Descărcare PDFDescărcare eBook (ePub)

Creştinismul îşi are originea în persoana lui Hristos, mesajul şi viaţa lui fiind fundamentale pentru această nouă mişcare care a revoluţionat întreaga lume. Hristos a trăit ca evreu, potrivit Vechiului Testament, Sfânta Scriptură a evreilor, dar a pretins că este Mesia care fusese promis în vechime şi chiar mai mult, Fiul lui Dumnezeu. El îi cheamă pe toţi oamenii din orice timp să‑L urmeze.

Noi nu‑L mai putem experimenta acum în acelaşi mod în care L‑au experimentat martorii Săi oculari. Avem însă la dispoziţia noastă mărturia primilor Săi ucenici care au fost alături de El zi şi noapte. Noul Testament conţine aceste mărturii ale martorilor oculari şi relatează despre viaţa primilor creştini. Din acest motiv credibilitatea Bibliei are o importanţă deosebită în primul rând pentru creştinism, cât şi pentru orice om.

Biblia nu este o simplă carte. Mesajul ei poate schimba viaţa unui om în mod radical. Faptul că atât de mulţi oameni o critică este pentru că, citind‑o, sunt provocaţi spre o schimbare totală. Deşi a fost din nou şi din nou interpretată greşit până în timpurile noastre, deşi organizaţii sau anumite persoane, care se numesc creştine, au abuzat de ea pentru a o folosi în scopuri egoiste, acestea nu trebuie să ne împiedice să avem curajul să o cercetăm cu şi mai mult devotament pentru a‑i descoperi sensurile.

1 Noul Testament este credibil datorită conţinutului său

1.1 Mesajul unic al lui Isus : moralitatea sa şi dragostea faţă de duşmani

Învăţătura lui Isus privitoare la morală depăşeşte orice altă învăţătură dată de cei care s‑au considerat învăţători ai omenirii. Un exemplu în această privinţă este problematica adulterului.

În Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 27–29 Isus spune:

Aţi auzit că s‑a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s‑o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate‑l şi leapădă‑l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. (Matei 5:27–29)

Şi în învăţătura budistă găsim ideea că orice dorinţă trebuie eliminată. Ideea este formulată însă foarte general. În budism este vorba despre distrugerea întregii sensibilităţi şi personalităţi a omului neţinându-se seama nici de valorile pozitive nici de cele negative. Scopul este dizolvarea finală a persoanei într-un nimic etern, Nirvana.

În acest pasaj Isus face o referire clară la păcatele ascunse şi consideră păcatele în gânduri la fel de grave ca adulterul. Astfel, El arată că păcatul începe în gânduri şi pornind de la acest punct ele trebuie regretate. Porunca Lui de a ne schimba, nu poate fi mai clar exprimată decât în acest pasaj, pe care desigur trebuie să‑l înţelegem în mod figurat.

Din moment ce omul poate să distingă binele de rău prin conştiinţa sa, în orice religie vom găsi învăţături mai mult sau mai puţin dezvoltate în ceea ce priveşte moralitatea. Măsura cu care Isus judecă faptele, cuvintele, gândurile omului, este unică, deoarece El descoperă inima omului. El cere în primul rând o schimbare a atitudinii şi a gândurilor, de unde generează mai apoi un comportament moral. Isus vrea să ne elibereze din robia răului, făcându-ne liberi pentru bine. Răul poate fi învins numai prin bine.

Un alt exemplu este chemarea de a ne iubi duşmanii, ceea ce trece de etică şi morală.

Aţi auzit că s‑a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. (Matei 5:43–48)

Bineînţeles, în Vechiul Testament, Sfânta Scriptură a evreilor, nu scrie doar despre respingerea duşmanilor, ci şi despre iubirea faţă de străinii care doreau să trăiască între evrei, şi găsim chiar şi pasaje care îndeamnă la bunătate în raport cu duşmanii. Însă porunca lui Isus de a ne iubi vrăjmaşii depăşeşte nivelul cunoscut de evrei şi este ceva complet nou. A ne iubi vrăjmaşii înseamnă mai mult decât să renunţăm la răzbunare şi la sentimente rele, înseamnă să acţionăm spre binele lor în faptă. Aceasta face posibilă iertarea vrăjmaşului cel mai înverşunat şi mai mult, a dori ce este cel mai bine pentru el.

