Este bibli­că vene­ra­rea Mariei?

Cre­dem în Isus ca fiind Dum­ne­zeu ade­vă­rat care a deve­nit om pen­tru noi. De ace­ea nici mama Sa nu poa­te să rămâ­nă neim­por­tan­tă pen­tru noi. Încer­căm să avem o ima­gi­ne obiec­ti­vă des­pre mama Dom­nu­lui nos­tru pe baza sin­gu­re­lor sur­se dem­ne de încre­de­re în ceea ce o pri­veş­te: Evan­ghe­li­i­le şi Fap­te­le Apos­to­li­lor. În acest tra­tat vrem să ară­tăm res­pect faţă de cre­dinţa celei care sin­gu­ră se numea „slu­j­ni­ca Dom­nu­lui“ (Luca 1:38), dar vrem, de ase­me­nea, să cri­ti­căm vene­ra­rea Mari­ei care nu cores­pun­de voii lui Dum­ne­zeu şi nici voii slu­ji­toa­rei Sale.

1 Mari­am, mama lui Isus

Un nou capi­tol al impli­că­rii lui Dum­ne­zeu în isto­ria ome­ni­rii a înce­put în anul 8 sau 7 î.Chr. când fata numi­tă Mari­am^[1] din ora­şul gali­lean Naza­ret a fost pe nea­ş­tep­ta­te con­frun­ta­tă cu che­ma­rea Lui Dum­ne­zeu de a deve­ni mama Mân­tu­i­to­ru­lui (Luca 1:26–38). Mari­am a accep­tat aceas­tă dato­rie pe care Dum­ne­zeu i‑a încredinţat‑o. A deve­nit mama Mân­tu­i­to­ru­lui ome­ni­rii, Isus, Logo­sul etern care a deve­nit om. În fiul ei, Dum­ne­ze­ul infi­nit s‑a unit într‑o sin­gu­ră per­soa­nă cu una din cre­a­tu­ri­le Sale, cu un om.

Fiind mama lui Mesia, ea a luat par­te de la înce­put la umi­li­rea Fiu­lui ei. La naş­te­rea Lui a rămas fără adă­post (Luca 2:7), la scurt timp după ace­ea a tre­bu­it să emi­gre­ze cu soţul şi copi­lul său (Matei 2:13–15). Când fiul său avea doi­spre­ze­ce ani a expe­ri­men­tat că sen­ti­men­te­le ei mater­ne tre­bu­iau să se sub­or­do­ne­ze rela­ţi­ei fiu­lui său cu Tatăl său veş­nic (Luca 2:48–49).

Încă de la înce­pu­tul lucră­rii publi­ce a lui Isus, Mari­am a fost con­frun­ta­tă cu o pro­ble­mă. Aflându-se cu Isus şi cu uce­ni­cii Săi la o nun­tă în Cana, ea obser­vă că nu mai era vin şi îl roa­gă indi­rect pe fiul ei să găseas­că o solu­ţie pen­tru aceas­tă situ­a­ţie. La aceas­ta, Isus îi răs­pun­de direct că felul în care Dum­ne­zeu îşi duce la înde­pli­ni­re pla­nu­ri­le nu depin­de de inter­venţia ei:

Feme­ie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi‑a venit încă cea­sul? (Ioan 2:4)^[2]

Mari­am a înţe­les aceas­tă mus­tra­re şi în con­ti­nu­a­re a lăsat totul în mâna lui Isus. Tre­bu­ie să înţe­le­gem ulti­me­le ei cuvin­te care apar în Noul Tes­ta­ment ca fiind prin­ci­pi­ul ce a călăuzit‑o mai depar­te în viaţă:

Să faceţi ori­ce vă va zice. (Ioan 2:5)

