Drep­ta­tea și ier­ta­rea lui Dumnezeu

În gân­di­rea mul­tor oameni de astăzi, drep­ta­tea și mila sunt pri­vi­te ca două tră­să­turi con­tra­dic­to­rii ale fiin­ței lui Dum­ne­zeu. În opi­nia lor, pe de o par­te, drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu cere pedep­si­rea păca­tu­lui, iar pe de altă par­te, Dum­ne­zeu este milos­tiv și doreș­te să ier­te, motiv pen­tru care ar vrea să evi­te pedep­si­rea păcă­to­su­lui. Aceas­tă abor­da­re — con­form căre­ia drep­ta­tea și mila lui Dum­ne­zeu s‑ar afla în opo­zi­ție — a mode­lat con­cep­ția mul­to­ra refe­ri­tor la mân­tu­i­re. În aceast arti­col, expli­căm fap­tul că în Dum­ne­zeu nu exis­tă o ast­fel de con­tra­dic­ție, iar Isus nu a venit pen­tru a rezol­va un con­flict inexistent.

Isus S‑a năs­cut ca om, a tră­it o via­ță de ascul­ta­re, a murit și apoi a învi­at pen­tru a fi Mij­lo­ci­to­rul desă­vâr­șit între Dum­ne­zeu și om. El a venit să ne ofe­re păr­tă­șia cu Tatăl și cu Sine Însuși — o rela­ție pece­tlu­i­tă cu via­ța veșnică.

Con­cep­te­le bibli­ce de „drep­ta­te” și „nepri­hă­ni­re” tre­bu­ie înțe­le­se în con­tex­tul unei rela­ții, și nu ca un prin­ci­piu juri­dic imper­so­nal care tre­bu­ie îndeplinit.

1 Drep­ta­tea, cre­din­cio­șia și bună­ta­tea lui Dumnezeu

Oame­nii aso­ci­a­ză ade­sea drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu cu jude­că­ți­le Sale nepăr­ti­ni­toa­re și obiec­ti­ve. Acest aspect al drep­tă­ții lui Dum­ne­zeu este într-adevăr expri­mat în urmă­toa­re­le pasa­je bibli­ce, pre­cum și în alte­le similare:

Și ast­fel, cei mici vor fi dobo­râţi, cei mari vor fi sme­ri­ţi și pri­vi­ri­le tru­fa­șe vor fi ple­ca­te. Dar Dom­nul oști­ri­lor va fi înă­lţat prin jude­ca­tă și Dum­ne­ze­ul cel sfânt va fi sfinţit prin drep­ta­te (ebrai­că: țeda­qah). (Isa­ia 5:15–16)

„Dum­ne­zeu nu ţine sea­ma de vre­mu­ri­le de nești­inţă și porun­ceș­te acum tutu­ror oame­ni­lor de pre­tu­tin­deni să se pocă­i­as­că, pen­tru că a rân­du­it o zi în care va jude­ca lumea după drep­ta­te (grea­că: dikai­o­sy­ne), prin Omul pe care L‑a rân­du­it pen­tru aceas­ta și des­pre care a dat tutu­ror oame­ni­lor o dova­dă netă­gă­du­i­tă prin fap­tul că L‑a învi­at din morţi…” Când au auzit ei de învi­e­rea morţi­lor, unii își băteau joc, iar alţii au zis: „Asu­pra aces­tor lucruri te vom ascul­ta altă dată.” Ast­fel, Pavel a ieșit din mij­lo­cul lor. Totuși unii au tre­cut de par­tea lui și au cre­zut; între aceștia erau Dio­ni­sie Are­o­pa­gi­tul, o feme­ie numi­tă Dama­ris și alţii împre­u­nă cu ei. (Fap­te­le Apos­to­li­lor 17:30–37)

