Divinitatea lui Isus
O întrebare de mare importanţă pentru înţelegerea corectă a faptelor lui Isus, a mesajului Său şi chiar a mântuirii este cea privitoare la natura Sa. Ce ne învaţă Noul Testament despre persoana lui Isus? Din primele secole şi până astăzi, acesta a fost un subiect foarte controversat, generând o sumedenie de schisme. Cu toate că, general vorbind, nu respingem gândurile şi ideile părinţilor bisericeşti şi cele formulate de conciliile timpurii, dorim să ne axăm mai degrabă pe mărturia Sfintei Scripturi, aceasta fiind izvorul fundamental al credinţei noastre. În pofida lipsurilor omeneşti pe care le-au avut autorii Noului Testament nădăjduim întru totul în Dumnezeu că ne oferă răspunsuri desluşite la întrebările cele mai importante legate de credinţă, aşa încât toţi cei care sunt în căutarea adevărului să ajungă la acelaşi mod de înţelegere. În acest document pornim de la premisa că Isus a avut natură umană pe deplin — El care şi‑a luat denumirea de „Fiul lui Dumnezeu” — şi refuzăm categoric să punem sfinţenia şi dăruirea Sa totală faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu pe seama divinităţii Sale. Scopul nostru este să dovedim că, potrivit Noului Testament, Isus este Dumnezeu adevărat, fiind de aceeaşi natură cu Tatăl.
1 Divinitatea lui Mesia nu era necunoscută în Vechiul Testament
Chiar dacă nu putem deduce aceasta din majoritatea referirilor la mântuitorul Israelului, unele pasaje din Vechiului Testament fac deja aluzie la divinitatea lui Mesia (Mesia = unsul, mântuitorul). Printre puţinele excepţii, un pasaj care atrage atenţia este cel din Daniel 7:13.
Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s‑a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit. M‑am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S‑a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să ‑I slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. (Daniel 7:12–14)
În acest pasaj, Fiul Omului, care în mod evident se deosebeşte de “Cel Bătrân de Zile”, primeşte închinare divină. Mai mult, relatarea ne învaţă despre existenţa simultană a împărăţiei lui Dumnezeu şi a autorităţilor pământeşti care au fost private de puterea lor de dinainte (versetul 12). De aici este posibil să concludem că Împărăţia Mesianică are un caracter spiritual şi nu unul politic. Aceste două puncte pot fi motivele pentru care Isus a ales titlul de “Fiul Omului” ca fiind cea mai frecvent utilizată expresie prin care s‑a autocaracterizat.
„Eu voi vesti hotărârea Lui: Domnul Mi‑a zis: ‚Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmul 2:7)
„Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea, şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te‑a uns cu un untdelemn de bucurie, mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă.” (Psalmul 45:6–7)
Chiar dacă Psalmul 2:6–7 şi Psalmul 45:6–7 nu sunt pasaje atât de clare ca şi pasajul din Daniel în ceea ce priveşte divinitatea lui Mesia, această interpretare nu poate fi complet exclusă. În orice caz, explicaţiile obişnuite care propun că aceşti Psalmi s‑ar referi la Solomon sau la alţi împăraţi sunt nesatisfăcătoare dacă luăm în considerare lipsurile evidente pe care le întâlnim în personalitatea şi rolul politic pe care aceşti conducători le-au avut. Despre psalmul 45, citat în scrisoarea către Evrei, vom discuta mai târziu.
Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care‑i lovea spinarea, nuiaua celui ce‑l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc. Căci un Copil ni s‑a născut, un Fiu ni s‑a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi‑n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor. (Isaia 9:2–7)
Printre textele profetice Isaia 9:2–7 (profeţia despre Prinţul Păcii) este probabil cel mai grăitor exemplu. Chiar dacă profetul probabil s‑a gândit că împăratul va fi Ezechia (Isaia 7:14–17), cuvintele sale sunt atât de adânc inspirate că niciunul dintre conducătorii politici pământeşti nu au fost şi nu vor fi vreodată capabili să le împlinească. Se pare că destul de des s‑a întâmplat că profeţii nu au putut pătrunde întregul înţeles al gândurilor lui Dumnezeu pe care ei înşişi le-au comunicat celorlalţi, eşuând astfel a prevedea orizonturile prea îndepărtate de ei. Dar cine dintre fiinţele muritoare poate fi chemat vreodată „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Prinţul Păcii”?