A tre­bu­it să trea­că prin expe­rien­ța dez­bi­nă­rii fami­li­ei sale cau­za­tă de apa­ri­ția publi­că a lui Isus, deo­a­re­ce fra­ții Lui nu au cre­zut în El (Ioan 7:5). Ei au vrut să inter­vi­nă în situ­a­ția des­cri­să în Mar­cu 3:20–35. Ca mamă a lui Mesia, putem să pre­su­pu­nem că încre­de­rea ei în Isus nu a fost nici­o­da­tă zgu­du­i­tă. Cu toa­te aces­tea, în acest con­flict, Isus a expli­cat clar — nu numai celor­lal­te rude ale Sale, ci și mamei Lui — că rela­ți­i­le spi­ri­tu­a­le sunt pri­o­ri­ta­re rela­ți­i­lor de sânge:

„Iată” a zis El „mama Mea şi fra­ţii Mei! Căci ori­ci­ne face voia lui Dum­ne­zeu, ace­la Îmi este fra­te, soră şi mamă.” (Matei 12:48–50)

După aceas­ta Mari­am a rămas în umbră. Deşi, ade­sea nu înţe­le­gea pur­ta­rea Fiu­lui său, ea i‑a rămas cre­din­cioa­să până la moar­tea Sa pe cru­ce. În aceas­tă situ­a­ţie Isus a pre­fe­rat să o încre­dinţe­ze uce­ni­cu­lui Său Ioan decât rude­lor sale care erau încă necre­din­cioa­se în acel moment (Ioan 19:25–27). După învi­e­rea şi înă­lţa­rea lui Isus o găsim pe Mari­am în mij­lo­cul uce­ni­ci­lor săi atunci când se rugau împre­u­nă (Fap­te­le Apos­to­li­lor 1:14). Aces­ta este ulti­mul lucru pe care îl ştim des­pre ea. Putem pre­su­pu­ne că a rămas cu Ioan şi a murit ca o uce­ni­că fide­lă. Fap­tul că urmă­toa­re­le capi­to­le a Fap­te­lor Apos­to­li­lor şi scri­so­ri­le Nou­lui Tes­ta­ment^[3] nu vor­besc des­pre ea, ara­tă că Mari­am nu şi‑a văzut locul într‑o pozi­ţie con­du­că­toa­re. A con­tri­bu­it la zidi­rea bise­ri­cii în supu­ne­re şi smerenie.

2 Vene­ra­rea Mariei?

Însă­şi Maria a spus:

Căci iată că de acum înco­lo, toa­te nea­mu­ri­le îmi vor zice feri­ci­tă. (Luca 1:48)

Nu ar fi corect să ne rugăm cu încre­de­re Mari­ei, mama lui Isus?

O numim pe Maria bine­cu­vân­ta­tă la fel cum Eli­sa­be­ta, ruda sa, a expri­mat aceasta:

Feri­ce de ace­ea care a cre­zut; pen­tru că lucru­ri­le, care i‑au fost spu­se din par­tea Dom­nu­lui, se vor împlini. (Luca 1:45)

În ace­la­şi fel, con­form spu­se­lor lui Isus, numim bine­cu­vân­tat pe ori­ce credincios:

Feri­ce de cei ce n‑au văzut, şi au cre­zut. (Ioan 20:29)

Maria a ros­tit cuvin­te­le de mai sus urmând exem­plul lui Lea, care la naş­te­rea lui Aşer, stră­moşul unu­ia din cele două­spre­ze­ce seminţii ale lui Isra­el a spus:

„Ce feri­ci­tă sunt!” a zis Lea „căci feme­i­le mă vor numi feri­ci­tă.” (Gene­za 30:13)

