Divor­țul și recăsătorirea

În acest arti­col am vrea să cer­ce­tăm ce spu­ne Biblia în legă­tu­ră cu pro­ble­ma divor­țu­lui și recă­să­to­ri­ei. Cuvin­te­le lui Isus din Evan­ghe­lia lui Matei, tra­du­se de obi­cei cu expre­sia „în afa­ră de motiv de cur­vie”, nu sunt în con­tra­dic­ție cu alte tex­te ale Nou­lui Tes­ta­ment care res­ping clar divor­țul. Deși legea Vechiu­lui Tes­ta­ment a per­mis divor­țul din cau­za păcă­to­șe­ni­ei oame­ni­lor, divor­țul nu a fost nici­o­da­tă voia lui Dum­ne­zeu. Isus ne‑a ară­tat foar­te clar care este voia lui Dum­ne­zeu în aceas­tă pri­vin­ță. Prin lucra­rea sa de mân­tu­i­re, Isus ne schim­bă ini­mi­le și ne aju­tă să rămâ­nem fideli, chiar dacă în anu­mi­te cir­cum­stan­țe poa­te fi nece­sar să tră­im des­păr­țiți de soția sau soțul necre­din­cios. La sfâr­și­tul aces­tui arti­col, am dori să ofe­rim câte­va îndru­mări pen­tru cei care cau­tă solu­ții la situ­a­ți­i­le de via­ță ade­sea com­ple­xe și delicate.

1 Este divor­țul soluția?

A iubi pe cine­va înseam­nă a cău­ta ce este cel mai bine pen­tru acea per­soa­nă, indi­fe­rent de sacri­fi­ci­i­le pe care le-ar impli­ca. Oame­nii căsă­to­riți se con­frun­tă în mod con­stant cu pro­vo­ca­rea de a renun­ța la ei înșiși. Toc­mai atunci când apar pro­ble­me, cine­va devi­ne ușor ten­tat să alea­gă calea mai ușoa­ră, să divor­țe­ze sau să se recă­să­to­reas­că după ce a fost pără­sit de celă­lalt soț. Cu toa­te aces­tea, căsă­to­ria este o deci­zie ire­ver­si­bi­lă, chiar dacă cine­va nu a con­ști­en­ti­zat des­tul seri­o­zi­ta­tea aces­tei decizii.

De ace­ea, dorim să încu­ra­jăm ori­ce per­soa­nă care are în vede­re divor­țul sau recă­să­to­ri­rea, să se încre­din­țe­ze fără tea­mă cuvin­te­lor lui Isus. El nu numai că ne ara­tă calea corec­tă, dar ne și aju­tă să punem în prac­ti­că cuvin­te­le Sale, ori­cât de greu ne-am putea ima­gi­na că e posibil.

Urmă­toa­re­le pasa­je din Biblie care vor­besc des­pre acest subiect ara­tă fap­tul că Isus așteap­tă loia­li­ta­te necon­di­țio­na­tă față de un sin­gur par­te­ner pe întrea­ga via­ță, până la moar­tea celei­lal­te păr­ți. Pasa­je­le bibli­ce sunt urma­te de expli­ca­ții mai detaliate.

2 Cuvin­te­le cla­re ale Bibli­ei cu pri­vi­re la divorț și recăsătorie

Mai mul­te pasa­je din Noul Tes­ta­ment ara­tă că mono­ga­mia este voia lui Dum­ne­zeu, adi­că căsă­to­ria cu un sin­gur par­te­ner și cre­din­cio­șie până la moar­tea acestuia:

Ori­ci­ne îşi lasă nevas­ta şi ia pe alta de nevas­tă pre­a­cur­veş­te; şi cine ia de nevas­tă pe cea lăsa­tă de băr­ba­tul ei pre­a­cur­veş­te. (Luca 16:18)

Au venit la El fari­se­ii; şi, ca să‑L ispi­teas­că, L‑au între­bat dacă este îngă­du­it unui băr­bat să-şi lase nevas­ta. Drept răs­puns, El le‑a zis: „Ce v‑a porun­cit Moi­se?“ „Moi­se“, au zis ei, „a dat voie ca băr­ba­tul să scrie o car­te de des­pă­rţi­re şi s‑o lase.“ Isus le‑a zis: „Din pri­ci­na împie­tri­rii ini­mii voas­tre v‑a scris Moi­se porun­ca aceas­ta. Dar de la înce­pu­tul lumii „Dum­ne­zeu i‑a făcut par­te băr­bă­teas­că şi par­te feme­ias­că. De ace­ea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevas­ta sa. Şi cei doi vor fi un sin­gur trup.“ Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un sin­gur trup. Deci, ce a împre­u­nat Dum­ne­zeu, omul să nu des­par­tă.“ În casă, uce­ni­cii L‑au între­bat iară­şi asu­pra celor de mai sus. El le‑a zis: „Ori­ci­ne îşi lasă nevas­ta şi ia pe alta de nevas­tă pre­a­cur­veş­te faţă de ea; şi dacă o nevas­tă îşi lasă băr­ba­tul şi ia pe altul de băr­bat pre­a­cur­veş­te.“ (Mar­cu 10:2–12)

Celor căsă­to­ri­ţi le porun­cesc nu eu, ci Dom­nul, ca nevas­ta să nu se des­par­tă de băr­bat. (Dacă este des­pă­rţi­tă, să rămâ­nă nemă­ri­ta­tă sau să se împa­ce cu băr­ba­tul ei.) Şi nici băr­ba­tul să nu-şi lase nevas­ta. (1 Corin­te­ni 7:10–11)