2 Mărturia evangheliilor sinoptice
Speranţa într-un conducător pământesc puternic, care va fi asemenea lui David, a fost adânc înrădăcinată în gândirea evreilor şi Isus a trebuit de asemenea să ia în considerare acest fenomen. De fapt, de multe ori, prin cuvintele şi faptele lui, Isus dorea să‑i ajute pe ascultătorii Săi să-şi schimbe concepţia lor despre Mesia (şi prin aceasta despre Dumnezeu). Acesta este fundalul pe care se desfăşoară lucrarea lui Isus şi de la care trebuie să pornim atunci când interpretăm cuvintele Lui. Cu toate că se observă o diferenţă remarcabilă în profunzimea descrierilor evangheliilor sinoptice pe de o parte şi cea a evangheliei lui Ioan pe de altă parte, totuşi relatările celor patru evanghelii sunt de acord în acest punct. Să examinăm mai întâi Evangheliile sinoptice.
Evangheliile după Matei şi Luca încep cu descrierea circumstanţelor conceperii şi naşterii lui Isus. Diferenţele dintre ele – majoritatea fiind uşor explicabile – conduc la concluzia că cele două evanghelii provin din surse diferite. Cei doi evanghelişti sunt de acord în ceea ce priveşte un punct foarte important: nu Iosif este tatăl lui Isus, ci Dumnezeu este Cel care a produs acea zămislire minunată în pântecele fecioarei Maria. Acordul celor două evanghelii cu privire la acest fapt întăreşte credibilitatea lui. Tăcerea lui Marcu în acest punct este motivată de considerente structurale. De fapt, Marcu nu spune nimic despre originea şi copilăria lui Isus, totuşi expresia „fiul Mariei”, folosită în Marcu 6:3 (a se compara referinţele din Matei 13:55 şi Luca 4:22) arată o înţelegere şi o abordare profundă a controversei privind naşterea lui Isus. În timpul acela se obişnuia ca fiul să fie numit după tatăl său. Faptul că oamenii îl numeau pe Isus „fiul Mariei” sugerează faptul că nu l‑au considerat pe Iosif ca fiind tatăl lui. Astfel, aceste evanghelii transmit un indiciu puternic al naturii divine a lui Isus care, de altfel, poate fi dedusă şi din câteva alte pasaje, cum ar fi: Matei 11:25–30; Matei 23:37–39; Marcu 2:1–12. Dar aceste afirmaţii ale lui Isus nu sunt prin ele însele convingătoare, pentru că scopul lor nu este de a dovedi divinitatea Sa. Totuşi, o înţelegere deplină a acestor pasaje fără recunoaşterea divinităţii lui Isus este imposibilă. Matei 25:31 însă este o aluzie clară la divinitatea lui Isus, pentru că este scris că Fiul Omului vine în slava Sa şi este şi Judecătorul lumii, rol atribuit numai lui Dumnezeu. Mai mult, în Matei 28:9.17 autorul evangheliei descrie modul în care ucenicii I s‑au închinat lui Isus cu cuvinte care erau folosite doar pentru închinarea lui Dumnezeu. În final, expresia de a boteza „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” în Matei 28:19 vorbeşte de la sine.
3 Divinitatea lui Isus în epistolele lui Pavel
Ar fi de aşteptat să găsim aceeaşi mărturie în cărţile Noului Testament care ne informează despre viaţa şi învăţătura primilor creştini, în primul şi în primul rând în scrisorile lui Pavel. Chiar dacă apostolul Pavel scrie mult despre Isus şi punctează cu o puternică convingere că a fi mântuit înseamnă a avea credinţă în Hristos (ceea ce în mod natural presupune natura divină a lui Isus), aparent el nu simte nevoia să explice natura lui Hristos cititorilor săi – pur şi simplu împărtăşeşte cu ei aceeaşi credinţă. Cu toate acestea, putem găsi câteva pasaje care arată divinitatea lui Isus într-un mod atât de evident încât negarea acestei realităţi ar însemna violarea textului.
În Filipeni duhul lui Hristos este echivalat cu Duhul Sfânt (Filipeni 1:19), iar mai departe (Filipeni 1:23) Pavel spune că a fi cu Dumnezeu înseamnă pur şi simplu a fi cu Hristos. Capitolul 2:5–11 este deosebit de clar în ceea ce priveşte divinitatea lui Isus, pentru că în acest pasaj Pavel exprimă în mod direct că Isus are aceeaşi natură ca şi Dumnezeu şi că primeşte închinarea care este rezervată numai lui Dumnezeu.
Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n‑a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor La înfăţişare a fost găsit ca un om, S‑a smerit şi S‑a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L‑a înălţat nespus de mult, şi I‑a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul. (Filipeni 2:5–11)
În Coloseni 1:15 este scris „… Hristos este imaginea Dumnezeului nevăzut, Cel întâi născut peste toată creaţia…” — o expresie care vrea să puncteze mai degrabă intensitatea relaţiei dintre Tatăl şi Fiul decât succesiunea celorlalţi fii care vin după El. Pavel continuă spunând, „…toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El…” ceea ce ar fi o hulă enormă dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu. Mai departe în 2:9 Pavel scrie: „Pentru că în Hristos locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii în trup” ceea ce cu greu ar putea fi înţeles ca „mai prejos de Dumnezeu“. La fel, în Tit 2:13 este exprimat ceea ce aşteaptă toţi creştinii: „…arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.”
Este numai un singur Mântuitor – Dumnezeu Însuşi fără îndoială! Obiecţia că în multe pasaje Pavel învaţă că Hristos se subordonează lui Dumnezeu[1] nu poate micşora valabilitatea afirmaţiilor mai sus menţionate. Cineva e mai degrabă forţat să admită că el în mod natural şi nedogmatic adânceşte învăţătura despre cele două naturi ale lui Isus. Mai mult decât atât, cineva trebuie să admită că Pavel, care era foarte familiar cu ceea ce numim noi Vechiul Testament, vrea să întărească această înţelegere prin aluzii şi citate din aceste Sfinte Scripturi (a se compara 1 Corinteni 2:8 cu Psalm 24:7–9 şi Exod 24:16, 1 Corinteni 10:4,9 cu Psalm 78:15 şi Exod 17:6 sau Romani 10:9–13 cu Ioel 3:5 şi Psalm 145:18).
4 Faptele Apostolilor şi celelalte epistole din Noul Testament mărturisesc despre divinitatea lui Isus
Dacă luăm în considerare restul scripturilor Noului Testament – lăsându-le la o parte pentru moment pe cele scrise de Ioan – putem găsi de asemenea argumente convingătoare. Din modul în care Luca redă cuvintele spuse de Ştefan în timp ce era linşat (Faptele Apostolilor 7:51–60) reiese faptul că mesianitatea, divinitatea şi umanitatea lui Isus sunt atât de strâns legate, încât singura concluzie rezonabilă la care putem ajunge în urma citirii pasajului mai sus menţionat, este recunoaşterea celor două naturi ale lui Isus.
Interesant, autorul scrisorii către Evrei mărturiseşte despre divinitatea lui Isus citând din Scriptură. El referă Psalmul mesianic 45 la Isus înlocuind ebraicul „Elohim” cu cuvântul grec „Theos” (1:8 u), ceea ce face ca orice încercare de a‑L pune pe Isus mai prejos de Dumnezeu să fie supusă eşecului. Mai departe în acest capitol, închinarea oferită lui Dumnezeu în Psalmul 102 este atribuită lui Hristos (1:10–12) ceea ce dovedeşte încă o dată că El a fost considerat de creştini Cel care a creat toate lucrurile.
În final, repetarea frecventă în cea de‑a doua scrisoare a lui Petru a termenilor „Domn” şi „Mântuitor” dezvăluie propria convingere a apostolului. Aceşti termeni Îi sunt atribuiţi în mod explicit lui Isus în 1 Petru 1:1–2.8.11.14.16; 1 Petru 2:1.20; 1 Petru 3:2.18 iar în 2 Petru 2:9.11; 2 Petru 3:8.15 mai degrabă lui Dumnezeu, chiar dacă aceste pasaje ar putea fi atribuite şi lui Isus. Aceasta arată clar faptul că apostolul Petru a crezut în divinitatea lui Isus.