Impor­tanţa naş­te­rii lui Isus între­ce cu mult impor­tanţa veni­rii pe lume a unui patri­arh. Naş­te­rea lui Isus atin­ge toa­te gene­ra­ţi­i­le. De ace­ea toţi oame­nii din toa­te tim­pu­ri­le au des­tu­le moti­ve de a se bucu­ra pen­tru cre­dinţa Mari­ei. Dar cre­ş­ti­nii nu au mai mul­te moti­ve pen­tru a se ruga Mamei lui Mesia decât au avut fii­ce­le Isra­e­lu­lui pen­tru a se ruga lui Leah. Doar Dum­ne­zeu este vred­nic să pri­meas­că rugă­ciu­ni­le noas­tre! Când Maria a expri­mat într‑o rugă­ciu­ne bucu­ria şi recu­noş­tinţa ei pen­tru că a fost alea­să ca mamă a Mân­tu­i­to­ru­lui, ea s‑a con­cen­trat în tota­li­ta­te la Dum­ne­zeu pe care l‑a numit Mân­tu­i­to­rul ei (Luca 1:47). Nici în cuvin­te­le Mari­ei, nici intr-un alt loc din Sfân­ta Scrip­tu­ră nu găsim nici cel mai mic motiv pen­tru a o ado­ra pe Maria în rugă­ciu­ni­le noas­tre sau pen­tru a‑i cere să mij­lo­ceas­că. Biblia este pli­nă de rugă­ciuni. Dar toa­te rugă­ciu­ni­le sunt îndrep­ta­te către Dum­ne­zeu sau către Isus. Nu este nici o rugă­ciu­ne îndrep­ta­tă către un om ori­cât de per­fect ar fi fost în tim­pul vieţii sale.

Dom­nu­lui, Dum­ne­ze­u­lui tău să te închini şi numai Lui să‑I slu­jeşti. (Matei 4:10)

„Ado­ra­to­rii” Mari­ei spun ade­sea că nu o ado­ră, ci doar îi cer mij­lo­ci­rea la fel cum putem cere ori­că­rui cre­ş­tin să se roa­ge pen­tru noi. Aceas­tă argu­men­ta­re nu este vala­bi­lă doar pen­tru că nu are o bază bibli­că, ci şi pen­tru că Maria nu se mai află prin­tre noi, tră­ind acum în pre­zenţa lui Dum­ne­zeu. Au exis­tat din­tot­dea­u­na limi­te între aceas­tă lume tre­că­toa­re şi lumea veş­ni­că a lui Dum­ne­zeu. Urmă­toa­rea afir­ma­ţie a unui pro­fet din Vechiul Tes­ta­ment des­pre Avra­am şi Isra­el (=Iacov), stră­moşii popo­ru­lui evreu, este vala­bi­lă şi pen­tru Maria:

Totu­şi Tu eşti Tatăl nos­tru! Căci Avra­am nu ne cunoa­ş­te, şi Isra­el nu ştie cine sun­tem; dar Tu, Doam­ne, eşti Tatăl nos­tru, Tu, din veş­ni­cie, Te numeşti „Mân­tu­i­to­rul nos­tru.” (Isa­ia 63:16)

Cine din­tre uce­nici o cunoş­tea mai bine pe Maria decât Ioan care a avut gri­jă de ea după moar­tea lui Isus? Mai mult ca pro­ba­bil, Ioan a tră­it cu câţi­va ani mai mult decât Maria şi a ter­mi­nat toa­te scri­e­ri­le sale din Noul Tes­ta­ment doar după moar­tea ei. Dacă Ioan ar fi rugat‑o pe Maria după moar­tea ei să mij­lo­ceas­că, ar tre­bui să fie menţio­nat aceas­ta în scrip­tu­ri­le sale şi de ase­me­nea în tra­di­ţia seco­lu­lui al doi­lea. Dar nu găsim nimic menţio­nat des­pre acest lucru. Cine sun­tem noi să ştim acest lucru mai bine decât apos­to­lii? Cei care au într-adevăr res­pect pen­tru Maria, îi urmea­ză exem­plul şi Îl prea­mă­resc pe Dom­nul şi se bucu­ră în Dum­ne­zeu, Mân­tu­i­to­rul lor (Luca 1:46–47).