Căci feme­ia mări­ta­tă este lega­tă prin Lege de băr­ba­tul ei câtă vre­me tră­ieş­te el; dar dacă‑i moa­re băr­ba­tul, este dez­le­ga­tă de legea băr­ba­tu­lui ei. Dacă deci, când îi tră­ieş­te băr­ba­tul, ea se mări­tă după altul, se va che­ma pre­a­cur­vă; dar dacă‑i moa­re băr­ba­tul, este dez­le­ga­tă de lege, aşa că nu mai este pre­a­cur­vă, dacă se mări­tă după altul. (Romani 7:2–3)

Chiar în Vechiul Tes­ta­ment vedem cum Dum­ne­zeu a res­pins clar divorțul :

Iată acum ce mai faceţi: aco­pe­ri­ţi cu lacri­mi alta­rul Dom­nu­lui, cu plân­se­te şi geme­te, aşa încât El nu mai cau­tă la daru­ri­le de mân­ca­re şi nu mai poa­te pri­mi nimic din mâi­ni­le voas­tre. Şi dacă între­ba­ţi: „Pen­tru ce?“… Pen­tru că Dom­nul a fost mar­tor între tine şi nevas­ta din tine­reţea ta, căre­ia acum nu‑i eşti cre­din­cios, măcar că este tova­ră­şa şi nevas­ta cu care ai înche­iat legământ! Nu ne‑a dat Unul sin­gur, Dum­ne­zeu, sufla­rea de via­ţă şi ne‑a păstrat‑o? Şi ce cere acel Unul sin­gur? Sămânţă dum­ne­ze­ias­că! Lua­ţi sea­ma, dar, în min­tea voas­tră şi nici­u­nul să nu fie necre­din­cios neves­tei din tine­reţea lui! „Căci Eu urăsc des­pă­rţi­rea în căsă­to­rie — zice Dom­nul Dum­ne­ze­ul lui Isra­el — şi pe cel ce îşi aco­pe­ră hai­na cu sil­ni­cie — zice Dom­nul oşti­ri­lor. De ace­ea, lua­ţi sea­ma în min­tea voas­tră şi nu fiţi necre­din­cioşi!“ (Maleahi 2:13–16)

3 „În afa­ră de motiv de curvie”?

Exis­tă două pasa­je în Evan­ghe­lia după Matei (Matei 5:31–32 și 19:1–12) unde, la pri­ma vede­re, s‑ar părea că ar fi o excep­ție: imo­ra­li­ta­tea sexu­a­lă („motiv de cur­vie”). De ce nu găsim însă aceas­tă excep­ție impor­tan­tă în alte evan­ghe­lii și scri­sori ale Nou­lui Tes­ta­ment? Evan­ghe­lia după Matei a fost scri­să pen­tru citi­to­rii evrei. În sec­țiu­nea urmă­toa­re vom ară­ta că evre­ii au înțe­les aces­te cuvin­te alt­fel decât majo­ri­ta­tea oame­ni­lor din zile­le noas­tre. Din păca­te, înțe­le­ge­rea de astăzi a influ­en­țat și tra­du­ce­ri­le bibli­ce moder­ne, așa că va tre­bui să expli­căm câte­va pro­ble­me de tra­du­ce­re. Vom încer­ca să facem aceas­ta cât se poa­te de concis.

3.1 Matei 5:32

În tra­du­ce­ri­le româ­nești, pasa­jul din Matei 5:31–32 este tra­dus în felul următor:

De ase­me­nea s‑a spus: «Ori­ci­ne îşi va lăsa soţia, să‑i dea o scri­soa­re de des­pă­rţi­re»; dar Eu vă spun că ori­ci­ne îşi va lăsa soţia, în afa­ră de motiv de cur­vie, o face să comi­tă adul­ter; şi ori­ci­ne se căsă­to­reş­te cu cea lăsa­tă de băr­bat comi­te adul­ter. (Tra­du­ce­rea GBV 2001)

Cuvân­tul gre­cesc „pare­k­tos” tra­dus aici cu expre­sia „în afa­ră de” sau „cu excep­ția” expri­mă lite­ral­men­te că ceva este în afa­ră, nu este men­țio­nat sau exclus. Un exem­plu este pasa­jul din 2 Corin­te­ni 11:26–28, unde cuvân­tul „pare­k­tos” este tra­dus fie cu lucruri „exter­ne”, fie lucruri „nea­min­ti­te” și nu se refe­ră la o excepție:

Dese­ori am fost în călă­to­rii, în pri­mej­dii pe râuri, în pri­mej­dii din par­tea tâlha­ri­lor, în pri­mej­dii din par­tea celor din nea­mul meu, în pri­mej­dii din par­tea păgâ­ni­lor, în pri­mej­dii în cetă­ţi, în pri­mej­dii în pus­tiu, în pri­mej­dii pe mare, în pri­mej­dii între fra­ţii min­ci­noşi; în oste­neli şi neca­zuri, în pri­ve­gheri ade­sea, în foa­me şi sete, în pos­turi ade­sea, în frig şi lip­să de îmbră­că­min­te! Şi, pe lân­gă lucru­ri­le de afa­ră, în fie­ca­re zi mă apa­să gri­ja pen­tru toa­te bise­ri­ci­le. (2 Corin­te­ni 11:26–28)

„Gri­ja pen­tru toa­te bise­ri­ci­le” nu este în afa­ră sau exclu­să din lis­ta tutu­ror neca­zu­ri­lor pe care Pavel le‑a expe­ri­men­tat zil­nic, ci este o com­ple­ta­re: „pe lân­gă toa­te aces­tea, să nu mai men­țio­năm și gri­ja pen­tru toa­te bisericile”.