5 Cea mai mare mărturie: scrierile apostolului Ioan
Toate aceste mărturii – am putea menţiona mult mai multe – sunt confirmate şi adâncite de scrierile apostolului Ioan. El nu-şi începe evanghelia cu descrierea circumstanţelor în care s‑a născut Isus. În schimb el îşi invită cititorii să vadă adâncimea şi misterul naturii lui Hristos relevând marea dragoste a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa şi explicând în acest mod semnificaţia venirii lui Isus. Încă din primele sale cuvinte (Ioan 1:1–3) — chiar dacă ele par puţin complicate la prima vedere — nu încape nicio îndoială că Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu, are aceeaşi natură cu Însuşi Dumnezeu Tatăl. Ioan ne spune direct că acest Cuvânt a devenit trup (Ioan 1:14), ceea ce constituie încă o dovadă clară cu privire la cele două naturi ale lui Isus. Versetul 18 merită o atenţie deosebită datorită expresiei „singurul născut Dumnezeu”, sau conform unor altor manuscrise timpurii, „singurul născut Fiu”, „… care este în sânul Tatălui…”, ceea ce evidenţiază egalitatea în natură a celor două persoane, Tatăl şi Fiul, pe baza procreării. Din moment ce Dumnezeu este duh (Ioan 4:24) şi existenţa Lui este veşnică, această procreare poate fi implicit doar veşnică. În consecinţă, versetul 18 nu indică faptul că existenţa Fiului ar fi început mai târziu ci este o caracterizare a relaţiei intime dintre cele două persoane care sunt în unitate perfectă în gândire şi fiinţă.
Acest mesaj este repetat şi confirmat în capitolele următoarele care descriu lucrarea lui Isus. Totuşi Ioan nu neglijează partea umană a lui Hristos. Dimpotrivă, această evanghelie, care este o mărturie directă a unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus, relatează într‑o manieră vie şi credibilă atât lucrarea remarcabilă a lui Isus, cât şi gândurile ucenicilor, care erau în procesul de a înţelege şi de a‑şi însuşi toate evenimentele drastice şi surprinzătoare petrecute în faţa ochilor lor.
Ioan le permite cititorilor, ca la rândul lor, să poată concluziona în urma pătrunderii adânci a evenimentelor pe care el însuși le‑a experimentat şi înţeles. Felul în care Isus s‑a identificat pe Sine, ca fiind imaginea adevărată şi reprezentantul perfect al lui Dumnezeu, este dovedit în numeroase pasaje. Este de înţeles că El foloseşte rar afirmaţii directe despre divinitatea Sa, pentru că deja pretenţia Sa mesianică a stârnit o opoziţie crescândă. În controversele vehemente cu adversarii Săi principali, Isus nu a putut să ascundă şi nici nu a ascuns adevărul despre Sine şi aceasta datorită prezenţei ucenicilor şi a altor adepţi care îl simpatizau în ascuns. Astfel, în Ioan 8:37–59, în cursul disputei dacă oponenţii Lui sunt urmaşii adevăraţi ai lui Avraam sau nu, găsim o aluzie puternică – a numi aceasta o aluzie este o afirmaţie cât se poate de modestă – la dumnezeirea Sa, la care ei au răspuns cu o indignare „vădită” (cap.8:59). Prin afirmaţia „Adevărat vă spun, că înainte ca Avraam să se nască, Eu sunt” El întrece cu mult pretenţia – care oricum era greu de acceptat – că El a existat înainte de Avraam (cap. 8:56), singura interpretare validă a cuvintelor Lui fiind „Eu sunt Dumnezeu”. Această „greşeală“ gramaticală izbitoare nu a fost corectată niciodată în timpul copierii manuscriselor, deoarece toţi copiştii care au fost de‑a lungul secolelor au înţeles sensul cuvintelor, „Eu sunt” – acesta este numele lui Dumnezeu din Exod 3:13.
Deasemeni, evreii s‑au simţit provocaţi să arunce cu pietre în Isus în situaţia descrisă în capitolul 10:22–39, deoarece Isus a pretins că are autoritate să dea viaţă şi mântuire. Cuvintele Sale, „Eu şi Tatăl una suntem” în versetul 30 trebuie să fi apărut ca un exemplu negrăitor de hulă în faţa ascultătorilor Săi deja iritaţi. Şi totuşi, chiar dacă această afirmaţie permite şi interpretarea, „Eu şi Tatăl suntem una în gândire, una în Duh, şi avem exact acelaşi scop”, faptul că Isus se pune laolaltă cu Tatăl, în această ordine, întăreşte enorm pretenţia Lui de a avea atribute divine (Ioan 10:27–29). La prima vedere, următoarele explicaţii ale lui Isus par a fi o retragere, dar în final, după ce le îndreaptă propriile arme împotriva lor înşişi, El confirmă simplu şi clar ceea ce spusese înainte (Ioan 10:31–38). De fapt, evreii ar fi trebuit să renunţe pe loc la toată opoziţia lor, pentru că mărturia dată de faptelor lui Isus a confirmat credibilitatea cuvintelor Sale. Dar nici chiar cel mai mare semn pe care L‑a făcut vreodată – învierea lui Lazăr, semnul care pune în umbră toate celelalte minuni incredibile – nu i‑a determinat să-şi schimbe gândirea. Din contră, aceasta a transformat încăpăţânarea şi ura Marelui Preot şi a fariseilor într-un plan concret de a‑l elimina pe Isus.