Înainte de Isus, nimeni nu a mai vorbit despre aşa ceva. Ulterior mulţi au dorit să‑L imite, sau să profite de pe urma măreţiei Lui.

Ultima afirmaţie din pasajul menţionat mai sus arată că Hristos a pretins de la ucenicii săi să fie desăvârşiţi după cum şi Dumnezeu în ceruri este desăvârşit. El nu se mulţumeşte cu o listă de reguli pentru o viaţă pioasă, ci cere de la oricine să trăiască după standardul Celui care este bun cu desăvârşire. Exigenţa de a fi desăvârşit ca Dumnezeu pare absurdă. Cu toate acestea Isus nu a fost nebun, viaţa şi învăţătura Lui au fost prea sobre, prea reale şi practice pentru a putea afirma aşa ceva:

Să nu credeţi că am venit s‑aduc pacea pe pământ; n‑am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga. (Matei 10:34–39)

Mesajul lui Isus nu este unul omenesc care să promită armonie pământească şi noroc în viaţă. El nu a dorit să aducă pacea politică sau socială. Spre deosebire de ceilalţi înţelepţi ai lumii, El nu a venit să arate o cale nouă spre cunoaştere, ci se declară a fi El însuşi autoritatea cea mai înaltă, cerând un devotament total şi necondiţionat faţă de Sine. Prin aceasta El face referire la dumnezeirea Sa. Niciun alt fondator al vreunei religii nu cere această dăruire totală faţă de sine însuşi şi nimeni nu a pretins a fi divin.

1.2 Efectul Noului Testament asupra întregii umanităţi şi asupra fiecărui individ în parte

În momentul în care Isus şi‑a început lucrarea în public a avut loc o separare ireversibilă în cadrul poporului evreu, iar mai pe urmă în întreaga lume. Isus a afirmat că El este Mesia cel promis în Vechiul Testament şi Mântuitorul întregii lumi. De la bun început cei care L‑au urmat au fost persecutaţi, din cauza credinţei lor au fost alungaţi din oraşe sau omorâţi ori de câte ori era posibil de către duşmanii creştinismului.

Această polarizare este mărturia influenţei pe care a avut‑o mesajul Lui asupra oamenilor nu doar în primul secol, ci până în zilele noastre. Învăţătura lui Isus a revoluţionat lumea aşa cum niciun alt sistem religios nu a făcut‑o. Întreaga istorie de 2000 de ani încoace ar fi fost cu totul diferită fără apariţia lui Hristos. De la bun început unele din afirmaţiile Lui au fost copiate, altele imitate, iar altele au fost schimbate în numele autorităţii lui şi au fost folosite foarte greşit. După puţin timp de la moartea lui a apărut un creştinism de faţadă. Deşi avem de a face cu un pseudo creştinism, influenţa acestuia asupra culturii, artei, ştiinţei şi chiar asupra politicii a fost una decisivă în zona euro-asiatică şi a avut repercusiuni în întreaga lume sub diferite forme, ceea ce arată însemnătatea mesajului Său.

Mulţimi de oameni au fost fascinaţi de persoana lui Isus şi de lucrările/minunile Lui. Astfel, Isus a trebuit să se retragă de multe ori în locuri pustii pentru a fi ferit de zarva mulţimilor care‑L îmbulzeau.

Cei care L‑au urmat şi-au schimbat viaţa în mod radical, au fost persoane noi. Această mărturie a stârnit împotrivirea celor care au dorit să rămână mai departe în faptele lor rele.

Valoarea mesajul lui Isus nu constă în gânduri frumos relatate, ci în puterea de a schimba inima omului şi motivaţiile lui ascunse, nu doar faptele lui. Doar cel care iubeşte Adevărul şi‑l caută cu toată fiinţa lui, poate să găsească în cuvintele lui Isus răspunsul la căutările lui personale.