3 Maria — mij­lo­ci­toa­rea noastră?

Biblia conţi­ne afir­ma­ţii cla­re cu pri­vi­re la mijlocire:

Căci este un sin­gur Dum­ne­zeu şi este un sin­gur mij­lo­ci­tor între Dum­ne­zeu şi oameni: Omul Isus Hris­tos. (1 Timo­tei 2:5)

De ace­ea şi poa­te să mân­tu­ias­că în chip desă­vârşit pe cei ce se apro­pie de Dum­ne­zeu prin El, pen­tru că tră­ieş­te puru­rea ca să mij­lo­ceas­că pen­tru ei. (Evrei 7:25)

„Ado­ra­to­rii“ Mari­ei sunt de acord în mod for­mal cu aces­te afir­ma­ţii, dar fac din Maria „mij­lo­ci­toa­rea către mij­lo­ci­tor“. Ast­fel „papa“ Leo al 13-lea a pretins:

Aşa cum nici un om nu ajun­ge la Tatăl decât prin Fiul, tot aşa nici un om nu ajun­ge la Chris­tos decât prin Mama Sa. (Slu­j­ba de octom­brie, enci­cli­ca lui papa Leo al 13-lea la rosa­riu, 1891)

Dacă totu­şi legă­tu­ra noas­tră cu Isus se rea­li­zea­ză numai prin Maria, atunci aceas­tă încu­vi­inţa­re for­ma­lă este de fapt o nega­re a uni­ci­tă­ţii mij­lo­ci­rii lui Isus.

Dar, atunci când atâr­na pe cru­ce, nu a făcut‑o Isus pe Maria mama între­gii lumi (Ioan 19:25–27)? Nu este acest fapt de ajuns pen­tru a ne îndrep­ta către Maria plini de încre­de­re? Cine ne cunoa­ş­te mai bine decât mama noastră?

Este o cer­ti­tu­di­ne că nu găsim nimic des­pre aceas­ta în Biblie. Isus a fost un fiu res­pon­sa­bil faţă de mama Sa. A încredinţat‑o mai degra­bă celui mai apro­pi­at uce­nic decât „fra­ţi­lor“^[4] Lui care atunci încă nu cre­deau în El. Chiar pe cru­ce Isus şi‑a ară­tat, pe de o par­te, res­pon­sa­bi­li­ta­tea faţă de mama Sa, şi, pe de altă par­te, fap­tul că rela­ţia spi­ri­tu­a­lă este mai impor­tan­tă decât cea omenească.

Dar nu‑i aşa că Isus ascul­tă în mod deo­se­bit pe mama Sa? Cum poa­te un fiu să dis­preţu­ias­că cere­ri­le mamei sale? Cine se gân­deş­te în felul aces­ta nea­gă dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu care se îndreap­tă spre toţi oame­nii indi­fe­rent de per­soa­nă. Dacă mă apro­pii de Dum­ne­zeu cu o ati­tu­di­ne sin­ce­ră El mă va ascul­ta. Dacă nu am aceas­tă ati­tu­di­ne sin­ce­ră nici măcar Maria nu mă poa­te aju­ta. Isus este Cel care ne cheamă:

Veni­ţi la Mine, toţi cei tru­di­ţi şi împo­vă­ra­ţi, şi Eu vă voi da odih­nă. Lua­ţi jugul Meu asu­pra voas­tră, şi învă­ţa­ţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi sme­rit cu ini­ma; şi veţi găsi odih­nă pen­tru sufle­te­le voas­tre. Căci jugul Meu este bun, şi sar­ci­na Mea este uşoa­ră. (Matei 11:28–30)

Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajun­ge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu‑l voi izgo­ni afa­ră. (Ioan 6:37)

4 Maria — fără de păcat?

Con­form măr­tu­ri­ei Nou­lui Tes­ta­ment Isus a fost fără păcat:

Cine din voi Mă poa­te dove­di că am păcat? (Ioan 8:46)

Cine vor­beş­te în acest mod fie este mega­lo­man, fie are drep­ta­te. La fel ca pri­mii cre­ş­tini, cre­dem că Isus este sin­gu­rul care a avut drep­tul să spu­nă aşa ceva.

