­ta­te a lui Dum­ne­zeu prin cre­dinţa în Isus Hris­tos, pen­tru toţi şi pes­te toţi cei care cred: pen­tru că nu este deo­se­bi­re; pen­tru că toţi au păcă­tu­it şi sunt lip­si­ţi de glo­ria lui Dum­ne­zeu, fiind îndrep­tă­ţi­ţi, fără pla­tă, prin harul Său, prin răs­cum­pă­ra­rea care este în Hris­tos Isus, pe care Dum­ne­zeu L‑a rân­du­it ca ispă­şi­re [Lit. „sca­un al îndu­ră­rii“, în grea­că: hilas­te­rion]^[4], prin cre­dinţa în sân­ge­le Lui, pen­tru ară­ta­rea drep­tă­ţii Sale, dato­ri­tă tre­ce­rii pes­te păca­te­le făcu­te mai îna­in­te, în îngă­du­inţa lui Dum­ne­zeu,  spre ară­ta­rea drep­tă­ţii Sale în tim­pul de acum, ast­fel încât El să fie drept şi să‑l îndrep­tă­ţeas­că pe ace­la care este din cre­dinţa în Isus. (Romani 3:21–26, Ver­siu­nea GBV 2001)

În pasa­jul de mai sus, Pavel folo­seș­te cuvân­tul gre­cesc hilas­te­rion în ver­se­tul 25, pe care cele mai cunos­cu­te tra­du­ceri româ­nești îl redau prin „jert­fă de ispă­și­re” sau „ispă­și­re”. Cuvân­tul „ispă­și­re” impli­că ide­ea că Dum­ne­zeu așteap­tă o com­pen­sa­ție sau o satis­fac­ție pen­tru nedrep­ta­tea pe care i‑am cauzat‑o prin păca­te­le noas­tre. Aceas­tă abor­da­re este stră­i­nă de con­cep­tul biblic, pen­tru că Dum­ne­zeu însuși este Cel care ne ia păca­te­le. Nu Dum­ne­zeu este Cel care tre­bu­ie să se  împa­ce cu noi, ci noi tre­bu­ie să ne împă­căm cu Dumnezeu.

Căci, dacă este cine­va în Hris­tos, este o făp­tu­ră nouă. Cele vechi s‑au dus: iată că toa­te lucru­ri­le s‑au făcut noi. Şi toa­te lucru­ri­le aces­tea sunt de la Dum­ne­zeu, care ne‑a împă­cat cu El prin Isus Hris­tos şi ne‑a încre­dinţat slu­j­ba împă­că­rii; că adi­că, Dum­ne­zeu era în Hris­tos, împă­când lumea cu Sine, neţinându-le în soco­tea­lă păca­te­le lor, şi ne‑a încre­dinţat nouă pro­po­vă­du­i­rea aces­tei împă­cări. Noi, dar, sun­tem tri­mi­şi împu­ter­ni­ci­ţi ai lui Hris­tos; şi, ca şi cum Dum­ne­zeu ar îndem­na prin noi, vă rugăm fier­bin­te, în Nume­le lui Hris­tos: împăcaţi-vă cu Dum­ne­zeu! Pe Cel ce n‑a cunos­cut niciun păcat, El L‑a făcut păcat pen­tru noi, ca noi să fim nepri­hă­ni­rea lui Dum­ne­zeu în El. (2Corinteni 5:17–21)

De fapt, cuvân­tul gre­cesc hilas­te­rion face refe­ri­re la capa­cul care aco­pe­rea Chi­vo­tul Legămân­tu­lui. O sin­gu­ră dată pe an mare­le pre­ot stro­pea capa­cul cu sân­ge­le țapu­lui sacri­fi­cat (Levi­tic 16:15–16), act ce sim­bo­li­za ier­ta­rea păca­te­lor popo­ru­lui Isra­el și împă­ca­rea cu Dum­ne­zeu, așa cum citim în Levi­tic 16:30:

Căci în ziua aceas­ta se va face ispă­şi­re (în tra­du­ce­re pro­prie: împă­ca­re) pen­tru voi ca să vă cură­ţa­ţi: veţi fi cură­ţa­ţi de toa­te păca­te­le voas­tre îna­in­tea Domnului.

