Descărcare PDFDescărcare eBook (ePub)
Prima sură din Coran vorbeşte despre cunoştinţa pe care Dumnezeu a plantat‑o în inima fiecărui om şi care arată că El este fiinţa supremă şi toată lauda îi cuvine Lui. Conţine o rugăciune de a fi călăuzit pe calea cea dreaptă:
„În numele lui Dumnezeu Cel Milos şi Milostiv. Slavă lui Dumnezeu, domnul luminilor — Milosul, Milostivul, Stăpânul Zilei Judecăţii! Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul. Călăuzeşte-ne pe Calea cea dreaptă, calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor care te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.„ (Sura 1: Deschizătoarea)1
Toţi cei care Îl caută pe Dumnezeu cu toată inima şi cu o atitudine sinceră Îl vor găsi. În acest articol dorim să oferim ajutor celor care doresc să găsească calea cea dreaptă pe care Dumnezeu a revelat‑o prin profeţii săi şi prin Isus.
1 Revelaţia Islamului
„Oare ei caută o altă Lege decât cea a lui Dumnezeu, când Lui I se supun cei din ceruri şi de pe pământ, de voie ori de nevoie, şi la El se vor întoarce? Spune-le: „Noi credem în Dumnezeu, în ceea ce a pogorât asupra noastră, în ceea ce a pogorât asupra lui Avraam, Ismail, Isaac, Iacob, asupra triburilor, în ceea ce i‑a fost dat lui Moise, lui Isus, profeţilor, de la Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei, căci noi Lui îi suntem supuşi.” Căci cel ce caută în afara Islamului o altă lege să ştie că aceasta nu este primită, iar el, în viaţa de apoi, va fi între cei pierduţi.„ (Sura 3: Ali Imran 83–85)
Adevărata religie conform mărturiei Coranului este religia islamică. Cuvântul „islam” înseamnă dăruire, supunere faţă de Dumnezeu. Aceasta este credinţa lui Avraam, Isaac, Iacob şi Moise, credinţa profeţilor şi a lui Isus, fiul Mariei. Cel care vrea să se dăruiască lui Dumnezeu din toată inima, va urma deci exemplul lui Avraam, al profeţilor şi al lui Isus din Nazaret. Aceştia au fost adevăraţii musulmani, cei care s‑au supus lui Dumnezeu prin care Cel Atotputernic a vorbit lumii şi a revelat voia şi fiinţa Sa. A urma exemplul lor de dăruire este adevărata religie islamică şi adevărata supunere faţă de voia singurului Dumnezeu.
„Noi am pogorât Tora drept călăuzire şi Lumină. După ea, profeţii care s‑au supus lui Dumnezeu îi judecă pe evrei …„ (Sura 5: Masa 44)
„Noi l‑am trimis, pe urmele lor, pe Isus, fiul Mariei, ca să întărească cele dinaintea lui din Tora. Noi i‑am dăruit Evanghelia drept călăuzire şi Lumină ca să întărească cele dinaintea lui din Tora: călăuzire şi predică pentru cei temători. Oamenii Evangheliei să judece după ceea ce Dumnezeu a pogorât. Cei care nu judecă după ceea ce a pogorât Dumnezeu sunt stricaţi.„ (Sura 5: Masa 46–47)
„Când Isus a adus dovezile vădite spuse: „Eu am venit cu înţelepciunea ca să vă desluşesc pentru ce vă învrăjbeaţi. Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-mi ascultare!„ (Sura 43: Podoaba 63)
Oricine vrea să se supună Lui Dumnezeu urmează cuvintele Torei, ale Prorocilor şi ale lui Isus care confirmă Tora. Un adevărat musulman doreşte să cunoască revelaţia lui Dumnezeu în întregime, el nu va ignora Tora, Prorocii şi Evanghelia ci, va asculta de cuvintele lui Isus; aceasta fiind singura cale prin care va putea primi conducerea şi lumina care vine de la Cel Atotputernic.
Următoarele scrieri mărturesc acest lucru:
Cuvântul Tău este o candelă sub picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. (Psalm 119:105)
Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii. (Proverbe 6:23)
Isus le‑a vorbit din nou, şi a zis: Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. (Ioan 8:12)
Astfel Coranul este în concordanţă cu scripturile Vechiului şi Noului Testament când afirmă că putem găsi lumină şi îndrumare atât în Tora cât şi în Evanghelie. Îi poate împiedica atunci ceva pe musulmani să dorească să cunoască întreaga revelaţie a lui Dumnezeu, dăruindu-se unui studiu intensiv al cuvintelor Torei şi al Evangheliei?
2 Ce înseamnă dăruirea?
Dumnezeu a zis lui Avraam:
Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult. (Geneza 17:1–2)
Pentru Avraam dăruirea a însemnat trăirea permanentă în prezenţa lui Dumnezeu şi lupta pentru o viaţă neprihănită.