În lumi­na aces­tui fapt, o tra­du­ce­re cât mai aproa­pe de tex­tul gre­cesc pen­tru ver­se­te­le din Matei 5:31–32 ar fi:

De ase­me­nea s‑a spus: «Ori­ci­ne îşi va lăsa soţia, să‑i dea o scri­soa­re de des­pă­rţi­re»; dar Eu vă spun că ori­ci­ne îşi va lăsa soţia (moti­vul de cur­vie este exclus) o face să comi­tă adul­ter^[1]; şi ori­ci­ne se căsă­to­reş­te cu cea lăsa­tă de băr­bat comi­te adul­ter.^[2] (Matei 5:31–32)

Imo­ra­li­ta­tea sexu­a­lă a fost în gene­ral accep­ta­tă ca un motiv de divorț.

În între­gul con­text din Matei 5, Isus se refe­ră la legea iudai­că și la tra­di­ți­i­le evre­iești. În ver­se­te­le 31–32, Isus se refe­ră în mod con­cret la pasa­jul din Deu­te­ro­nom 24:1:

Când cine­va îşi va lua o nevas­tă şi se va însu­ra cu ea şi s‑ar întâm­pla ca ea să nu mai aibă tre­ce­re îna­in­tea lui, pen­tru că a des­co­pe­rit ceva ruşi­nos în ea, să‑i scrie o car­te de des­pă­rţi­re, şi, după ce‑i va da‑o în mână, să‑i dea dru­mul din casa lui. (Deu­te­ro­nom 24:1)

Expre­sia „ceva ruși­nos” a fost înțe­lea­să de șco­li­le rabi­ni­ce din acel timp ca referindu-se la „imo­ra­li­ta­tea sexu­a­lă”. Pen­tru mulți evrei aces­ta a fost sin­gu­rul motiv legi­tim de divorț.^[3]

Isus a adus ceva nou.

„De ase­me­nea s‑a spus…; dar Eu vă spun”. Este evi­dent că Isus învă­ța ceva nou — ceva ce evre­ii nu mai auzi­se­ră nici­o­da­tă. În con­tex­tul pre­di­cii de pe mun­te (Matei 5–7), Isus dă un înțe­les mai adânc și inten­si­fi­că porun­ci­le lui Dum­ne­zeu în ceea ce pri­veș­te cură­ția și dra­gos­tea. În Matei 5:21–48, Isus a ară­tat clar care a fost voia și stan­dar­dul lui Dum­ne­zeu de la bun înce­put în legă­tu­ră cu subiec­te­le abor­da­te. De exem­plu în ver­se­te­le 21–22 El spune:

Aţi auzit că s‑a zis celor din vechi­me: „Să nu ucizi; ori­ci­ne va uci­de va cădea sub pedeap­sa jude­că­ţii.“ Dar Eu vă spun că ori­ci­ne se mânie pe fra­te­le său va cădea sub pedeap­sa jude­că­ţii; şi ori­ci­ne va zice fra­te­lui său: „Pros­tu­le!“ va cădea sub pedeap­sa Sobo­ru­lui; iar oricine‑i va zice: „Nebu­nu­le!“ va cădea sub pedeap­sa focu­lui ghe­e­nei. (Matei 5:21–22)

Dacă în Matei 5:32 Isus ar fi vrut doar să expri­me fap­tul că El este de acord cu moti­vul gene­ral accep­tat pen­tru divorț, afir­ma­ți­i­le Sale cu pri­vi­re la divorț nu s‑ar potri­vi în acest con­text. El nu ar adu­ce nimic nou (lucru­ri­le „noi” adu­se de Isus se refe­ră la „vechea”, eter­na voin­ță a lui Dumnezeu).

Mesa­jul lui Isus este că moti­vul gene­ral accep­tat în rân­dul evre­i­lor pen­tru divorț nu mai este vala­bil. Isus exclu­de acest motiv cu cuvin­te­le „moti­vul imo­ra­li­tă­ții sexu­a­le este exclus”.

Aceas­ta nu înseam­nă însă că o per­soa­nă este obli­ga­tă să rămâ­nă împre­u­nă cu soțul sau soția sa în toa­te cir­cum­stan­țe­le, dacă com­por­ta­men­tul celui­lalt soț este inac­cep­ta­bil. Sepa­ra­rea poa­te fi într-adevăr nece­sa­ră dacă con­du­i­ta mora­lă a celui­lalt par­te­ner este rea. În anu­mi­te cazuri, sepa­ra­rea poa­te lua chiar for­ma lega­lă a unui divorț. Dar chiar și atunci, legă­tu­ra căsă­to­ri­ei rămâ­ne intac­tă și oda­tă cu ea, obli­ga­ția de loia­li­ta­te con­ju­ga­lă. Aceas­ta înseam­nă că recă­să­to­ri­rea nu este posi­bi­lă. Un ast­fel de divorț în care legă­tu­ra de căsă­to­rie este dizol­va­tă și ambii par­te­neri sunt liberi să se căsă­to­reas­că din nou a fost res­pins de Isus.