În Noul Tes­ta­ment, în afa­ră de Romani 3:25, cuvân­tul hilas­te­rion se găseș­te doar în Evrei 9:5 și se refe­ră în mod clar la capa­cul Chi­vo­tu­lui Legământului:

…dea­su­pra erau heru­vi­mii sla­vei, umbrind sca­u­nul îndu­ră­rii.  Nu este tim­pul să vor­bim acum cu de-amănuntul des­pre ele. (Ver­siu­nea GBV 1990)

În Vechiul Tes­ta­ment, capa­cul Chi­vo­tu­lui Legămân­tu­lui este și locul unde Dum­ne­zeu S‑a întâl­nit cu omul și unde S‑a reve­lat. Iată câte­va exemple:

Şi să pui sca­u­nul îndu­ră­rii dea­su­pra chi­vo­tu­lui, şi în chi­vot să pui măr­tu­ria pe care ţi‑o voi da. Şi Mă voi întâl­ni cu tine aco­lo şi voi vor­bi cu tine de pe sca­u­nul îndu­ră­rii, din­tre cei doi heru­vimi care sunt dea­su­pra chi­vo­tu­lui măr­tu­ri­ei, ori­ce îţi voi porunci pen­tru fiii lui Isra­el. (Exod 25:21–22, Ver­siu­nea GBV 2001)

Şi când intra Moi­se în cor­tul întâl­ni­rii ca să‑I vor­beas­că, auzea gla­sul vorbindu‑i de pe sca­u­nul îndu­ră­rii, care era dea­su­pra chi­vo­tu­lui măr­tu­ri­ei, din­tre cei doi heru­vimi. Şi vor­bea cu El. (Numeri 7:89, Ver­siu­nea GBV 2001)

Şi Dom­nul a zis lui Moi­se: „Vor­beş­te lui Aaron, fra­te­le tău, să nu intre ori­când în sfân­tul locaş, înă­un­trul per­de­lei dina­in­tea sca­u­nu­lui îndu­ră­rii, care este pes­te chi­vot, ca să nu moa­ră; pen­tru că Mă voi ară­ta în nor dea­su­pra sca­u­nu­lui îndu­ră­rii. (Levi­tic 16:2, Ver­siu­nea GBV 2001)

Prin urma­re, pasa­jul din Romani 3:25–26 des­crie modul în care Dum­ne­zeu l‑a rân­du­it pe Isus ca loc al întâl­ni­rii noas­tre cu El, reve­la­ția și împă­ca­rea cu Dumnezeu.

Sân­ge­le lui Isus este via­ța eter­nă pe care o pri­mim de la El. Pri­mim aceas­tă via­ță dacă cre­dem în El și Îl urmăm. Prin moar­tea și învi­e­rea lui Isus, Dum­ne­zeu s‑a făcut cunos­cut pe Sine ca Cel  care se apro­pie de noi și ne ofe­ră împă­ca­rea cu El.

Ast­fel, fiind­că avem un Mare Pre­ot însem­nat, care a stră­bă­tut ceru­ri­le — pe Isus, Fiul lui Dum­ne­zeu — să rămâ­nem tari în măr­tu­ri­si­rea noas­tră. Căci n‑avem un Mare Pre­ot care să n‑aibă milă de slă­bi­ciu­ni­le noas­tre, ci Unul care în toa­te lucru­ri­le a fost ispi­tit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apro­pi­em, dar, cu depli­nă încre­de­re de sca­u­nul haru­lui, ca să căpă­tăm îndu­ra­re şi să găsim har, pen­tru ca să fim aju­ta­ţi la vre­me de nevo­ie. (Evrei 4:14–16)

Fap­tul că în Noul Tes­ta­ment Isus este înfă­ți­șat ca Mare Pre­ot, Jert­fă și chiar ca Sca­un al Îndu­ră­rii ara­tă că auto­rii au pre­lu­at dife­ri­te aspec­te ale ritu­a­lu­ri­lor evre­iești regă­si­te la săr­bă­toa­rea Yom Kippur. Toa­te aces­te ima­gini vin să întă­reas­că fap­tul că prin Isus am fost împă­cați cu Dum­ne­zeu și nici­de­cum nu tre­bu­ie să le inter­pre­tăm literal.

Inte­re­sant este fap­tul că Noul Tes­ta­ment nu L‑a com­pa­rat pe Isus cu țapul izgo­nit în pus­tiu, pe capul căru­ia mare­le pre­ot a ”pus” păca­te­le popo­ru­lui (Levi­tic 16:21–22) așa cum unii obiș­nu­iesc să o facă. În Vechiul Tes­ta­ment de ase­me­nea, împă­ca­rea a fost adu­să prin țapul cel jert­fit și nu prin țapul izgo­nit în pus­tiu. Țapul „pen­tru Aza­zel” (Levi­tic 16:8) a sim­bo­li­zat înlă­tu­ra­rea păca­te­lor și nimic mai mult. Isus nu este țapul nos­tru ispă­și­tor; El este Pre­o­tul și Dom­nul nostru.