1.3 Noul Testament este credibil din punct de vedere istoric

Noul Testament, cu cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor şi scrisorile reflectă fidel istoria primului secol după Hristos. Datele istorice conţinute sunt în armonie cu alte scrieri evreieşti şi romane, cum ar fi Talmudul, scrierile istoricului evreu Iosefus Flavius, precum şi ale istoricilor romani Tacitus, Plinius, Suetonius şi alţii.

Circumstanţele geografice, culturale şi sociale descrise sau amintite în NT sunt confirmate şi de noile descoperiri arheologice care atestă din nou şi din nou autenticitatea Bibliei.

Un exemplu ar fi scăldătoarea Siloamului din Ierusalim, amintită în Ioan 9:7

După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta, şi i‑a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului“ (care, tălmăcit, însemnează: trimis). El s‑a dus, s‑a spălat, şi s‑a întors văzând bine. (Ioan 9:6–7)

În vara anului 2004 s‑a lucrat pentru un nou sistem de canalizare în Ierusalim şi s‑au descoperit nişte scări a căror vechime s‑a datat la aproximativ 2400 de ani, precum şi rămăşiţele rezervorului de apă în care, în timpul lui Isus, a fost condusă apa din fântâna Ghihon prin tunelul lui Ezechia. Acest tunel de 525 metri a fost construit de Ezechia, împăratul lui Iuda, în jurul anului 700 î.H. şi mai este accesibil şi astăzi.¹

După aceste lucruri si după aceste fapte de credincioşie, a venit Sanherib, împăratul Asiriei, care a pătruns în Iuda, şi a împresurat cetăţile întărite, cu gând să pună mâna pe ele. Ezechia, văzând că a venit Sanherib şi că are de gând să înceapă lupta împotriva Ierusalimului, s‑a sfătuit cu căpeteniile sale şi cu oamenii lui cei viteji, ca să astupe izvoarele de apă care erau afară din cetate. Şi ei au fost de părerea lui. S‑au strâns o mulţime de oameni, şi au astupat toate izvoarele şi pârâul care curge prin mijlocul ţinutului aceluia. „Pentru ce“, ziceau ei, „să găseasca împăraţii Asiriei, la venirea lor, ape din belsug?“ Ezechia s‑a îmbărbătat; a zidit din nou zidul care era stricat şi l‑a ridicat până la turnuri. A mai zidit un alt zid în afară, a întărit Milo în cetatea lui David, şi a pregătit o mulţime de arme şi de scuturi. (…) Tot Ezechia a astupat şi gura de sus a apelor Ghihon, şi le‑a adus în jos spre apus de cetatea lui David. Ezechia a izbutit în toate lucrările lui. (2 Cronici 32:1)

Pe baza acestei descoperiri, arheologii au reuşit să confirme în mod impresionant datele Bibliei.

Scăldătoarea Siloam de aproximativ 2500 de mp constituia un rezervor de apă pentru populaţia Ierusalimului din timpul lui Isus. În tencuială arheologii au găsit o monedă din timpul Haşmoneilor, care a fost bătută cu cca. 50 ani înainte de naşterea lui Isus. Cea mai timpurie monedă găsită în molozul canalului este datată aproximativ în anul 70 d.Hr. cu puţin timp înainte de distrugerea Ierusalimului de către romani.

La săpăturile din Teatrul de la Cezareea din 1961 s‑a găsit o inscripţie cu titlul „Pilat din Pont, prefectul Iudeei”². Astfel, Pilat e atestat ca fiind prefectul Iudeei nu numai de către Noul Testament, ci şi de Josefus Flavius, în lucrarea sa, Antichităţi Iudaice, scrisă în anul 93 şi de Analele lui Tacit din anul 116 d. Hr., împreună cu această descoperire.