În Tora găsim următoarea poruncă:
Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. (Deuteronom 6:4–6)
Dumnezeu a vorbit prin prorocul Mica, zicând:
Ţi s‑a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât sa faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumezeul tău? (Mica 6:8)
Isus confirmă porunca Torei, considerând‑o chiar cea mai mare poruncă:
Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să‑L ispitească, I‑a pus întrebarea următoare: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?“ Isus i‑a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.“ (Matei 22:35–40)
Viaţa lui Isus dovedeşte cel mai bine ce înseamnă punerea în practică a acestei porunci. Fiind plin de dragoste, a fost credincios întrutotul lui Dumnezeu şi smerindu-se în chip desăvârşit i‑a putut întreba pe adversarii săi:
Care dintre voi mă poate învinui de păcat? (Ioan 8:46)
Prin viaţa lui Isus ne este dovedită compasiunea şi mila lui Dumnezeu. Conform Coranului aceste caracteristici au fost evidente şi în viaţa urmaşilor săi:
„Noi am trimis pe urmele lor alţi trimişi de-ai Noştri. Noi l‑am trimis pe Isus, fiul Mariei. Noi i‑am dat lui Evanghelia şi am pus în inimile celor care îi urmau blândeţea şi milostenia.„ (Sura 57: Fierul 27)
Biblia descrie compasiunea şi mila lui Dumnezeu care au devenit o realitate în viaţa urmaşilor lui Isus:
Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţeascã, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni… Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod… (Faptele Apostolilor 2:42. 44–47)
Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. (Faptele Apostolilor 4:32)
Pentru primii creştini, dăruirea faţă de Dumnezeu a însemnat şi dăruire faţă de fraţii în credinţă. Acesta a fost şi motivul pentru care au avut părtăşie zilnic chiar şi în ceea ce priveşte bunurile materiale.
Dacă zice cineva: “Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care‑l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu‑L vede? Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său. (1 Ioan 4:20–21)
Chiar dacă religia creştină oficială s‑a îndepărtat de la calea lui Isus adaptându-se din ce în ce mai mult lumii, totuşi un număr de urmaşi ai lui Isus au rămas credincioşi continuând să‑L slăvească pe Dumnezeu, citind Sfintele Scripturi şi rugându-se zilnic:
„Nu sunt toţi însă deopotrivă, căci între oamenii Cărţii este o adunare dreaptă care citeşte, la vreme de noapte, versetele lui Dumnezeu şi se aruncă cu faţa la pământ. Ei cred în Dumnezeu şi în Ziua de Apoi, poruncesc cuviinţa şi opresc urâciunea, se grăbesc să facă binele şi sunt dintre cei drepţi.„ (Sura 3: Neamul lui Imran 113–114)
3 Cei „cinci stâlpi“ ai Islamului
Potrivit tradiţiei islamice, dăruirea faţă de Dumnezeu se manifestă prin respectarea celor cinci stâlpi ai acestei religii:2
3.1 Mărturisirea de credinţă (Shahada)
„La ilaha illa Allah, Muhammadur rasoolu Allah” — o formulă simplă care trebuie rostită cu convingere pentru convertirea credinciosului la islam: „Nu există un alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed este trimisul Său”.
3.2 Rugăciunea
Musulmanii se roagă de cinci ori pe zi; însă aceste rugăciuni sunt scurte; rugăciunea, în Islam, reprezintă legătura directă între credincios şi Dumnezeu. Nu există mijlocitor între Dumnezeu şi adoratorii Săi. Rugăciunile sunt făcute dimineaţa în zori, la amiază, după-amiaza târziu, la apus de soare şi noaptea. Musulmanul se poate ruga aproape oriunde, cum ar fi pe câmp, în birou, la fabrică sau la facultate.
3.3 Facerea de milostenii (zakat)
A da zakat înseamnă: „a da un procent anume din proprietatea personală unor anumite clase de oameni nevoiaşi.” Acest procent, care reprezintă 2,5% din avuţia personală trebuie plătit în aur, argint, bani lichizi, care ajung la valoarea de 85g de aur la încheierea fiecărui an lunar.
3.4 Postul din luna Ramadan
În fiecare an în luna Ramadan, toţi musulmanii postesc din zori până la apusul soarelui, abţinându-se de la mâncare, băutură, şi relaţii sexuale.
3.5 Pelerinajul la Mecca
Pelerinajul anual (hajj) este o obligaţie care trebuie onorată o dată în viaţă de către cei care sunt, din punct de vedere fizic şi psihic, capabili pentru aceasta.
4 Ce a descoperit Dumnezeu prin profetul Său Isus cu privire la cele cinci puncte şi ce corespondenţe găsim în vieţile primilor creştini?