3.4 Sân­ge­le lui Isus

La insti­tu­i­rea Cinei Dom­nu­lui, Isus a vor­bit des­pre sân­ge­le Său ca des­pre „sân­ge­le legămân­tu­lui celui nou, care se var­să pen­tru mulţi, spre ier­ta­rea păca­te­lor” (Matei 26:28). Por­nind de la cuvin­te­le lui Isus, și apos­to­lii, în scri­e­ri­le lor, vor­besc des­pre sân­ge­le Lui folo­sind ace­leași expre­sii. Men­țio­năm mai jos câte­va exemple:

…pe care Dum­ne­zeu L‑a rân­du­it ca ispă­şi­re [Lit. „sca­un al îndu­ră­rii“], prin cre­dinţa în sân­ge­le Lui, pen­tru ară­ta­rea drep­tă­ţii Sale, dato­ri­tă tre­ce­rii pes­te păca­te­le făcu­te mai îna­in­te, în îngă­du­inţa lui Dum­ne­zeu. (Romani 3:25, Ver­siu­nea GBV 2001)

În El avem răs­cum­pă­ra­rea, prin sân­ge­le Lui, ier­ta­rea păca­te­lor, după bogă­ţi­i­le haru­lui Său… (Efe­seni 1:7)

…făcând pace prin sân­ge­le cru­cii Lui. (Colo­seni 1:20)

…cu cât mai mult sân­ge­le lui Hris­tos, care, prin Duhul cel veş­nic, S‑a adus pe Sine însu­şi jert­fă fără pată lui Dum­ne­zeu, vă va cură­ţa cuge­tul vos­tru de fap­te­le moar­te, ca să slu­ji­ţi Dum­ne­ze­u­lui celui Viu! (Evrei 9:14)

…ci cu sân­ge­le scump al lui Hris­tos, Mie­lul fără cusur şi fără pri­ha­nă. (1 Petru 1:19)

Dar dacă umblăm în lumi­nă, după cum El însu­şi este în lumi­nă, avem păr­tă­şie unii cu alţii; şi sân­ge­le lui Isus Hris­tos, Fiul Lui, ne cură­ţă de ori­ce păcat. (1 Ioan 1:7)

Şi cân­tau o cân­ta­re nouă şi ziceau: „Vred­nic eşti Tu să iei car­tea şi să‑i rupi peceţi­le: căci ai fost jun­ghiat şi ai răs­cum­pă­rat pen­tru Dum­ne­zeu, cu sân­ge­le Tău, oameni din ori­ce seminţie, de ori­ce lim­bă, din ori­ce norod şi de ori­ce neam. (Apo­ca­lip­sa 5:9)

Ei l‑au biru­it prin sân­ge­le Mie­lu­lui şi prin cuvân­tul măr­tu­ri­si­rii lor, şi nu şi-au iubit via­ţa chiar până la moar­te. (Apo­ca­lip­sa 12:11)

Aceas­tă lis­tă din Noul Tes­ta­ment, care poa­te fi com­ple­ta­tă și cu alte exem­ple, ara­tă ce mare impor­tan­ță au atri­bu­it apos­to­lii sân­ge­lui lui Isus. Prin sân­ge­le Lui avem mân­tu­i­rea, ier­ta­rea păca­te­lor, am fost răs­cum­pă­rați și cură­țați. Prin sân­ge­le Mie­lu­lui biruim. Sân­ge­le nu se refe­ră în sens fizic la lichi­dul din corp. Acest lucru este evi­dent și din expre­sia „prin sân­ge­le cru­cii Sale” (Colo­seni 1:20). Pier­de­rea de sân­ge în tim­pul răs­tig­ni­rii — deși aceas­ta a fost o pedeap­să foar­te cru­dă — nu se poa­te com­pa­ra în aceas­tă pri­vin­ță cu alte for­me de exe­cu­ție, cum ar fi decapitarea.