În 1905 s‑a publicat aşa-numita „inscripţie Gallio” găsită la Delfi, în Grecia care redă textul unei scrisori a împăratului Claudius către oraşul Delfi. Din titlurile împăratului reiese că scrisoarea a fost scrisă la începutul anului 52 d. Hr. Inscripţia redactată în greceşte³ îl menţionează pe Gallio, proconsul al Ahaei. Acest fapt atestă datele din Noul Testament, din Faptele Apostolilor 18:12. În acelaşi capitol este menţionat şi faptul că împăratul Claudius poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma (Faptele Apostolilor 18:2).

Faptul că Evangheliile prezintă diferenţe în unele aspecte, nu constituie o contradicţie şi nici o slăbire a credibilităţii lor, ci mai degrabă un argument că nu au fost schimbate ulterior cu scopul de a armoniza acele diferenţe, care apar în mod natural atunci când aceleaşi evenimente sunt relatate de persoane diferite.

De exemplu, stilul evanghelistului Luca este mult mai exact, acordând o mai mare atenţie detaliilor:

În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, — pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod, cârmuitor al Galileei, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, — Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. (Luca 3:1)

Luca vorbeşte despre doi mari preoţi, Ana şi Caiafa (deşi putem şti că evreii au avut întotdeauna numai un singur mare preot). Nu este o eroare, ci Ana, care fusese mare preot înainte, dar care a fost deja destituit din funcţie, exercita încă o mare influenţă în societatea evreilor, de aceea şi Isus a fost trimis mai întâi la Ana şi apoi la Caiafa (Faptele Apostolilor 4:6; Ioan 18:13), care avea slujba de mare preot în mod oficial.

Cartea lui Josefus Flavius, Războiul evreiesc relatează despre o cronologie exactă a marilor preoţi şi această relatare e în armonie cu descrierea pe care o face Luca. Slujba lui Ana în timpul lui Isus a fost acceptată ca un fapt istoric şi de mari teologi şi istorici ai Noului Testament ca F. F. Bruce, profesor de critică şi exegeză biblică de la Universitatea din Manchester.⁴

Evanghelia lui Marcu a fost scrisă numai cu 10 ani mai târziu după moartea lui Isus şi multe alte detalii ale Bibliei vin în sprijinul mărturiilor aduse de istorie. Nicio altă religie nu conţine aşa de multe detalii istorice care să fie scrise atât de curând după marile evenimente!

1.4 Ipoteze care ar dovedi falsificarea Bibliei

• Se spune că, după moartea Sa, ucenicii lui Isus L‑au idealizat şi glorificat pe Domnul lor. Dar din Evanghelii vedem mai degrabă altceva: Isus e înfăţişat ca un om în toată firea lui de om, cu lacrimi şi sentimente, cu lupte sfâşietoare. În agonia morţii, Isus se întoarce la Tatăl Său, prin rugăciune, ca să ceară puterea de a rezista în faţa suferinţei care‑L aştepta (Marcu 14:33–36). Nu e un Mesia glorios, pe care niciun rău nu‑L poate atinge şi care iese biruitor din orice situaţie, ci e un Mesia real, vrednic de compătimire, prezentat în toată slăbiciunea Sa umană.

• O altă ipoteză este că ucenicii au inventat totul pentru a‑şi face un nume şi pentru a câştiga o poziţie. Această presupunere e în contradicţie cu faptul că ei au trebuit să sufere atât de mult şi să fie omorâţi pentru credinţa lor. Şi cine şi-ar fi dat viaţa pentru propria lui minciună (în cazul în care cineva ar fi înşelat să creadă în ceva fals, ne-am mai putea imagina acest lucru…!) Dacă ucenicii ar fi urmărit propria lor glorie, nu ar mai fi atât de multe exemple în Biblie în care aceştia sunt mustraţi, în care ei înşişi scriu despre slăbiciunile şi greşelile lor. Încă de la începutul Bisericii, minciuna a fost judecată ca un păcat foarte grav şi vrednic de moarte (cazul lui Anania şi Safira din Faptele Apostolilor 5:1–11), iar dacă ucenicii ar fi minţit de la început până la sfârşit, acest fapt ar fi ieşit la iveală şi nu ar fi rămas ascuns pe tot parcursul vieţii lor. Şi mai mult decât atât, cum ar putea o religie să respingă şi să condamne în mod făţiş tocmai astfel de păcate (ca de exemplu onoarea proprie, mândria, minciuna) şi apoi să le practice într-un mod atât de ruşinos şi obraznic? Ucenicii lui Isus au predicat lepădarea totală de sine, drept o condiţie indispensabilă a urmării lui Isus (Luca 9:23–25, 2 Corinteni 4:5) .