4.1 Mărturisirea credinţei într-un singur Dumnezeu şi în unitatea din cadrul dumnezeirii formează baza doctrinei lui Isus şi a ucenicilor săi.
Nu există decât un singur Dumnezeu, cel care a creat universul şi care s‑a revelat lui Avraam, Isaac şi lui Iacob, tuturor prorocilor şi cel care va judeca omenirea în ziua de pe urmă. Niciun creştin nu a crezut vreodată că Isus ar fi o divinitate distinctă de Dumnezeu (aşa cum sugerează Sura 5:116). Credem în El:
… singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într‑o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L‑a văzut, nici nu‑L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! (1 Timotei 6:15–16)3
Creştinii însă nu îl mărturisesc pe Dumnezeu prin recitarea unui ritual ci prin faptul că trăiesc conform poruncilor Sale şi printr‑o străduinţă constantă de a‑i ajuta pe alţi oameni să ajungă să‑L cunoasă pe Dumnezeu şi să trăiască conform voii Sale.
Niciun musulman (în sensul de oameni supuşi lui Dumnezeu, de la Avraam şi până în secolul al şaptelea e.n.) nu l‑a mărturisit pe Mahomed ca profet. Bineînţeles, el nici nu a existat până la acel moment. Pe de altă parte însă, toţi credincioşii care au trăit după timpul lui Isus au înţeles că revelaţia lui Dumnezeu pentru omenire atinsese punctul culminant prin Isus şi nu aşteptau o revelaţie nouă pentru viitor. Isus a promis ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt:
Dar Mîngîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care‑L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v‑am spus Eu. (Ioan 14:26)
Isus a împlinit această promisiune aproximativ după cincizeci de zile. Duhul Sfânt i‑a condus pe ucenici la o înţelegere mai profundă a cuvintelor lui Isus prin faptul că le‑a reamintit cuvintele pe care El le spusese acestora.4
4.2 Pentru orice credincios rugăciunea este esenţa vieţii sale spirituale zilnice.
Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. (Filipeni 4:6)
Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii! (Efeseni 6:18)5
Isus însuşi a trăit o viaţă de rugăciune adresându-se Tatălui din nou şi din nou în rugăciune:
În zilele acelea, Isus S‑a dus pe munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. (Luca 6:12)
Ucenicii săi i‑au urmat exemplul:
Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune… (Faptele Apostolilor 1:14)
Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. (Faptele Apostolilor 2:42)
Pentru primii creştini, şi de altfel, pentru toţi creştinii, rugăciunea a fost şi rămâne fundamentul şi expresia relaţiei lor continue cu Dumnezeu.
A avea viaţă spirituală înseamnă a avea relaţie cu Dumnezeu care ne iubeşte. Rugăciunea este răspunsul nostru de dragoste la dragostea pe care o are El faţă de noi. De aceea rugăciunea nu poate fi încadrată într‑o formă rigidă de ritual.
Dragostea întrece orice ritual. Rugăciunile lui Isus şi a urmaşilor săi nu sunt legate de forme speciale, de timp, loc sau direcţii anume. Suntem înconjuraţi în mod constant de Dumnezeul cel veşnic. Conţinutul tuturor cuvintelor şi a vieţii noastre este glorificarea dragostei Lui.
4.3 Creştinii nu au impozit special acordat săracilor.
În Vechiul Testament putem găsi reguli cu privire la ajutorarea săracilor, de pildă la fiecare trei ani toată zeciuiala trebuia să fie la dispoziţia săracilor (Deuteronom 14:28–29). Regula de bază era:
Totdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tãu, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta. (Deuteronom 15:11)
Credincioşii Noului Testament au depăşit cu mult această regulă. Dragostea lui Dumnezeu le‑a umplut şi unit inimile. Aşadar ei nu au dat doar de pomană fraţilor şi surorilor ci au împărtăşit cu ei tot ce aveau.
Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. (Faptele Apostolilor 2:44–45)
Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi‑l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie. (Faptele Apostolilor 4:34–35)
…prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentruca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire. (2 Corinteni 8:14)
Atunci când diferite grupuri „creştine” au introdus mai târziu zeciuala Vechiului Testament, ei s‑au îndepărtat de standardele promovate de Noul Testament.
Tot astfel chiar dacă se afirmă că „zakat-ul” ar avea un efect pozitiv asupra multor popoare musulmane, această practică este de fapt un regres faţă de nivelul de dăruire despre care se vorbeşte în Noul Testament. Credincioşii sunt gata să dăruiască ca urmare a dragostei ce îi însufleţeşte, iar aceasta nu poate fi măsurată în procente.
4.4 În Noul Testament nu există nicio regulă cu privire la post.