Două pasa­je din Vechiul Tes­ta­ment ne-ar putea aju­ta în cla­ri­fi­ca­rea aces­tui punct:

Căci via­ţa ori­că­rui trup stă în sân­ge­le lui care este în el. De ace­ea am zis copi­i­lor lui Isra­el: „Să nu mân­ca­ţi sân­ge­le nici­u­nui trup; căci via­ţa ori­că­rui trup este sân­ge­le lui: ori­ci­ne va mân­ca din el va fi nimi­cit.“ (Levi­tic 17:14)

Numai, vezi să nu cum­va să mănânci sân­ge­le, căci sân­ge­le este via­ţa (în ebrai­că: nefes = suflet); şi să nu mănânci sufle­tul împre­u­nă cu car­nea. (Deu­te­ro­nom 12:23)

Nici unul din­tre aces­te pasa­je nu vor­beș­te des­pre sân­ge­le oame­ni­lor, ci des­pre sân­ge­le ani­ma­le­lor. Moti­vul pen­tru care în Vechiu­lui Tes­ta­ment se inter­zi­ce con­su­mul de sân­ge este fap­tul că via­ța fie­că­rei cre­a­turi este în sân­ge­le ei. Adi­că sân­ge­le este via­ța sa (sau for­ța, vita­li­ta­tea). Aceas­tă rela­ție între sân­ge și via­ță con­sti­tu­ie pro­ba­bil baza pen­tru înțe­le­ge­rea sân­ge­lui în jert­fe­le Vechiu­lui Tes­ta­ment. Sco­pul jert­fe­lor nu a fost să omoa­re un ani­mal în locul păcă­to­su­lui însuși, ci a expri­mat dorin­ța per­soa­nei res­pec­ti­ve de a se apro­pia de Dum­ne­zeu și a‑I dărui tot ce are mai bun, adi­că via­ța sa. Cre­din­cio­sul îi dă îna­poi via­ța Cre­a­to­ru­lui vie­ții.^[5]

Ceea ce a ucis păca­tul este adus la via­ță de către Dum­ne­zeu. Sân­ge­le este un sim­bol al pute­rii dătă­toa­re de via­ță a lui Dumnezeu.

Acest gând ne aju­tă să înțe­le­gem valoa­rea sân­ge­lui lui Isus. Sân­ge­le Său repre­zin­tă via­ța Sa, pe care a dat‑o pen­tru noi. Și‑a văr­sat sân­ge­le, adi­că s‑a dat pe Sine pen­tru noi, până la moar­te. Prin devo­ta­men­tul Său avem ier­ta­re, sun­tem cură­țați de păca­te și avem pute­rea să biruim.

Isus nu a fost numai om. În El, Dum­ne­zeu a venit la noi în for­mă uma­nă. Sân­ge­le, ca sim­bol al vie­ții, este, prin urma­re, un sim­bol al vie­ții divi­ne care ne‑a fost dată în Isus.

Dum­ne­ze­ias­ca Lui pute­re ne‑a dăru­it tot ce pri­veş­te via­ţa şi evla­via, prin cunoa­ş­te­rea Celui ce ne‑a che­mat prin sla­va şi pute­rea Lui, prin care El ne‑a dat făgă­du­inţe­le Lui nespus de mari şi scum­pe, ca prin ele să vă faceţi păr­ta­şi firii dum­ne­ze­ieşti^[6] , după ce aţi fugit de stri­căciu­nea care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3–4)

Vor­beș­te Evrei 9:22 des­pre nece­si­ta­tea abso­lu­tă a văr­să­rii de sân­ge pen­tru ca păca­tul să fie iertat?

Şi, după Lege, aproa­pe totul este cură­ţat cu sân­ge; şi fără văr­sa­re de sân­ge nu este ier­ta­re. (Evrei 9:22)

Expre­sia „după Lege” ne ofe­ră un indi­ciu că sco­pul auto­ru­lui nu este de a for­mu­la un prin­ci­piu uni­ver­sal, potri­vit căru­ia Dum­ne­zeu este inca­pa­bil să ier­te fără văr­sa­re de sân­ge.^[7] Bar­na­ba vrea să suge­re­ze că sân­ge­le a jucat un rol major în ritu­a­lul Vechiu­lui Tes­ta­ment și că ier­ta­rea păca­te­lor a fost în gene­ral aso­ci­a­tă cu văr­sa­rea de sân­ge. Dar chiar și în Vechiul Tes­ta­ment găsim pasa­je în care Dum­ne­zeu a ier­tat păca­te­le fără văr­sa­re de sân­ge, de exem­plu în jert­fe­le pen­tru păcat adu­se de isra­e­li­ții săraci (Levi­tic 5:11) sau în urma păca­tu­lui lui David, atunci când pro­fe­tul Natan l‑a asi­gu­rat de ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu fără a cere nicio jert­fă (2 Samu­el 12:13). Mai mult, în Psal­mul 32 și 103 psal­mi­șii Îl lau­dă pe Dum­ne­zeu pen­tru ier­ta­rea Lui și nu fac nicio refe­ri­re la jert­fă sau la văr­sa­re de sânge.