Căci n‑avem un Mare Pre­ot, care să n‑aibă milă de slă­bi­ciu­ni­le noas­tre; ci unul care în toa­te lucru­ri­le a fost ispi­tit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15)

Şi toc­mai un ast­fel de Mare Pre­ot ne tre­bu­ia: Sfânt, nevi­no­vat, fără pată, des­pă­rţit de păcă­toşi, şi înă­lţat mai pre­sus de ceruri. (Evrei 7:26)

El n‑a făcut păcat, şi în gura Lui nu s‑a găsit vicleşug.  (1 Petru 2:22)

Însă, în ceea ce o pri­veş­te pe Maria nu găsim o afir­ma­ţie simi­la­ră în Biblie. De ace­ea salu­tul înge­ru­lui din Luca 1:28 este ade­sea citat ca o dova­dă biblică:

Ple­căciu­ne, ţie, căre­ia ţi s‑a făcut mare har; Dom­nul este cu tine.

„Ado­ra­to­rii“ Mari­ei au con­stru­it pe expre­sia „ţi s‑a făcut mare har“ pe care Vul­ga­ta^[5] o tra­du­ce prin „gra­tia ple­na“, adi­că „pli­nă de har“, o întrea­gă teo­lo­gie cu pri­vi­re la fap­tul că ea ar fi fost fără păcat. Dar, nici tra­du­ce­ri­le moder­ne cato­li­ce nu mai folo­sesc expre­sia „pli­nă de har“. Cu toa­te aces­tea, Maria este încă ado­ra­tă cu aces­te cuvin­te. Expre­sia „ţie care ţi s‑a făcut mare har“ este doar o alu­zie la fap­tul că ea a avut nevo­ie de harul lui Dum­ne­zeu, prin urma­re nu poa­te fi folo­si­tă pen­tru a argu­men­ta că ar fi fost fără păcat. Des­pre Şte­fan însă găsim urmă­toa­rea afirmaţie:

Şte­fan era plin de har şi de pute­re, şi făcea minuni şi sem­ne mari în norod. (Fap­te 6:8)

În cazul lui nimeni nu tra­ge ace­ea­şi con­clu­zie ca în cazul Mari­ei. Nici în cazul lui Şte­fan nu putem spu­ne că nu a avut păcat, deşi res­pec­tăm foar­te mult ascul­ta­rea şi devoţiu­nea pri­mu­lui martir.

Şi pen­tru scri­i­to­rii bise­ri­ceşti din pri­me­le seco­le a fost clar că Maria a păcă­tu­it. Ca exem­plu, să vedem comen­ta­ri­ul lui Ioan Gură de Aur cu pri­vi­re la Matei 12:46–50:

Căci, într-adevăr, ceea ce a încer­cat ea să facă a ară­tat o vani­ta­te inu­ti­lă; ea a vrut să ara­te oame­ni­lor că are pute­re şi auto­ri­ta­te asu­pra Fiu­lui său, neînchipuindu-şi încă ceva măreţ în legă­tu­ră cu El, de aici şi apro­pi­e­rea ei nepo­tri­vi­tă. (Ioan Chri­sos­tom, Homi­lii la Matei, Homi­lia 44)

Poa­te că Ioan Gură de Aur a accen­tu­at prea mult situ­a­ţia din Matei 12. Totu­şi, exem­plul lui ara­tă că pen­tru un „sfânt” cato­lic din seco­lul al patru­lea fap­tul că Maria ar fi fost fără păcat nu era o dogmă.

Aşa că măr­tu­ri­sim în uni­ta­te cu Cle­ment din Alexandria:

… de ace­ea doar El sin­gur este jude­că­tor pen­tru că numai El este fără păcat. (Cle­ment din Ale­xan­dria, Peda­go­gul, I,4,2)

5 Maria — mama lui Dumnezeu?

Con­si­li­ul din Efes (431) a numit‑o pe Maria „the­o­to­kos“ (pur­tă­toa­rea lui Dum­ne­zeu). Aceas­tă expre­sie este corec­tă căci cel năs­cut de ea este şi Dum­ne­zeu şi om. Bine­înţe­les este evi­dent că Dum­ne­zeu, veş­ni­cul cre­a­tor al uni­ver­su­lui, nu are vreo ori­gi­ne. Este impo­si­bil ca El să aibă mamă sau tată.