3.2 Matei 19:9

Pasa­jul din Matei 19:9 este foar­te ase­mă­nă­tor cu cel din Matei 5.

Fari­se­ii au venit la El şi, ca să‑L ispi­teas­că, I‑au zis: „Oare este îngă­du­it unui băr­bat să-şi lase nevas­ta pen­tru ori­ce pri­ci­nă?“ Drept răs­puns, El le‑a zis: „Oare n‑aţi citit că Zidi­to­rul, de la înce­put i‑a făcut par­te băr­bă­teas­că şi par­te feme­ias­că şi a zis: „De ace­ea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevas­ta sa, şi cei doi vor fi un sin­gur trup“? Aşa că nu mai sunt doi, ci un sin­gur trup. Deci, ce a împre­u­nat Dum­ne­zeu, omul să nu des­par­tă.“ „Pen­tru ce, dar“, I‑au zis ei, „a porun­cit Moi­se ca băr­ba­tul să dea neves­tei o car­te de des­pă­rţi­re şi s‑o lase?“ Isus le‑a răs­puns: „Din pri­ci­na împie­tri­rii ini­mi­lor voas­tre a îngă­du­it Moi­se să vă lăsa­ţi neves­te­le; dar de la înce­put n‑a fost aşa. Eu, însă, vă spun că ori­ci­ne îşi lasă nevas­ta, afa­ră de pri­ci­nă de cur­vie, şi ia pe alta de nevas­tă pre­a­cur­veş­te; şi cine ia de nevas­tă pe cea lăsa­tă de băr­bat pre­a­cur­veş­te.“ Uce­ni­cii Lui I‑au zis: „Dacă ast­fel stă lucrul cu băr­ba­tul şi nevas­ta lui, nu este de folos să se însoa­re.“ (Matei 19:3–10)

Dacă am tra­du­ce ver­se­tul 9 după tex­tul gre­cesc ar suna așa:

„Dar Eu vă spun că ori­ci­ne îşi va lăsa soţia – nu pen­tru cur­vie – şi se va căsă­tori cu alta, comi­te adul­ter; şi cine se căsă­to­reş­te cu una lăsa­tă de băr­bat comi­te adulter“.

Exis­tă două cuvin­te în lim­ba grea­că care pot fi tra­du­se în lim­ba româ­nă prin „nu”. Cuvântul„μη/me” este folo­sit și în expre­sia „nu pen­tru cur­vie“ și expri­mă inter­dic­ția. În Noul Tes­ta­ment găsim câte­va exem­ple unde cuvân­tul „me” este folo­sit fără un verb expli­ca­tiv, iar con­ți­nu­tul inter­dic­ți­ei tre­bu­ie deri­vat din con­text.^[4] Deci Isus spu­ne că ceva în mod spe­cial nu tre­bu­ie făcut în cazul cur­vi­ei. Din con­text putem vedea că ceea ce nu tre­bu­ie făcut este divor­țul. Ast­fel, sen­sul este: „nici măcar pen­tru cur­vie (imo­ra­li­ta­te sexuală)”.

În Mar­cu 10:12 vedem că ace­lași prin­ci­piu este vala­bil și pen­tru cazul când soția își lasă soțul:

…şi dacă o nevas­tă îşi lasă băr­ba­tul şi ia pe altul de băr­bat pre­a­cur­veş­te.“ (Mar­cu 10:12)

Matei 19:1–12 și Mar­cu 10:1–12 sunt pasa­je para­le­le și vor­besc des­pre ace­eași situ­a­ție. Ca răs­puns la între­ba­rea fari­se­i­lor, dacă este legal ca băr­ba­tul să divor­țe­ze de soția sa pen­tru ori­ce cau­ză^[5], Isus face refe­ri­re la ordi­nea sta­bi­li­tă de Dum­ne­zeu la înce­pu­tul cre­a­ți­ei, și anu­me că băr­ba­tul și feme­ia au deve­nit un sin­gur trup, iar ce a unit Dum­ne­zeu, omul să nu des­par­tă. Acor­da­rea cer­ti­fi­ca­tu­lui de divorț a fost per­mi­să de Moi­se din cau­za împie­tri­rii ini­mii lor. Voia ori­gi­na­lă a lui Dum­ne­zeu a fost dife­ri­tă. Isus „corec­tea­ză” legea în acest punct. Carac­te­rul indi­so­lu­bil al legămân­tu­lui de căsă­to­rie a fost sta­bi­lit de Dum­ne­zeu oda­tă cu ordi­nea creației.

Reac­ția uce­ni­ci­lor din Matei 19:10 ara­tă, de ase­me­nea, că ceea ce învă­ța Isus cu pri­vi­re la divorț era ceva com­plet nou pen­tru ei. Con­form legii evre­iești, divor­țul și recă­să­to­ri­rea erau lega­le pen­tru cazu­ri­le în care unul din par­te­neri a păcă­tu­it în imo­ra­li­ta­te sexu­a­lă (con­form rabi­nu­lui Sham­mai). Din cuvin­te­le lui Isus însă, uce­ni­cii au înțe­les că, după voia lui Dum­ne­zeu, legă­tu­ra căsă­to­ri­ei nu poa­te fi dizol­va­tă, nici măcar atunci când unul din­tre soți comi­te un act de imo­ra­li­ta­te sexu­a­lă — și atunci se întrea­bă dacă este indi­cat și de folos să se căsă­to­reas­că. Aceas­tă reac­ție ara­tă, de ase­me­nea, că Isus a adus ceva nou. Dacă Isus ar fi învă­țat fap­tul că recă­să­to­ri­rea este per­mi­să în cazul în care divor­țul a avut loc dato­ri­tă adul­te­ru­lui, învă­ță­tu­ra Sa nu ar fi fost cu nimic mai deo­se­bi­tă de cea a mul­tor alți evrei con­tem­po­rani și nu ar fi fost atât de uimi­toa­re pen­tru uce­ni­cii Săi.