În Noul Tes­ta­ment, Ioan Bote­ză­to­rul a pro­pă­vă­du­it ier­ta­rea păca­te­lor doar cu o sin­gu­ră con­di­ție — pocă­in­ța, expri­ma­tă prin sem­nul bote­zu­lui (Luca 3:3–18).

De ase­me­nea, Isus a ier­tat păca­te­le, fără să fie nevo­ie de o jert­fă sân­ge­roa­să (Mar­cu 2:1–11; Luca 7:47–48). Isus a ară­tat în mod repe­tat că Dum­ne­zeu ne poa­te ier­ta păca­te­le doar dacă și noi, la rân­dul nos­tru, sun­tem gata să ier­tăm păca­te­le alto­ra (Matei 6:14–15, 18:21–35).

Exis­tă un epi­sod inte­re­sant din via­ța lui David:

David a avut o dorinţă şi a zis: „Cine-mi va da să beau apă din fân­tâ­na de la poar­ta Betle­e­mu­lui?“. Atunci cei trei viteji au tre­cut prin tabă­ra filis­te­ni­lor şi au scos apă din fân­tâ­na de la poar­ta Betle­e­mu­lui. Au adus‑o şi au dat‑o lui David; dar el n‑a vrut s‑o bea şi a vărsat‑o îna­in­tea Dom­nu­lui. El a zis: „Depar­te de mine, Doam­ne, gân­dul să fac lucrul aces­ta! Să beau sân­ge­le oame­ni­lor aces­to­ra care s‑au dus cu pri­mej­dia vieţii lor?“ Şi n‑a vrut s‑o bea. Iată ce au făcut aceşti trei viteji. (2 Samu­el 23:15–17)

Vite­jii lui David și-au ris­cat via­ța pen­tru a‑i adu­ce apa dori­tă. De ace­ea, David numeș­te aceas­tă apă sân­ge­le lor. Acești oameni și-au dat sân­ge­le pen­tru David, dar fără a pier­de nicio pică­tu­ră de sânge.

Aceas­tă rela­ție din­tre sân­ge, via­ță și ascul­ta­re este bine ilus­tra­tă în urmă­to­rul pasaj:

(9) Deci cu atât mai mult, fiind îndrep­tă­ţi­ţi acum prin sân­ge­le Lui, vom fi mân­tui­ţi prin El de mânia lui Dum­ne­zeu. […] (18) […] deci, după cum printr‑o sin­gu­ră greşe­a­lă a venit jude­ca­tă către toţi oame­nii spre con­dam­na­re, tot ast­fel, printr‑o sin­gu­ră drep­ta­te împli­ni­tă, con­se­cinţe­le au fost către toţi oame­nii spre o îndrep­tă­ţi­re a vieţii. (19) Pen­tru că, după cum prin neas­cul­ta­rea unui sin­gur om cei mulţi au fost făcu­ţi păcă­toşi, tot aşa şi prin ascul­ta­rea Unu­ia sin­gur, cei mulţi vor fi făcu­ţi dre­pţi. (Romani 5:9, 18–19, Ver­siu­nea GBV, 2001)

ver­se­tul 9: îndrep­tă­țiți prin sân­ge­le lui Isus
ver­se­tul 18: îndrep­tă­țiți prin drep­ta­tea lui Isus
ver­se­tul 19: îndrep­tă­țiți prin ascul­ta­rea lui Isus

Isus și‑a dat sân­ge­le pen­tru noi. Valoa­rea mân­tu­i­rii se găseș­te în dra­gos­tea, devo­ta­men­tul și sfin­țe­nia Dom­nu­lui nos­tru. Dum­ne­zeu nu este inte­re­sat de câți­va litri de lichid. El nu este un idol setos de sân­ge care tre­bu­ie poto­lit printr-un ritu­al bar­bar. Întrea­ga Sa fiin­ță este iubi­re și din aceas­tă iubi­re S‑a dat pe Sine pen­tru noi în Fiul Său. El așteap­tă să răs­pun­dem la dra­gos­tea Lui cu pro­pria noas­tră dra­gos­te și devo­ta­ment, pe care El Însuși vrea să le lucre­ze în noi.

Dum­ne­ze­ul păcii, care, prin sân­ge­le legămân­tu­lui celui veş­nic, a scu­lat din morţi pe Dom­nul nos­tru Isus, mare­le Păs­tor al oilor, să vă facă desă­vârşi­ţi în ori­ce lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucre­ze în noi ce‑I este plă­cut, prin Isus Hris­tos. A Lui să fie sla­va în vecii veci­lor! Amin. (Evrei 13:20–21)

3.5 O jert­fă umană?

Nu doar în seco­lul al 21-lea sacri­fi­ci­ul uman este con­si­de­rat o atro­ci­ta­te bar­ba­ră. Deja din tim­pul Vechiu­lui Tes­ta­ment isra­e­li­ți­lor le era strict inter­zi­să prac­ti­ca­rea unor ast­fel de ritualuri.