Înțe­le­sul cuvân­tu­lui ebraic țeda­qah din cita­te­le bibli­ce de mai sus, res­pec­tiv al cores­pon­den­tu­lui său gre­cesc, dikai­o­sy­ne, nu se limi­tea­ză însă doar la o jude­ca­tă impar­ți­a­lă și obiec­ti­vă. Acest lucru nu este sur­prin­ză­tor dacă por­nim de la bogă­ția fiin­ței lui Dum­ne­zeu. Atunci când dorim să înțe­le­gem drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, nu putem igno­ra fap­tul că Dum­ne­zeu este dra­gos­te (1 Ioan 4:16). Deo­a­re­ce în fiin­ța lui Dum­ne­zeu nu exis­tă nicio con­tra­dic­ție, drep­ta­tea Sa nu poa­te fi sepa­ra­tă și nici opu­să îndu­ră­rii, cre­din­cio­și­ei, bună­tă­ții, haru­lui sau ier­tă­rii Sale — adi­că a tot ceea ce cuprin­de dra­gos­tea Sa.

Aces­te con­cep­te nu erau con­tra­dic­to­rii nici pen­tru evre­ii care au tră­it în vre­mu­ri­le bibli­ce. În lim­ba lor, ebrai­ca, cuvân­tul pen­tru „drep­ta­te” avea o sem­ni­fi­ca­ție lar­gă și expri­ma diver­se aspec­te ale rela­ți­ei lui Dum­ne­zeu cu oame­nii, pre­cum și ale rela­ți­i­lor din­tre oameni. În acest con­text, meri­tă men­țio­nat fap­tul că atunci când evre­ii au tra­dus Vechiul Tes­ta­ment din ebrai­că în grea­că — tra­du­ce­re cunos­cu­tă sub nume­le de Sep­tu­a­gin­ta —, tra­du­că­to­rii au redat cuvân­tul ebraic pen­tru „drep­ta­te” (țeda­qah) în prin­ci­pal prin cuvân­tul gre­cesc „drep­ta­te sau nepri­hă­ni­re” (dikai­o­sy­ne), însă, oca­zio­nal, l‑au tra­dus și prin „milă”. În alte câte­va locuri, cuvân­tul ebraic pen­tru „îndu­ra­re” sau „bună­ta­te” (hesed) a fost redat tot prin gre­ces­cul dikai­o­sy­ne (drep­ta­te, nepri­hă­ni­re). Ei au făcut acest lucru în mod liber, deo­a­re­ce nu con­si­de­rau drep­ta­tea, harul și mila ca fiind noțiuni contradictorii.

În cele ce urmea­ză, dorim să pre­zen­tăm prin nume­roa­se exem­ple bibli­ce modul în care drep­ta­tea, ade­vă­rul și nepri­hă­ni­rea lui Dum­ne­zeu se între­pă­trund cu aju­to­rul, cre­din­cio­șia, bună­ta­tea și chiar cu mila Sa — toa­te aces­tea fiind cuprin­se în înțe­le­sul cuvân­tu­lui ebraic men­țio­nat anterior.

Să pri­vim o situ­a­ție din via­ța unui om drept din Vechiul Testament:

După ace­ea, David s‑a scu­lat și a ieșit din peș­te­ră. El a înce­put să stri­ge atunci după Saul: „Împă­ra­te, dom­nul meu!” Saul s‑a uitat îna­poi, și David s‑a ple­cat cu faţa la pământ și s‑a închi­nat. David a zis lui Saul: „De ce asculţi tu de vor­be­le oame­ni­lor care zic: ‘David îţi vrea răul’? Vezi acum cu ochii tăi că Dom­nul te dădu­se astăzi în mâi­ni­le mele în peș­te­ră. Oame­nii mei mă îndem­nau să te omor, dar te-am cru­ţat și am zis: ‘Nu voi pune mâna pe dom­nul meu, căci este unsul Dom­nu­lui.’ […] Când a sfâr­șit David de spus aces­te vor­be lui Saul, Saul a zis: „Gla­sul tău este, fiu­le David?” Și Saul a ridi­cat gla­sul și a plâns. Și a zis lui David: „Tu ești mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. (1 Samu­el 24:8–10.16–17)