3.3 În legă­tu­ră cu ambe­le pasaje

Atât Matei 5:32, cât și Matei 19:9 au ca fun­dal pasa­jul din Deu­te­ro­nom 24:1 care face refe­ri­re la legea mozai­că a cer­ti­fi­ca­tu­lui de divorț. În ambe­le pasa­je, Isus a expri­mat fap­tul că, con­form voii lui Dum­ne­zeu, imo­ra­li­ta­tea sexu­a­lă nu poa­te fi con­si­de­ra­tă un motiv de divorț. Întru­cât pro­ble­ma inter­pre­tă­rii pasa­ju­lui din Deu­te­ro­nom 24:1 a fost impor­tan­tă mai ales pen­tru creș­ti­nii evrei, nu ar tre­bui să ne sur­prin­dă fap­tul că aces­te două ver­se­te, în care Isus a spus că nici măcar imo­ra­li­ta­tea sexu­a­lă nu poa­te fi un motiv de divorț (cu opțiu­nea recă­să­to­ri­rii), se găsesc doar în evan­ghe­lia lui Matei.^[6] Mar­cu și Luca, a căror audien­ță era în prin­ci­pal non-evreiască, nu doreau ca citi­to­rii lor să se ocu­pe de pro­ble­ma inter­pre­tă­rii moti­vu­lui de divorț men­țio­nat în Deu­te­ro­nom 24:1 și ast­fel au omis aces­te cuvin­te ale lui Isus care erau îndrep­ta­te către evrei.

Matei 5:32 și 19:9 sunt în armo­nie cu toa­te cele­lal­te cuvin­te ale Nou­lui Tes­ta­ment și nu vor­besc des­pre un posi­bil motiv de divorț, ci exact opu­sul — expli­că fap­tul că moti­ve­le pe care le invo­cau evre­ii pen­tru divorț nu erau valabile.

4 De ce a fost per­mis divor­țul în Vechiul Tes­ta­ment și de ce nu‑l mai per­mi­te Isus?

Divor­țul nu a fost nici­o­da­tă voia lui Dum­ne­zeu. Moi­se a per­mis divor­țul din cau­za neas­cul­tă­rii popo­ru­lui. A fost o rea­li­ta­te tris­tă fap­tul că în sta­tul teo­cra­tic evre­iesc foar­te puțini au fost cei care s‑au stră­du­it să ducă o via­ță de ascul­ta­re. Majo­ri­ta­tea erau dese­ori neas­cul­tă­tori. Dum­ne­zeu a per­mis divor­țul și recă­să­to­ri­rea în Vechiul Tes­ta­ment pen­tru a‑i pro­te­ja pe unii oameni care ar fi tre­bu­it să sufe­re foar­te mult din cau­za păca­te­lor alto­ra. O feme­ie care fuse­se alun­ga­tă de soțul ei, era prac­tic for­ța­tă să se recă­să­to­reas­că, pen­tru că nu se putea între­ți­ne sin­gu­ră, iar fără copii nu avea niciun spri­jin la bătrâ­ne­țe. Aces­ta a fost moti­vul pen­tru care Moi­se a porun­cit soțu­lui care-și lasă soția să‑i dea un cer­ti­fi­cat de divorț. Acest cer­ti­fi­cat a fost un mij­loc de pro­tec­ție impor­tant pen­tru ea, o dova­dă că nu era pros­ti­tu­a­tă și nici nu a avut rela­ții sexu­a­le în afa­ra căsă­to­ri­ei (o cri­mă pedep­si­tă cu moar­tea). Prin acest cer­ti­fi­cat putea dove­di fap­tul că fuse­se lăsa­tă de soțul ei și avea drep­tul legal să se căsă­to­reas­că din nou.

Din păca­te, popo­rul evreu nu a putut repre­zen­ta nici­o­da­tă ascul­ta­rea, dra­gos­tea și uni­ta­tea pe care Dum­ne­zeu le‑a dorit între oameni – dar Isus a făcut aceas­tă rea­li­ta­te posi­bi­lă în Bise­ri­că. Nu exis­tă necre­din­cioși în bise­ri­că^[7], ci fie­ca­re mem­bru a decis să‑L urmeze pe Isus fără com­pro­mi­suri. Prin pute­rea Duhu­lui Sfânt toți creș­ti­nii pot trăi o via­ță în sfin­țe­nie, devo­ta­ment, iubi­re și ascul­ta­re. Doar dacă punem în prac­ti­că porun­ca lui Isus de‑a ne împăr­tăși via­ța în dra­gos­te fră­țeas­că, putem înțe­le­ge pe deplin stan­dar­dul sta­bi­lit de El. Din per­spec­ti­va lui Dum­ne­zeu, nu exis­tă divorț și, ca și creș­tini, este posi­bil să tră­im con­form aces­tui stan­dard. În ochii lui Dum­ne­zeu, o căsă­to­rie este vala­bi­lă până la moar­tea unu­ia din­tre par­te­neri. Dacă par­te­ne­rul necre­din­cios doreș­te să se sepa­re de par­te­ne­rul cre­din­cios, apos­to­lul Pavel spu­ne că acest lucru este posi­bil. Cu toa­te aces­tea, din per­spec­ti­va lui Dum­ne­zeu, divor­țul nu le per­mi­te recă­să­to­ri­rea. În fața lui Dum­ne­zeu, ei rămân căsă­to­riți, dar pot trăi separat.