Isus a vorbit împotriva fariseilor care posteau doar de ochii lumii:
Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, cînd posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Matei 6:5–18)
Dumnezeu doreşte să ne dăruim, să‑L iubim pe deplin, să fim gata să Îl slujim pe El şi pe fraţii noştri zilnic. Această dăruire presupune autodisciplină. Duhul care locuieşte într-un creştin îl ajută să-şi ţină sub control trupul şi să învingă poftele. Ne primim hrana cu mulţumire, ştiind oricând că putem să ne lipsim de ea în cazul în care datoriile spirituale ne ocupă tot timpul. Această autodisciplină este modul nostru de viaţă în orice moment. Drogurile care creează dependenţă, de pildă nicotina, nu îşi au nicidecum locul în viaţa unui creştin.
Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L‑aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:19–20)
4.5 Credincioşilor din Vechiul Testament li s‑a poruncit să meargă de trei ori pe an la Ierusalim.
De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care ‑l va alege El: la sărbătoarea azimilor, la sărbătoarea săptămânilor, şi la sărbătoarea corturilor. Să nu se înfăţişeze cu mâinile goale înaintea Domnului. Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care i‑o va da Domnul, Dumnezeul tău. (Deuteronom 16:16–17)
În timpul lui Isus era dezbinare între evrei şi samariteni cu privire la „locul pe care Dumnezeu îl va alege”. Evreii mergeau în pelerinaj la Ierusalim în timp ce samaritenii se închinau pe muntele Gherizim.
Deşi Isus a confirmat credinţa evreilor, ca fiind originală, a arătat mai mult, spunând unei femei samaritene:
„Femeie” , i‑a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:21–24)
De aceea creştinii nu au nici locuri sfinte nici perioade anume de închinare. Orice loc, orice oră, zi şi an sunt sfinţite prin prezenţa lui Dumnezeu cel Atotputernic. Viaţa noastră întreagă este un pelerinaj către Ierusalimul cel ceresc.
Ci v‑aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi… (Evrei 12:22–23)
Examinând îndeaproape cei „cinci stâlpi” şi comparându‑i cu preceptele creştine este evident că Isus nu a dat nişte legi fixe cu privire la diferite practici religioase, ci el a adus dragostea, o dragoste care e mai presus de orice lege şi care ne conduce spre o dăruire totală atât faţă de Dumnezeul etern cât şi faţă de ceilalţi credincioşi. El ne conduce la adevăratul „islam”, adică la o supunere adevărată faţă de voia lui Dumnezeu; această supunere ne va umple veşnic sufletele de bucuria negrăită de a avea părtăşie cu creatorul nostru. Adevăratul islam este Calea pe care a arătat‑o Isus. Isus însuşi este calea. În concluzie, dorim să‑i invităm pe toţi musulmanii să meargă pe această cale şi să devină astfel adevăraţi musulmani.
„Pe câţi bărbaţi, cărora le-am făcut dezvăluirea, i‑am trimis înaintea ta! Dacă voi nu ştiţi, întrebaţi‑i, atunci, pe oamenii Amintirii.„ (Sura 16: Albinele 43)
În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis:
Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentrucă aşa ai găsit Tu cu cale! Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i‑L descopere. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară. (Matei 11:25–30)
PS: Cuvântul „creştin” este folosit în acest articol în mod exlusiv pentru a face referire la oameni care au decis să îşi dăruiască întreaga viaţă pentru a merge pe calea lui Isus. Ţările aşa zis creştine sunt de fapt pseudocreştine, oamenii religioşi fiind departe de creştinismul primar.
- Toate citatele din Coran au fost preluate din: Coranul, traducere, prezentare, note şi index de George Grigore, 2002, Ediţia a II a revizuită, Editura Kriterion. ↩
- Preluat din articolul „Care sunt cei cinci stâlpi ai islamului”: http://www.islam-guide.com/frm-ch3-16.htm. Vezi colecţia Hadith, Sahih Bukhari, vol.1, cartea 2, nr.7 ↩
- Conform articolului Trinitatea, credinţa în Trinitate nu intră în contradicţie cu credinţa în singurul Dumnezeu. ↩
- Faptul că se vorbeşte despre o reamintire demonstrează că, celor cărora le‑a fost aminitit au fost martori oculari ai vieţii lui Isus. Duhul nu ar fi putut să le reamintească unor oameni care nu fuseseră martori oculari. Prin urmare, trebuie să excludem a priori interpretarea promisiunii lui Isus ca referindu-se la Mahomed. ↩
- Noul Testament nu foloseşte termenul „sfânt” în accepţiunea romano-catolică sau ortodoxă. Noul Testament îi numeşte pe toţi creştinii sfinţi, pentru că toţi acei care îl urmează sunt sfinţiţi de Dumnezeu. ↩