Un exem­plu se găseș­te în Iere­mia 7:31:

Au zidit şi locuri îna­l­te la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc pe fiii şi fii­ce­le lor: lucru pe care Eu nu‑l porunci­sem şi nici nu-Mi tre­cu­se prin minte.

Prac­ti­ca sacri­fi­ci­u­lui uman răs­pân­di­tă la popoa­re­le cana­a­ni­te a fost strict inter­zi­să isra­e­li­ți­lor. Era în con­tra­dic­ție abso­lu­tă cu voia lui Dum­ne­zeu, nici prin gând nu‑I tre­cu­se așa ceva! Chiar poves­ti­rea des­pre jert­fa lui Avra­am din Gene­za 22 demon­strea­ză că Dum­ne­zeu nu a dorit moar­tea lui Isa­ac. Ceea ce ceru­se Dum­ne­zeu de la Avra­am era dis­po­ni­bi­li­ta­tea de a renun­ța chiar la sin­gu­rul său fiu, fiul pro­mi­siu­nii, iar nu jert­fi­rea lui.

Înge­rul a zis: „Să nu pui mâna pe băi­at şi să nu‑i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dum­ne­zeu, întru­cât n‑ai cru­ţat pe fiul tău, pe sin­gu­rul tău fiu, pen­tru Mine.“ (Gene­za 22:12)

Avra­am a avut nevo­ie să înțe­lea­gă fap­tul că fiul său nu este pro­pri­e­ta­tea sa, ci darul lui Dum­ne­zeu și pur­tă­to­rul pro­mi­siu­nii și pen­tru aceas­ta tre­bu­ie să‑l pună pe deplin la dis­po­zi­ția lui Dum­ne­zeu. Avra­am a fost gata să‑i dăru­ias­că lui Dum­ne­zeu tot ce avea el mai scump și ce iubea mai mult. Aceas­tă ati­tu­di­ne este jert­fa plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu, o che­ma­re adre­sa­tă tutu­ror creștinilor:

Vă îndemn, dar, fra­ţi­lor, pen­tru îndu­ra­rea lui Dum­ne­zeu, să adu­ceţi tru­pu­ri­le voas­tre ca o jert­fă vie, sfân­tă, plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu: aceas­ta va fi din par­tea voas­tră o slu­j­bă duhov­ni­ceas­că. (Romani 12:1)

Sin­gu­rul „sacri­fi­ciu uman” plă­cut lui Dum­ne­zeu din Vechiul Tes­ta­ment este în Numeri 8:11–15

Aaron să lege­ne pe levi­ţi într‑o par­te şi într-alta îna­in­tea Dom­nu­lui, ca un dar legă­nat din par­tea copi­i­lor lui Isra­el; şi să fie închi­na­ţi ast­fel în slu­j­ba Dom­nu­lui. Levi­ţii să-şi pună mâi­ni­le pe capul viţe­i­lor şi să aduci unul ca jert­fă de ispă­şi­re, şi altul ca arde­re de tot, ca să faci ispă­şi­re pen­tru levi­ţi. Să pui pe levi­ţi în picioa­re, îna­in­tea lui Aaron şi îna­in­tea fii­lor lui, şi să‑i legeni într‑o par­te şi într-alta, ca un dar legă­nat Dom­nu­lui. Aşa să des­pa­rţi pe levi­ţi din mij­lo­cul copi­i­lor lui Isra­el; şi levi­ţii vor fi ai Mei. După ace­ea, levi­ţii să vină să facă slu­j­bă în Cor­tul întâl­ni­rii. Ast­fel să‑i cureţi şi să‑i legeni într‑o par­te şi într-alta, ca un dar legă­nat. (Numeri 8:11–15)

Levi­ții sunt ofe­riți ca un „dar legă­nat” Dom­nu­lui. Cu toa­te aces­tea, darul legă­nat nu a con­stat în uci­de­rea celor doi viței, ci în slu­j­ba levi­ți­lor. Levi­ții erau moș­te­ni­rea de preț a lui Dum­ne­zeu — întrea­ga lor slu­j­bă era o jert­fă plă­cu­tă Lui. Însă, un dar mult mai per­fect decât levi­ții, care aveau nevo­ie să jert­feas­că pen­tru pro­pri­i­le lor păca­te, a fost Isus. Slu­ji­rea Lui a între­cut cu mult pe cea a leviților.