În ultima seară înainte de crucificare, Isus le‑a revelat ucenicilor săi multe lucruri importante, continuând să întărească adevărul cuvintelor sale „Aveţi încredere în Dumnezeu, aveţi încredere şi în Mine, Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; Cine M‑a văzut pe Mine L‑a văzut pe Tatăl; Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14:1–10) prin mărturia faptelor sale (Ioan 14:11). Totodată i‑a înzestrat pe ucenici cu o adâncă înţelegere spirituală despre relaţia Sa cu Tatăl şi nu în ultimul rând le‑a explicat rolul Duhului Sfânt. Chiar dacă în aceste privinţe ucenicii au arătat un nivel scăzut de înţelegere – după cum vedem din întrebările şi afirmaţiile lor în Ioan 14:5,8,22; 16:17u, 29u. – încet, dar sigur, sămânţa credinţei a început să încolţească, culminând cu mărturia spontană a lui Toma, „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28). Cu certitudine Toma, care pusese sub semnul întrebării chiar şi învierea Domnului (Ioan 20:24u.), nu a ajuns de la un moment la altul la o înţelegere mai adâncă decât toţi ceilaţi ucenici. Mai degrabă el a exprimat ceea ce prietenii săi înţeleseseră deja înaintea lui. Aceasta este convingerea pe care Ioan a vrut să o evidenţieze şi să o susţină pe tot parcursul evangheliei sale.
Scrisorile sale sunt scrise în acelaşi spirit – nu arată nicio deformare a cuvintelor lui Isus, ci mai degrabă un semn clar al impresiei pe care Isus a lăsat‑o apostolului prin părtăşia lor adâncă. Prima sa scrisoare este cea mai relevantă în ceea ce priveşte întrebarea noastră. Această scrisoare este în mod indubitabil o luptă cu o formă a învăţăturii gnostice timpurii. Aceasta accentuează exemplul omului Isus subliniind umanitatea Lui (1 Ioan 2:1, 6, 29), dar Ioan leagă cele două naturi ale Sale într-un mod interesant (1Ioan 1:1–4), spunând că Dumnezeu s‑a descoperit pe Sine în Fiul Său. Expresia “El l‑a trimis pe singurul Său Fiu” reapare în 1Ioan 4:9. Aceasta nu ar avea sens dacă Fiul ar fi fost creat cândva în timp, pentru că atunci Dumnezeu ar fi putut trimite mulţi astfel de fii de‑a lungul secolelor. În sfârşit, Ioan îndepărtează chiar şi cea mai mică îndoială spunând direct, „Noi suntem în Cel care este adevărat – chiar în Fiul Său Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică”. Dacă noi suntem în Dumnezeu şi în Fiul Său, atunci pe ce bază poate cineva decide că ultima parte a frazei se referă numai la primul dintre Ei?
În Apocalipsa Ioan reafirmă ceea ce a susţinut înainte când a spus că Isus este „Primul şi Ultimul” (Apocalipsa 1:17, conform cu Isaia 44:6), care este vrednic de închinare în acelaşi mod ca Cel care stă pe tronul Său (Apocalipsa 5:12–14) şi care, ca Dumnezeu, este „Alfa şi Omega” (Apocalipsa 22:12; 21:6). Faptul că Ioan referă cea mai clară afirmaţie monoteistă din Vechiul Testament (Isaia 40:10; 62:11) la Isus ar trebui să convingă pe oricine neagă divinitatea lui Isus să renunţe în mod necondiţionat la poziţia sa. Altfel ei ar trebuie să declare că Ioan a fost un eretic care a vrut să slăbească credinţa evreilor în singurul Dumnezeu. Dar Ioan şi toţi ceilalţi autori ai Noului Testament nici pe departe nu au pretins că sunt doi dumnezei. În schimb, ei mărturisesc în mod consecvent că Atotputernicul Dumnezeu descoperă că El Însuşi este Mântuitorul mesianic al poporului Său şi al tuturor oamenilor, arătându-şi lumii dragostea Sa eternă în singurul Său născut (conceput) Fiu.[2]