La fel cum Pavel a putut să spună:

… n‑ar fi răs­tig­nit pe Dom­nul sla­vei. (1 Corin­te­ni 2:8)

ceea ce înseam­nă că L‑au răs­tig­nit pe Dum­ne­zeu, tot aşa putem spu­ne că Maria a năs­cut pe Dum­ne­zeu. Totu­şi, aceas­tă afir­ma­ţie Îl pri­veş­te pe Isus şi nu pe Maria. Din păca­te învă­ţă­tu­ra corec­tă a con­si­li­u­lui din Efes, dar greşit evi­denţi­a­tă, a con­dus la o puter­ni­că accen­tu­a­re a ido­la­tri­ză­rii Mari­ei care nu se găseş­te în Biblie. În acel timp mulţimi de păgâni erau inte­gra­ţii în bise­ri­că influ­enţând ca acest cult păgân Mag­na Mater – cu care Pavel deja se con­frun­ta­se în Efes — să fie, în cele din urmă, accep­tat în cadrul creştinismului.

Mai ales oame­nii fără edu­ca­ţie reli­gi­oa­să înţe­leg în mod greşit ter­me­nul de „pur­tă­toa­re a lui Dum­ne­zeu“ (sau sim­pli­fi­cat „mama lui Dum­ne­zeu“) şi, îl aso­ci­a­ză unor stări emoţio­na­le spe­ci­a­le. „Tatăl ceresc“ O pri­meş­te lân­gă Sine pe „Mama cereas­că“. Mono­te­is­mul este încă for­mal menţi­nut, dar în mod prac­tic este intro­dus poli­te­is­mul. Majo­ri­ta­tea rugă­ciu­ni­lor sunt îndrep­ta­te către Împă­ră­tea­sa Ceru­ri­lor^[6]. Dum­ne­zeu Tatăl este depar­te. Maria tre­bu­ie să opreas­că mâna fiu­lui ei care pedep­seş­te^[7].

Însă Biblia vor­beş­te des­pre un alt­fel de Dum­ne­zeu. Dum­ne­ze­ul des­pre care vor­beş­te Biblia nu este depar­te de noi:

… ca ei să cau­te pe Dum­ne­zeu, şi să se sileas­că să‑L găseas­că bâj­bâind, cu toa­te că nu este depar­te de fie­ca­re din noi. Căci în El avem via­ţa, miş­ca­rea şi fiinţa… (Fap­te 17:27–28)

Dum­ne­ze­ul Bibli­ei nu poa­te fi cuprins între ter­me­nii băr­bat — feme­ie: Dum­ne­zeu Tatăl, Zei­ţa Mamă. Cre­a­to­rul infi­nit al uni­ver­su­lui se află dea­su­pra aces­tor cate­go­rii. De ace­ea, în Biblie găsim nu numai mul­te pasa­je care ni‑L ara­tă pe Dum­ne­zeu ca Tată, dar şi afir­ma­ţii care Îl com­pa­ră cu o mamă:

Poa­te o feme­ie să uite copi­lul pe care‑l alăp­tea­ză, şi să n‑aibă milă de rodul pân­te­ce­lui ei? Dar chiar dacă l‑ar uita, totu­şi Eu nu te voi uita cu nici un chip. (Isa­ia 49:15)

Cum mân­gâie pe cine­va mamă-sa, aşa vă voi mân­gâia Eu. (Isa­ia 66:13)

Vrem să Îi slu­jim doar Lui, care este pen­tru noi mai mult decât mamă şi tată. Vrem să Îi slu­jim Lui, sin­gu­rul Dum­ne­zeu şi Mân­tu­i­tor aşa cum a făcut şi Maria, în cadrul păr­tă­şi­ei cu uce­ni­cii lui Isus.