Chiar dacă oame­nii ar fi ascul­tat che­ma­rea lui Isus de a se pocăi și nu L‑ar fi ucis pe Isus, chiar și atunci via­ța Lui ar fi fost sacri­fi­ci­ul per­fect pen­tru mân­tu­i­rea lumii — un sacri­fi­ciu uman fără sânge.

3.6 În ce sens a fost nece­sa­ră moar­tea lui Isus?

Nume­roa­se pasa­je din Noul Tes­ta­ment vor­besc des­pre mân­tu­i­rea noas­tră prin moar­tea lui Isus. Oare înseam­nă aceas­ta că Dum­ne­zeu nu ne-ar fi putut mân­tui dacă Fiul Său cel nevi­no­vat nu ar fi fost ucis? Tre­bu­ie să avem în vede­re fap­tul că scri­i­to­rii Nou­lui Tes­ta­ment au luat moar­tea și învi­e­rea lui Isus ca pe un fapt împli­nit. Ei nu spe­cu­lea­ză des­pre moda­li­tăți alter­na­ti­ve prin care Dum­ne­zeu ar fi putut adu­ce mân­tu­i­rea. În acest sens am dori să men­țio­năm câte­va idei care tre­bu­ie lua­te în considerare.

Totu­şi ceea ce pro­po­vă­duim noi prin­tre cei desă­vârşi­ţi este o înţe­lep­ciu­ne; dar nu a vea­cu­lui aces­tu­ia, nici a frun­ta­şi­lor vea­cu­lui aces­tu­ia, care vor fi nimi­ci­ţi. Noi pro­po­vă­duim înţe­lep­ciu­nea lui Dum­ne­zeu, cea tai­ni­că şi ţinu­tă ascun­să, pe care o rân­du­i­se Dum­ne­zeu, spre sla­va noas­tră, mai îna­in­te de veci, şi pe care n‑a cunoscut‑o nici­u­nul din frun­ta­şii vea­cu­lui aces­tu­ia; căci, dacă ar fi cunoscut‑o, n‑ar fi răs­tig­nit pe Dom­nul sla­vei. (1 Corin­te­ni 2:6–8)

Dacă „frun­ta­şii vea­cu­lui aces­tu­ia” ar fi înțe­les înțe­lep­ciu­nea lui Dum­ne­zeu, nu l‑ar fi răs­tig­nit pe Dom­nul sla­vei. Alt­fel spus, chiar dacă Isus nu ar fi fost ucis, aceas­ta nu ar fi fost în con­tra­dic­ție cu înțe­lep­ciu­nea lui Dum­ne­zeu. Voia lui Dum­ne­zeu a fost și este pocă­in­ța tutu­ror oame­ni­lor (1 Timo­tei 2:4). Dacă con­du­că­to­rii evre­i­lor ar fi ascul­tat de vocea lui Dum­ne­zeu care le vor­bea prin Isus și dacă popo­rul Isra­el ar fi cre­zut în Mesia cel pro­mis, cu sigu­ran­ță nici atunci mân­tu­i­rea nu ar fi eșu­at. Dum­ne­zeu nu are nevo­ie de rău pen­tru a face bine!

Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pre­tind unii, care ne vor­besc de rău, că spu­nem noi? Osân­da aces­tor oameni este dreap­tă. (Romani 3:8)

Isus Însuși a ară­tat în mod clar că sco­pul veni­rii Sale a fost să‑i con­du­că pe oameni îna­poi la Dum­ne­zeu, așa cum vedem în pil­da lucră­to­ri­lor viei:

La urmă, a tri­mis la ei pe fiul său, zicând: „Vor pri­mi cu cin­ste pe fiul meu!“ (Matei 21:37)

… sau în Matei 23:37:

Ieru­sa­li­me, Ieru­sa­li­me, care omori pe pro­roci şi ucizi cu pie­tre pe cei tri­mi­şi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copi­ii tăi cum îşi strân­ge găi­na puii sub aripi, şi n‑aţi vrut! (Matei 23:37)

Isus era pe deplin con­ști­ent de rău­ta­tea oame­ni­lor la care Îl tri­mi­se­se Tatăl Său. Dar El a răs­puns cu iubi­re la rău­ta­tea lor, cu o iubi­re care a fost gata să se jert­feas­că până la moar­te. De ace­ea, cât de bine ar fi fost dacă oame­nii ar fi răs­puns cu dra­gos­te la dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu! Prin moar­tea lui, Isus ne chea­mă și pe noi să renun­țăm la vră­j­mașia față de Dum­ne­zeu și să nu mai fugim de El.