Împă­ra­tul Saul, mânat de gelo­zie, l‑a urmă­rit pe David în pus­tie. În tim­pul aces­tei urmă­riri, Saul a intrat într‑o peș­te­ră pen­tru „nevo­i­le sale”. El nu știa că David se ascun­dea chiar în acea peș­te­ră. Situ­a­ția îi ofe­rea lui David o oca­zie uni­că de a scă­pa de cel mai mare vră­j­maș al său și de a‑i plăti pe drept. Oame­nii lui David l‑au îndem­nat la acțiu­ne: “

Oame­nii lui David i‑au zis: „Iată ziua în care Dom­nul îţi zice: ‘Dau pe vră­j­ma­șul tău în mâi­ni­le tale; fă‑i ce-ţi va plă­cea.’ David s‑a scu­lat și a tăi­at încet colţul hai­nei lui Saul. (1 Samu­el 24:4)

David a acțio­nat într-un mod drept, dar nu în sen­sul unei pedep­se meri­ta­te. „I‑a bătut ini­ma” (ver­se­tul 5) și nu a vrut să‑i facă rău lui Saul. A fost milos­tiv cu el și i‑a ară­tat clar că îi vrea bine­le, deși Saul nu meri­ta­se acest lucru. Văzând mila lui David, Saul l‑a recu­nos­cut pe aces­ta ca fiind „mai nepri­hă­nit“. Dacă în ini­ma temă­to­ru­lui de Dum­ne­zeu, David, nu a exis­tat nicio con­tra­dic­ție între a renun­ța la pedep­si­rea dreap­tă a lui Saul și a se îndu­ra de el, cu cât mai puțin repre­zin­tă o con­tra­dic­ție pen­tru Dum­ne­zeu, Tatăl îndu­ră­ri­lor, fap­tul de a fi ier­tă­tor față de cei care nu meri­tă acest lucru, în vir­tu­tea pro­pri­ei Sale dreptăți!

1.1 Drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu față de popo­rul Său

În una din­tre cele mai dis­pe­ra­te peri­oa­de ale isto­ri­ei evre­iești, Daniel se roa­gă ast­fel pen­tru popo­rul său:

(8) Doam­ne, nouă ni se cuvi­ne să ni se umple faţa de ruși­ne, da, nouă, împă­ra­ţi­lor noș­tri, căpe­te­ni­i­lor noas­tre și părinţi­lor noș­tri, pen­tru că am păcă­tu­it împo­tri­va Ta! (9) La Dom­nul Dum­ne­ze­ul nos­tru însă sunt îndu­ra­rea și ier­ta­rea, căci împo­tri­va Lui ne-am răz­vră­tit! […] (14) De ace­ea, și Dom­nul a îngri­jit ca neno­ro­ci­rea aceas­ta să vină pes­te noi; căci Dom­nul Dum­ne­ze­ul nos­tru este drept în toa­te lucru­ri­le pe care le‑a făcut, dar noi n‑am ascul­tat gla­sul Lui. (Daniel 9:8–9.14)

…iar apoi con­ti­nuă astfel:

(15) […] noi am păcă­tu­it, am săvâr­șit nele­giu­i­re. (16) Dar, Doam­ne, după toa­tă îndu­ra­rea Ta (Ver­siu­nea GBV 2001: după toa­te drep­tă­ţi­le Tale), aba­te mânia și urgia Ta de la ceta­tea Ta, Ieru­sa­li­mul, de la mun­te­le Tău cel sfânt, căci din pri­ci­na păca­te­lor noas­tre și din pri­ci­na nele­giu­i­ri­lor părinţi­lor noș­tri sunt Ieru­sa­li­mul și popo­rul Tău de oca­ra tutu­ror celor ce ne încon­joa­ră. (Daniel 9:15–16)

În locu­ri­le sub­li­ni­a­te, în tex­tul ebraic, atât în ver­se­tul 14, cât și în ver­se­tul 16, apa­re ace­lași cuvânt, pe care tra­du­ce­ri­le îl redau alter­na­tiv prin „drep­ta­te” sau „îndu­ra­re”. Ver­se­tul 14 vor­beș­te des­pre jude­ca­ta dreap­tă a lui Dum­ne­zeu, în timp ce în ver­se­tul 16, Daniel — încrezându-se în cre­din­cio­șia lui Dum­ne­zeu față de popo­rul Său — s‑a rugat pen­tru milă în con­for­mi­ta­te cu fap­te­le drep­te ale lui Dumnezeu.