Căsă­to­ria este un legământ în fața lui Dum­ne­zeu — căru­ia tre­bu­ie să‑i rămâ­nă cre­din­cioși, chiar dacă unul din­tre par­te­neri ar încăl­ca acest legământ. Dacă par­te­ne­rul necre­din­cios se sepa­ră de cel cre­din­cios, indi­fe­rent care ar fi moti­vul, iar par­te­ne­rul cre­din­cios s‑ar recă­să­tori, nu numai că ar încăl­ca legămân­tul căsă­to­ri­ei, ci și-ar atra­ge @noul” par­te­ner în păca­tul cur­vi­ei și al adulterului.

Deo­a­re­ce creș­ti­nii își împăr­tă­șesc bunu­ri­le mate­ri­a­le ca o expre­sie a iubi­rii fră­țești (Fap­te 2:44–47; Fap­te 4:32–37), sta­rea soci­a­lă a unei soții lăsa­tă de soțul ei nu mai con­sti­tu­ie o pro­ble­mă. Ea nu va rămâ­ne sin­gu­ră, căci prin dra­gos­tea și uni­ta­tea fră­țeas­că din bise­ri­că, Dum­ne­zeu ofe­ră fie­că­rui creș­tin bucu­rie pro­fun­dă și împli­ni­re în fie­ca­re zi.

5 Cum ar tre­bui să eva­luăm căsă­to­ri­i­le din @viața veche” (îna­in­te de a deve­ni creștin)?

Căci, dacă este cine­va în Hris­tos, este o făp­tu­ră nouă. Cele vechi s‑au dus: iată că toa­te lucru­ri­le s‑au făcut noi. (2 Corin­te­ni 5:17)

Ceea ce spu­ne Pavel aici e foar­te impor­tant. A deve­ni creș­tin impli­că o trans­for­ma­re com­ple­tă. Dar aceas­ta nu înseam­nă că toa­te anga­ja­men­te­le noas­tre din peri­oa­da de dina­in­te de a deve­ni creș­tini sunt anu­la­te sau invalidate.

Felul vos­tru de vor­bi­re să fie: „Da, da; nu, nu“; ce tre­ce pes­te aces­te cuvin­te vine de la cel rău. (Matei 5:37)

Acest ver­set este vala­bil și în cazul jură­min­te­lor de nun­tă. După cum am men­țio­nat deja (sec­țiu­nea 3.2), Isus a sta­bi­lit indi­so­lu­bi­li­ta­tea căsă­to­ri­ei oda­tă cu ordi­nea cre­a­ți­ei. A pre­tin­de că o căsă­to­rie asu­ma­tă îna­in­te de a deve­ni creș­tin nu este vala­bi­lă și, prin urma­re, poa­te fi dizol­va­tă (pen­tru că a deve­ni creș­tin înseam­nă a înce­pe o via­ță nouă), este o ere­zie și igno­ră cuvin­te­le lui Isus.

În 1 Corin­te­ni 7:12–15 Pavel scrie des­pre situ­a­ția creș­ti­ni­lor care s‑au căsă­to­rit îna­in­te de pocă­in­ța lor:

Celor­la­lţi le zic eu, nu Dom­nul: dacă un fra­te are o nevas­tă necre­din­cioa­să, şi ea voieş­te să tră­i­as­că îna­in­te cu el, să nu se des­par­tă de ea. Şi dacă o feme­ie are un băr­bat necre­din­cios, şi el voieş­te să tră­i­as­că îna­in­te cu ea, să nu se des­par­tă de băr­ba­tul ei. Căci băr­ba­tul necre­din­cios este sfinţit prin nevas­ta cre­din­cioa­să, şi nevas­ta necre­din­cioa­să este sfinţi­tă prin fra­te­le; alt­min­teri, copi­ii voş­tri ar fi necu­ra­ţi, pe când acum sunt sfinţi. Dacă cel necre­din­cios vrea să se des­par­tă, să se des­par­tă; în împre­ju­ra­rea aceas­ta, fra­te­le sau sora nu sunt lega­ţi: Dum­ne­zeu ne‑a che­mat să tră­im în pace. (1 Corin­te­ni 7:12–15)

Prin­ci­pi­ul lui Pavel este că, dacă par­te­ne­rul necre­din­cios accep­tă cu voie bună noul mod de via­ță al par­te­ne­ru­lui creș­tin, nu ar tre­bui ca cei doi să se des­par­tă. Dar dacă deja a avut loc sepa­ra­rea (ver­se­tul 15), sfa­tul lui Pavel din ver­se­tul 11^[8] se apli­că și în aceas­tă situ­a­ție: adi­că creș­ti­nul tre­bu­ie să rămâ­nă sin­gur sau să se împa­ce cu par­te­ne­rul său.

Refe­ri­tor la aceas­tă situ­a­ție, am dori să sub­li­ni­em din nou ceea ce spu­ne pasa­jul din Romani 7:2–3. Afir­ma­ți­i­le lui Pavel cu pri­vi­re la căsă­to­rie sunt gene­ral vala­bi­le și se apli­că tutu­ror oame­ni­lor, indi­fe­rent de fap­tul că sunt creș­tini sau nu. O per­soa­nă este lega­tă de soțul sau soția sa, atâ­ta timp cât tră­ieș­te. Numai atunci când el sau ea moa­re este posi­bi­lă o nouă căsătorie.