…vă rugăm fier­bin­te, în Nume­le lui Hris­tos: împăcaţi-vă cu Dum­ne­zeu! (2 Corin­te­ni 5:20)

Cum să înțe­le­gem urmă­toa­re­le cuvin­te ale lui Isus?

Atunci Isus le‑a zis: „O, nepri­ce­pu­ţi­lor și zăbav­nici cu ini­ma, când este vor­ba să cre­deţi tot ce au spus pro­ro­cii! Nu tre­bu­ia să sufe­re Hris­to­sul aces­te lucruri și să intre în sla­va Sa?” (Luca 24:25–26)

Isus a tre­bu­it să intre în glo­ria Sa prin sufe­rin­ță, dar nu în sen­sul că a tre­bu­it să-și ver­se sân­ge­le pen­tru a satis­fa­ce mânia lui Dum­ne­zeu și a plăti pedeap­sa pen­tru păca­te­le noas­tre. Isus nu a vrut să-și sta­bi­leas­că împă­ră­ția în aceas­tă lume prin for­ță, ci prin slu­ji­re și devo­ta­ment. Când Bună­ta­tea abso­lu­tă vine într‑o lume care tră­ieș­te în rebe­liu­ne față de bună­ta­tea lui Dum­ne­zeu și oame­nii răi refu­ză să ascul­te de Cel Bun, reac­ția lor va fi ură și vio­len­ță. Isus a rămas con­sec­vent în dra­gos­tea Sa. De ace­ea a fost nece­sar să mear­gă pe calea sufe­rin­ței și a mor­ții, biru­ind ast­fel ura.

Voi v‑aţi lepă­dat de Cel Sfânt și Nepri­hă­nit și aţi cerut să vi se dăru­ias­că un uci­gaș. Aţi omorât pe Dom­nul vieţii, pe care Dum­ne­zeu L‑a învi­at din morţi; noi sun­tem mar­tori ai Lui. […] Dar Dum­ne­zeu a împli­nit ast­fel ce ves­ti­se mai îna­in­te prin gura tutu­ror pro­ro­ci­lor Lui: că, adi­că, Hris­to­sul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar și întoarceţi-vă la Dum­ne­zeu, pen­tru ca să vi se ștear­gă păca­te­le, ca să vină de la Dom­nul vre­mu­ri­le de învi­o­ra­re (Fap­te­le Apos­to­li­lor 3:14–15.18–19)

4 Isus: Biruitorul

Moar­tea lui Isus își dobân­deș­te sen­sul deplin prin învi­e­rea Sa. Învi­e­rea dove­deș­te fap­tul că Isus nu a fost unul din­tre nume­ro­șii ide­a­liști care, în cele din urmă, fuse­se învins de rău­ta­tea omu­lui. Învi­e­rea este o măr­tu­rie divi­nă a ade­vă­ru­lui cuvin­te­lor lui Isus și a fap­tu­lui că Dum­ne­zeu a deve­nit om. Învi­e­rea demon­strea­ză că moar­tea nu are ulti­mul cuvânt, deo­a­re­ce Isus a biru­it moar­tea toc­mai prin devo­ta­men­tul Său până la moar­te. El a pur­tat rău­ta­tea păcă­to­și­lor cu dra­gos­te. Prin uni­ta­tea cu El putem expe­ri­men­ta și noi liber­ta­tea de păcat.

Şi pe voi, care era­ţi morţi în greşe­li­le şi în necir­cu­m­ci­zia căr­nii voas­tre, v‑a învi­at împre­u­nă cu El, după ce ne‑a ier­tat toa­te greşe­li­le, după ce a şters înscri­sul cu porunci, care era împo­tri­va noas­tră, care ne era potri­v­nic, şi l‑a înlă­tu­rat din cale, pironindu‑l pe cru­ce; dez­bră­când stă­pâ­ni­ri­le şi auto­ri­tă­ţi­le, le‑a făcut de ruşi­ne în public, tri­um­fând asu­pra. (Colo­seni 2:13–15, Ver­siu­nea GBV 2001)

Dar mulţu­mi­ri fie adu­se lui Dum­ne­zeu, care ne dă biru­inţa prin Dom­nul nos­tru Isus Hris­tos! De ace­ea, prea­iu­bi­ţii mei fra­ţi, fiţi tari, neclin­ti­ţi, spo­ri­ţi tot­dea­u­na în lucrul Dom­nu­lui, căci şti­ţi că oste­ne­a­la voas­tră în Dom­nul nu este zadar­ni­că. (1 Corin­te­ni 15:57–58)