Expli­ca­ția aces­tui fapt este că, în Vechiul Tes­ta­ment, drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu nu se limi­ta la o jude­ca­tă impar­ți­a­lă, ci expri­ma cre­din­cio­șia lui Dum­ne­zeu față de legămân­tul și făgă­du­in­țe­le Sale. Aceas­tă cre­din­cio­șie se mani­fes­tă și mai clar atunci când Dum­ne­zeu rămâ­ne cre­din­cios în ciu­da necre­din­cio­și­ei popo­ru­lui Său. El i‑a ier­tat și Și‑a împli­nit făgă­du­in­țe­le, deși popo­rul Său s‑a înde­păr­tat de El.

Într-un alt loc, Dum­ne­zeu spu­ne astfel:

Ascultaţi-Mă, oameni cu ini­ma împie­tri­tă, vră­j­mași ai nepri­hă­ni­rii! Eu Îmi apro­pii nepri­hă­ni­rea: nu este depar­te; și mân­tu­i­rea Mea nu va zăbovi. Eu voi pune mân­tu­i­rea Mea în Sion și sla­va Mea pes­te Isra­el. (Isa­ia 46:12–13)

Dum­ne­zeu îi numeș­te pe evrei „oameni cu ini­ma împie­tri­tă“ și „vră­j­mași ai nepri­hă­ni­rii”. Ei nu sunt vred­nici de ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu. Cu toa­te aces­tea, din cre­din­cio­șia și dra­gos­tea Sa, El le‑a pre­gă­tit totuși izbă­vi­rea. În acest ver­set, drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu se refe­ră la lucra­rea Sa de mân­tu­i­re, și nu la judecată.

Din ver­se­te­le de mai sus, pre­cum și din mul­te alte­le, putem vedea că pen­tru evrei, drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu nu era deloc în con­tra­dic­ție cu harul și ier­ta­rea Sa; dim­po­tri­vă, toc­mai prin fap­tul că se îndu­ră, Dum­ne­zeu Își întă­reș­te drep­ta­tea, deo­a­re­ce Se dove­deș­te cre­din­cios în ciu­da necre­din­cio­și­ei oame­ni­lor.^[1]

Atunci când Dum­ne­zeu a înche­iat un legământ cu popo­rul Său, El a pro­mis că va fi cu ei, că îi va călă­uzi și că Se va des­co­peri lor. Drept răs­puns, evre­ii au jurat că Îi vor fi ascul­tă­tori, că Îl vor urma, că Îi vor rămâ­ne cre­din­cioși și că nu vor sluji altor dum­ne­zei. Biblia numeș­te aceas­tă cre­din­cio­șie — mani­fes­ta­tă atât din par­tea lui Dum­ne­zeu, cât și din par­tea omu­lui — tot drep­ta­te sau nepri­hă­ni­re. Este con­si­de­rat drept sau nepri­hă­nit momen­tul în care Dum­ne­zeu și omul se rapor­tea­ză unul la celă­lalt în mod fidel, con­form pro­mi­siu­ni­lor făcute.

1.2 Drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu față de anu­mi­te per­soa­ne din Vechiul Testament

Chiar și cre­din­cio­șii Vechiu­lui Tes­ta­ment au dat măr­tu­rie des­pre drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, pe care au experimentat‑o prin ier­ta­rea și harul Său. În Psal­mul 51 citim următoarele:

Ai milă de mine, Dum­ne­ze­u­le, în bună­ta­tea Ta! După îndu­ra­rea Ta cea mare, șter­ge fără­de­le­gi­le mele! (Psal­mul 51:1)

Aces­te cuvin­te sunt rugă­ciu­nea de implo­ra­re pen­tru ier­ta­rea unui păcat grav. David era con­ști­ent de fap­tul că, în cali­ta­te de păcă­tos, nu are drep­tul să pre­tin­dă harul, și că jude­ca­ta lui Dum­ne­zeu este dreaptă:

Împo­tri­va Ta, numai împo­tri­va Ta am păcă­tu­it și am făcut ce este rău îna­in­tea Ta; așa că vei fi drept în hotă­rârea Ta și fără vină în jude­ca­ta Ta. (Psal­mul 51:4)

Cu toa­te aces­tea, pocăindu-se de păca­tul său, David și‑a pus încre­de­rea exclu­siv în îndu­ra­rea lui Dum­ne­zeu. El era con­ști­ent de fap­tul că nu poa­te oferi nicio com­pen­sa­ție pen­tru păca­tul său. Sin­gu­ra lui spe­ran­ță era ier­ta­rea ofe­ri­tă gra­tu­it de Dumnezeu:

Dum­ne­ze­u­le, Dum­ne­ze­ul mân­tu­i­rii mele! Izbăvește-mă de vina sân­ge­lui văr­sat și lim­ba mea va lău­da îndu­ra­rea (Ver­siu­nea GBV 2001: drep­ta­tea) Ta! Doam­ne, deschide-mi buze­le și gura mea va ves­ti lau­da Ta! Dacă ai fi voit jert­fe, Ţi-aș fi adus, dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot. Jert­fe­le plă­cu­te lui Dum­ne­zeu sunt un duh zdro­bit: Dum­ne­ze­u­le, Tu nu dis­preţu­iești o ini­mă zdro­bi­tă și mâh­ni­tă. (Psal­mul 51:14–17)

Spe­ran­ța neclin­ti­tă în ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu l‑a călă­u­zit pe David să ves­teas­că cu bucu­rie drep­ta­tea Lui. Atunci când Dum­ne­zeu Se îndu­ră, cre­din­cio­șia Sa devi­ne văzu­tă, iar drep­ta­tea Sa – adi­că însăși natu­ra Sa dreap­tă – este confirmată.

În mod ase­mă­nă­tor, dintr-un alt psalm se poa­te vedea că scri­i­to­rul era con­ști­ent de mul­ți­mea păca­te­lor sale. Cu toa­te aces­tea, el L‑a rugat pe Dum­ne­zeu ca îndu­ra­rea, harul și cre­din­cio­șia Lui să‑l păzeas­că, vestindu-le pe aces­tea ca fiind însăși drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, spre încu­ra­ja­rea multora.

Ves­tesc îndu­ra­rea (Ver­siu­nea GBV 2001: drep­ta­tea) Ta în adu­na­rea cea mare; iată că nu-mi închid buze­le. Tu știi lucrul aces­ta, Doam­ne! Nu ţin în ini­ma mea îndu­ra­rea Ta, ci ves­tesc ade­vă­rul tău și mân­tu­i­rea Ta și nu ascund bună­ta­tea și cre­din­cio­șia Ta în adu­na­rea cea mare. Tu, Doam­ne, nu-mi vei opri îndu­ră­ri­le Tale, ci bună­ta­tea și cre­din­cio­șia Ta mă vor păzi tot­dea­u­na. Căci rele fără număr mă împre­soa­ră, m‑au ajuns pedep­se­le pen­tru nele­giu­i­ri­le mele și nu le mai pot suferi vede­rea. Sunt mai mul­te decât perii capu­lui meu și mi se înmoa­ie ini­ma. (Psal­mul 40:9–12)

Psal­mul 103 este o lau­dă la adre­sa îndu­ră­rii lui Dum­ne­zeu. Ver­se­tul 6 vor­beș­te des­pre modul drept în care Dum­ne­zeu Se poar­tă față de cei asupriți:

Dom­nul face drep­ta­te și jude­ca­tă tutu­ror celor asu­pri­ţi. (Psal­mul 103:6)

Drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu se mani­fes­tă și prin fap­tul că Îl mus­tră pe cel păcă­tos. Însă, dato­ri­tă dra­gos­tei, răb­dă­rii și îndu­ră­rii Sale, mânia Lui nu ține pe vecie:

Dom­nul este îndu­ră­tor și milos­tiv, înde­lung răb­dă­tor și bogat în bună­ta­te. El nu Se cear­tă fără înce­ta­re și nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păca­te­le noas­tre, nu ne pedep­seș­te după fără­de­le­gi­le noas­tre, ci, cât sunt de sus ceru­ri­le faţă de pământ, atât este de mare bună­ta­tea Lui pen­tru cei ce se tem de El. (Psal­mul 103:8–11)

Pen­tru cei ce se tem de Dum­ne­zeu, drep­ta­tea și dra­gos­tea Sa sunt inseparabile:

Dar bună­ta­tea Dom­nu­lui ţine în veci pen­tru cei ce se tem de El și îndu­ra­rea Lui, pen­tru copi­ii copi­i­lor lor. (Psal­mul 103:17)

Ei au văzut în drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu spe­ran­ța izbăvirii:

Doam­ne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruși­ne nici­o­da­tă. Izbăvește-mă, în drep­ta­tea Ta! (Psal­mul 31:1)

Psal­mis­tul știa că, din cau­za păca­te­lor sale, nu meri­ta aju­to­rul primit:

Mi s‑au sle­it pute­ri­le din pri­ci­na fără­de­le­gii mele și-mi putre­zesc oase­le! (Psal­mul 31:10)

Spe­ran­ța lui se hră­nea din cre­din­cio­șia lui Dum­ne­zeu, pe care o expe­ri­men­ta­se prin harul Său.

1.3 Drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu în Noul Testament

Potri­vit învă­ță­tu­rii Nou­lui Tes­ta­ment, Dum­ne­zeu este cre­din­cios, drept și iertător.

Dacă ne măr­tu­ri­sim păca­te­le, El este cre­din­cios și drept ca să ne ier­te păca­te­le și să ne cură­ţeas­că de ori­ce nele­giu­i­re. (1 Ioan 1:9)

Dum­ne­zeu nu are nevo­ie să dea soco­tea­lă nimă­nui atunci când ofe­ră harul Său cu dăr­ni­cie. Acest lucru este expri­mat și în pil­da lucră­to­ri­lor viei, unde stă­pâ­nul viei spu­ne astfel:

Ia-ţi ce ţi se cuvi­ne și plea­că. Eu vreau să plă­tesc și aces­tu­ia din urmă ca și ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce‑i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiind­că eu sunt bun? (Matei 20:14–15)

După măsu­ri­le ome­nești, poa­te părea nedrept să plă­tești ace­eași pla­tă celor care au mun­cit un sin­gur ceas ca și celor care au tru­dit timp de două­spre­ze­ce cea­suri. Totuși, Dum­ne­zeu nu este legat de cri­te­ri­i­le oame­ni­lor. Dăr­ni­cia, bună­ta­tea și dra­gos­tea Lui întrec ori­ce închi­pu­i­re ome­neas­că des­pre drep­ta­te și răsplătire.

Isus ne înva­ță să fim gata să ier­tăm fără a pri­mi în schimb vreo des­pă­gu­bi­re sau compensație:

Atunci, Petru s‑a apro­pi­at de El și I‑a zis: „Doam­ne, de câte ori să iert pe fra­te­le Meu când va păcă­tui împo­tri­va mea? Până la șap­te ori?” Isus i‑a zis: „Eu nu-ţi zic până la șap­te ori, ci până la șap­te­zeci de ori câte șap­te. De ace­ea, Împă­ră­ţia ceru­ri­lor se asea­mă­nă cu un împă­rat care a vrut să se soco­teas­că cu robii săi. A înce­put să facă soco­tea­la și i‑au adus pe unul care îi dato­ra zece mii de gal­beni. Fiind­că el n‑avea cu ce plăti, stă­pâ­nul lui a porun­cit să‑l vân­dă pe el, pe nevas­ta lui, pe copi­ii lui și tot ce avea, și să se plă­teas­că dato­ria. Robul s‑a arun­cat la pământ, i s‑a închi­nat și a zis: ‘Doam­ne, mai îngăduie-mă, și-ţi voi plăti tot.’ Stă­pâ­nul robu­lui ace­lu­ia, făcându-i-se milă de el, i‑a dat dru­mul și i‑a ier­tat dato­ria. Robul ace­la, când a ieșit afa­ră, a întâl­nit pe unul din tova­ră­șii lui de slu­j­bă, care‑i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el și‑l strân­gea de gât, zicând: ‘Plătește-mi ce-mi ești dator.’ Tova­ră­șul lui s‑a arun­cat la pământ, îl ruga și zicea: ‘Mai îngăduie-mă, și-ţi voi plăti.’ Dar el n‑a vrut, ci s‑a dus și l‑a arun­cat în tem­ni­ţă până va plăti dato­ria. Când au văzut tova­ră­șii lui cele întâm­pla­te, s‑au întris­tat foar­te mult și s‑au dus de au spus stă­pâ­nu­lui lor toa­te cele petre­cu­te. Atunci, stă­pâ­nul a che­mat la el pe robul aces­ta și i‑a zis: ‘Rob viclean! Eu ţi-am ier­tat toa­tă dato­ria, fiind­că m‑ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tova­ră­șul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Și stă­pâ­nul s‑a mâni­at și l‑a dat pe mâna chi­nu­i­to­ri­lor până va plăti tot ce dato­ra. Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fie­ca­re din voi nu iar­tă din toa­tă ini­ma pe fra­te­le său.” (Matei 18:21–35)

Robul avea o dato­rie de neplătit,^[2] totuși nimeni nu L‑ar acu­za pe împă­rat că a lucrat cu nedrep­ta­te atunci când i‑a iertat‑o. Auzind des­pre îndu­ra­rea împă­ra­tu­lui, ini­ma noas­tră tre­sal­tă de bucu­rie și măr­tu­ri­sim și noi: «Da, aces­ta este un lucru drept și bun!»

Isus ne‑a învă­țat să ne rugăm tot astfel:

[…] și ne iar­tă nouă gre­șe­li­le noas­tre, pre­cum și noi ier­tăm greși­ţi­lor noș­tri […] (Matei 6:12)

Dacă Dum­ne­zeu ne cere să ier­tăm celor­lalți fără con­di­ții, nu ar fi El însuși capa­bil să facă ace­lași lucru? În pil­da cita­tă mai sus, împă­ra­tul care face soco­tea­la cu slu­ji­to­rii săi nu doar că este capa­bil să ier­te fără nicio com­pen­sa­ție, dar chiar așa și face.

2 Cine poa­te fi iertat?

Dacă Dum­ne­zeu iar­tă fără con­di­ții, de ce nu face acest lucru cu toa­tă lumea? Isa­ia ne înva­ță că omul păcă­tos, fără pocă­in­ță, ar abu­za de harul lui Dumnezeu:

Dacă ierţi pe cel rău, el totuși nu înva­ţă nepri­hă­ni­rea, se dedă la rău în ţara în care domneș­te nepri­hă­ni­rea și nu cau­tă la măreţia Dom­nu­lui. (Isa­ia 26:10)

Dacă omul rău ar pri­mi ier­ta­rea, el și-ar con­ti­nua via­ța sa nele­giu­i­tă. Ast­fel, ier­ta­rea ar duce doar la un abuz de aceas­ta. Dum­ne­zeu nu îi iar­tă pe ast­fel de oameni, deo­a­re­ce El nu doreș­te să sus­ți­nă răutatea.