6 Câte­va gân­duri cu pri­vi­re la situ­a­ția din zile­le noastre

Tră­im într‑o epo­că în care stan­dar­dul ori­gi­nal al lui Dum­ne­zeu pen­tru căsă­to­rie — adi­că fap­tul că un soț și o soție își împăr­tă­șesc via­ța în cre­din­cio­șie reci­pro­că până la moar­te, așa cum și-au pro­mis unul altu­ia când s‑au căsă­to­rit — a deve­nit o excep­ție rară. „Fami­li­i­le mix­te”^[9] devin din ce în ce mai frec­ven­te. Chiar și învă­ță­tu­ri­le și prac­ti­ci­le dife­ri­te­lor „bise­rici” și gru­puri reli­gi­oa­se sunt influ­en­ța­te de acest mod de viață.

Pen­tru a înțe­le­ge mai ușor de ce Biblia res­pin­ge așa clar divor­țul și recă­să­to­ri­rea ar tre­bui să ținem cont de valoa­rea pozi­ti­vă a căsă­to­ri­ei în pla­nul de cre­a­ție al lui Dum­ne­zeu (puteți citi mai mul­te des­pre acest subiect în arti­co­lul „Căsă­to­ria și fecio­ria”). De ase­me­nea, este întot­dea­u­na impor­tant să luăm în con­si­de­ra­re modul în care o învă­ță­tu­ră bibli­că gene­ra­lă tre­bu­ie apli­ca­tă prac­tic în situ­a­ția fie­că­rui om.

Isus a adus la lumi­nă ade­vă­rul și voia ini­ția­lă a lui Dum­ne­zeu cu pri­vi­re la acest subiect, ast­fel încât chiar uce­ni­cii Săi, care cunoș­teau prac­ti­ci­le divor­țu­lui și recă­să­to­ri­rii din Vechiul Tes­ta­ment, au fost uimiți.

Și prin­tre pri­mii creș­tini știm că au fost unii (atât din medi­ul evre­iesc, cât și din­tre nea­muri) care tră­iau deja în cea de‑a doua căsă­to­rie atunci când au deve­nit creș­tini. Pe baza Sfin­tei Scrip­turi nu putem dedu­ce fap­tul că aces­te cupluri au tre­bu­it să renun­țe la a doua căsă­to­rie, deo­a­re­ce, atunci când s‑au recă­să­to­rit, nu erau con­ști­enți de fap­tul că făceau ceva abso­lut inter­zis de Dum­ne­zeu (chiar dacă, cel puțin cre­din­cio­șii evrei, ar fi tre­bu­it să știe că Dum­ne­zeu nu con­si­de­ra divor­țul ca un lucru bun).

Când Pavel îi scrie lui Timo­tei (1 Timo­tei 3:2) că supra­ve­ghe­to­rul tre­bu­ie să fie soțul unei sin­gu­re soții, aceas­ta ara­tă că băr­ba­ți­lor care s‑au recă­să­to­rit (îna­in­te de a deve­ni creș­tini) nu li s‑a per­mis să fie bătrâni, dar au fost accep­tați în tota­li­ta­te ca mem­bri în bise­ri­că. În vre­mea noas­tră, prac­ti­ca con­form căre­ia în bise­ri­că oame­nii recă­să­to­riți își pot con­ti­nua a doua căsă­to­rie nu poa­te fi apli­ca­tă în toa­te cazu­ri­le. Acest lucru se dato­rea­ză fap­tu­lui că Noul Tes­ta­ment și, prin urma­re, pozi­ția cla­ră a lui Isus cu pri­vi­re la aceas­tă pro­ble­mă, sunt cunos­cu­te pe sca­ră lar­gă. Mulți oameni sunt con­ști­enți (cel puțin teo­re­tic) de viziu­nea cla­ră a Bise­ri­cii Romano-Catolice sau a Bise­ri­cii Orto­do­xe în legă­tu­ră cu divor­țul. Ast­fel, în zile­le noas­tre, oame­nii sunt mult mai con­ști­enți decât în vre­mea pri­mi­lor creș­tini, că anga­ja­men­tul într‑o nouă căsă­to­rie este greșit. Cu sigu­ran­ță, depin­de și în ce măsu­ră a cunos­cut o per­soa­nă voia lui Dum­ne­zeu în momen­tul în care s‑a recă­să­to­rit. Dacă cine­va s‑a recă­să­to­rit fiind con­ști­ent de fap­tul că aceas­ta con­tra­zi­ce voia lui Dum­ne­zeu, aceas­tă legă­tu­ră nu poa­te fi con­si­de­ra­tă o căsă­to­rie în con­for­mi­ta­te cu voia Lui. Pro­ble­ma are ade­sea rădă­cini mai adânci, mai ales dacă deja pri­ma căsă­to­rie nu a fost înte­me­ia­tă pe prin­ci­pi­i­le bibli­ce și nu s‑a luat în con­si­de­ra­re ati­tu­di­nea pe care vii­to­rul par­te­ner a avut‑o față de Dumnezeu.