Fap­tul că Dum­ne­zeu nu iar­tă pe toa­tă lumea poa­te fi văzut și din urmă­toa­re­le versete:

Dar, dacă nu ier­ta­ţi oame­ni­lor gre­șe­li­le lor, nici Tatăl vos­tru nu vă va ier­ta gre­șe­li­le voas­tre. (Matei 6:15)

[…] dar ori­ci­ne va vor­bi împo­tri­va Duhu­lui Sfânt nu va fi ier­tat nici în vea­cul aces­ta, nici în cel vii­tor. (Matei 12:32)

Dum­ne­zeu îi iar­tă pe cei care se sme­resc, își măr­tu­ri­sesc păca­te­le și doresc să tră­i­as­că ca oameni drepți, aces­ta fiind un răs­puns vred­nic de harul Său:

Căci harul lui Dum­ne­zeu, care adu­ce mân­tu­i­re pen­tru toţi oame­nii, a fost ară­tat și ne înva­ţă s‑o rupem cu păgâ­nă­ta­tea și cu pofte­le lumești și să tră­im în vea­cul de acum cu cum­pă­ta­re, drep­ta­te și evla­vie. (Tit 2:11–12)

Sco­pul lui Isus a fost să ne adu­că aproa­pe de Dum­ne­zeu și să tre­zeas­că în noi pocă­in­ța și dra­gos­tea față de El. Acest lucru l‑a făcut și cu feme­ia din urmă­toa­rea relatare:

Un fari­seu a rugat pe Isus să mănân­ce la el. Isus a intrat în casa fari­se­u­lui și a șezut la masă. Și iată că o feme­ie păcă­toa­să din ceta­te a aflat că El era la masă în casa fari­se­u­lui. A adus un vas de ala­bas­tru cu mir miro­si­tor și stă­tea îna­poi lân­gă picioa­re­le lui Isus și plân­gea. Apoi a înce­put să‑I stro­peas­că picioa­re­le cu lacri­mi­le ei și să le ștear­gă cu părul capu­lui ei; le săru­ta mult și le ungea cu mir. Când a văzut lucrul aces­ta, fari­se­ul care‑L pofti­se și‑a zis: „Omul aces­ta, dacă ar fi un pro­roc, ar ști cine și ce fel de feme­ie este cea care se atin­ge de El: că este o păcă­toa­să.” Isus a luat cuvân­tul și i‑a zis: „Simo­ne, am să-ţi spun ceva.” „Spu­ne, Învă­ţă­to­ru­le”, I‑a răs­puns el. „Un cămă­tar avea doi dator­nici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celă­lalt, cu cinci­zeci. Fiind­că n‑aveau cu ce plăti, i‑a ier­tat pe amân­doi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?” Simon I‑a răs­puns: „Soco­tesc că ace­la căru­ia i‑a ier­tat mai mult.” Isus i‑a zis: „Drept ai jude­cat.” Apoi S‑a întors spre feme­ie și a zis lui Simon: „Vezi tu pe feme­ia aceas­ta? Am intrat în casa ta și nu Mi-ai dat apă pen­tru spă­lat picioa­re­le, dar ea Mi‑a stro­pit picioa­re­le cu lacri­mi­le ei și Mi le‑a șters cu părul capu­lui ei. Tu nu Mi-ai dat săru­ta­re, dar ea, de când am intrat, n‑a înce­tat să-Mi săru­te picioa­re­le. Capul nu Mi l‑ai uns cu unt­de­lemn; dar ea Mi‑a uns picioa­re­le cu mir. De ace­ea îţi spun: Păca­te­le ei, care sunt mul­te, sunt ier­ta­te, căci a iubit mult. Dar cui i se iar­tă puţin iubeș­te puţin.” (Luca 7:36–47)

Feme­ia căzu­se în robia păca­tu­lui și nu avea pute­rea de a se schim­ba. Cei­lalți evrei o dis­pre­țu­iau. Se părea că ori­ce spe­ran­ță era pier­du­tă. Pro­ba­bil că Îl auzi­se pe Isus învă­țând, iar după întâl­ni­rea cu El, în ea s‑a tre­zit din nou dorin­ța pen­tru o via­ță cura­tă și pen­tru iubi­re. Nu a ezi­tat să ara­te acest lucru. Nu a mai vrut să păcă­tu­ias­că și și‑a expri­mat dorin­ța de a se pocăi. Ca răs­puns, a pri­mit ier­ta­rea. Ace­lași lucru este vala­bil pen­tru noi toți. Dacă accep­tăm che­ma­rea Lui, așa cum a făcut aceas­tă feme­ie, Dum­ne­zeu ne iar­tă și pe noi.