Cu toa­te aces­tea, este întot­dea­u­na nece­sar să exa­mi­năm fie­ca­re caz în par­te și să cău­tăm sin­cer voia lui Dum­ne­zeu. Chiar dacă rezul­ta­tul aces­tei exa­mi­nări sin­ce­re este că a doua căsă­to­rie nu poa­te fi con­ti­nu­a­tă, tre­bu­ie lua­te în con­si­de­ra­re și alte aspec­te. În cazul în care ambii par­te­neri sunt creș­tini, nu va fi o sepa­ra­re com­ple­tă. Dese­ori vor fi sar­cini care tre­bu­ie împăr­tă­și­te, în spe­cial sar­ci­na de a creș­te copi­ii. În mod cert nu este un aju­tor pen­tru copii să vadă că părin­ții lor sunt des­păr­țiți. Dar într-un ast­fel de caz (dacă s‑a ajuns la con­clu­zia că a doua căsă­to­rie nu poa­te fi con­ti­nu­a­tă) nu ar mai fi corect ca par­te­ne­rii să-și con­ti­nue rela­ția sexuală.

7 Rezu­mat și încurajare

Isus accen­tu­ea­ză fap­tul că voia lui Dum­ne­zeu în căsă­to­rie este cre­din­cio­șia pe tot par­cur­sul vie­ții față de un sin­gur par­te­ner. Acest lucru este vizi­bil din felul în care argu­men­tea­ză că cei doi devin un sin­gur trup și din afir­ma­ția că un băr­bat nu ar tre­bui să divor­țe­ze de soția sa. Dacă divor­țea­ză, atunci nici el, nici ea nu se pot anga­ja într‑o nouă căsă­to­rie, atâ­ta timp cât fos­tul par­te­ner tră­ieș­te. Pri­mul legământ de căsă­to­rie rămâ­ne vala­bil atât timp cât ambii par­te­ne­rii sunt în via­ță. Dacă un par­te­ner se căsă­to­reș­te cu alt­ci­ne­va, atâ­ta timp cât par­te­ne­rul său ini­țial este încă în via­ță, el comi­te adul­ter. Din punc­tul de vede­re al lui Dum­ne­zeu, nu exis­tă niciun fel de divorț. Isus nu face o excep­ție în nici­u­nul din aces­te pasa­je, nici pen­tru cazu­ri­le în care par­te­ne­rul alun­gat a fost vino­vat sau inocent.

Deo­a­re­ce Isus nu face excep­ții în pasa­je­le din Mar­cu sau Luca, putem dedu­ce fap­tul că El nu a inten­țio­nat să facă o excep­ție în pasa­jul din Matei. Reac­ția uce­ni­ci­lor ara­tă, de ase­me­nea, că în ches­tiu­nea divor­țu­lui nu exis­tă nicio excep­ție. Recă­să­to­ri­rea nu este posi­bi­lă atât timp cât ambii par­te­neri sunt în viață.

Pavel abor­dea­ză alte cazuri, mai deta­li­at, în 1 Corin­te­ni 7:

Dacă cine­va era deja divor­țat când a deve­nit creș­tin, ar tre­bui să rămâ­nă sin­gur sau să se împa­ce cu par­te­ne­rul ini­țial. Dacă par­te­ne­rul necre­din­cios vrea să se sepa­re de par­te­ne­rul creș­tin, creș­ti­nul ar tre­bui să per­mi­tă acest lucru:

“în împre­ju­ra­rea aceas­ta, fra­te­le sau sora nu sunt lega­ţi (Lit. „nu este robit“): Dum­ne­zeu ne‑a che­mat să tră­im în pace.” (1 Corin­te­ni 7:15)

Ide­ea că fra­te­le sau sora nu sunt „robiți”, în ast­fel de cazuri înseam­nă că nu sunt sor­tiți la o via­ță zbu­ci­u­ma­tă, pli­nă de pro­ble­me, ală­tu­ri de soțul necre­din­cios. Se pot sepa­ra și rămâ­ne necăsătoriți.

Ceea ce este de nei­ma­gi­nat pen­tru mulți nu este totuși o pova­ră insu­por­ta­bi­lă. Un creș­tin are o nouă rela­ție cu Dum­ne­zeu prin Isus Hris­tos. Aceas­tă nouă rela­ție ne con­frun­tă mult mai puter­nic cu sfin­țe­nia pe care o așteap­tă Dum­ne­zeu de la noi. Aceas­tă aștep­ta­re este mult mai mare față de noi astăzi decât față de cre­din­cio­șii Vechiu­lui Tes­ta­ment. În felul aces­ta ne con­frun­tăm mult mai adânc cu păca­te­le și slă­bi­ciu­ni­le noas­tre și Dum­ne­zeu ne înva­ță să deve­nim total depen­denți de El. Prin rela­ția strân­să pe care o avem cu El pri­mim pute­rea să facem și ceea ce depă­șeș­te pute­rea noastră.

Cu El și prin El „impo­si­bi­lul” devi­ne posi­bil. Dum­ne­zeu ne aju­tă mai ales prin păr­tă­șia cu fra­ții și suro­ri­le de care fie­ca­re creș­tin are mare nevo­ie. Aceas­tă păr­tă­șie este cu cei care ascul­tă cuvin­te­le lui Dum­ne­zeu și fac voia Lui. Ei sunt fra­ții și suro­ri­le noas­tre în Hris­tos, fami­lia noas­tră spi­ri­tu­a­lă care rămâ­ne pen­tru eter­ni­ta­te. Chiar și fără soț, un creș­tin nu este nici­o­da­tă singur.