• Ucenicii nu ar fi dorit să accepte că au greşit în prezumţia lor că Isus, cel răstignit, a fost cu adevărat Mesia cel aşteptat şi astfel au inventat învierea Lui. Din descrierile Evangheliilor vedem mai degrabă că ucenicilor înşişi le‑a fost foarte greu să-şi imagineze că El a înviat, iar atunci când Isus li s‑a arătat au crezut că este un duh. Cineva însă ar putea spune că însuşi faptul că au pretins că nu au crezut învierea a făcut parte din „sistemul” acesta de înşelăciune. Să nu pierdem din vedere mentalitatea evreiască: evreii niciodată nu şi-au imaginat că Mesia al lor va trebui să moară şi încă de o moarte aşa de crudă şi ruşinoasă, ca un tâlhar. De ce ar fi inventat ucenicii ceva care ar fi creat atât de multe dificultăţi pentru evrei ca să creadă! De ce ar proclama un Mesia răstignit! Dacă cineva vrea să câştige adepţi şi să-şi facă un nume, va inventa o învăţătură care „să prindă” la public! Isus însuşi nu a vrut să satisfacă aşteptările evreilor care doreau un Mesia glorios, puternic, care să‑i elibereze de sub jugul romanilor. El a venit ca un Rege-Slujitor, blând şi umil.

•  Pavel, cel care a considerat creştinismul o sectă şi care i‑a persecutat pe creştini, s‑a convertit el însuşi la creştinism din cauza mustrărilor de conştiinţă. Apostolul Pavel a fost un fariseu important, foarte dotat în ce priveşte legea evreiască, iar din punct de vedere psihologic, nu putem admite că a fost gata să poarte dispreţul de a fi creştin şi să moară mai apoi ca martir. Mai mult decât atât, el accentuează că a făcut totul cu o conştiinţă curată (Faptele Apostolilor 23:1; 2 Timotei 1:3) şi că i‑a persecutat pe creştini din ignoranţă/neştiinţă (1 Timotei 1:13).

• Evreii s‑au opus creştinismului cu toată puterea încă de la început şi i‑au dus pe creştini în faţa tribunalelor pentru a fi închişi şi ucişi. Fără existenţa unor dovezi puternice pentru evenimentele care s‑au întâmplat, această credinţă falsă nu ar fi rezistat în cultura evreilor de‑a lungul timpului. Acest lucru era clar şi pentru Gamaliel, unul dintre cei mai respectaţi învăţaţi ai Legii, la picioarele căruia a studiat însuşi Apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 22:3).

După ce i‑au adus, i‑au pus înaintea Soborului. Şi marele preot i‑a întrebat astfel: „Nu v‑am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră, şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui om.“ Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i‑au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinţilor noștri a înviat pe Isus, pe care voi L‑aţi omorât, atârnându‑L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L‑a înălţat cu puterea Lui, şi L‑a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L‑a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.“ Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă şi s‑au sfătuit să‑i omoare. Dar un Fariseu numit Gamaliel, un învăţător al Legii, preţuit de tot norodul, s‑a sculat în picioare în Sobor şi a poruncit să scoată puţin afară pe apostoli. Apoi le‑a zis: „Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Căci nu de mult s‑a ivit Teuda, care zicea ca el este ceva, şi la care s‑au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce îl urmaseră, au fost risipiţi şi nimiciţi. După el s‑a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a perit şi el, şi toți cei ce‑l urmaseră, au fost risipiţi. Şi acum, eu va spun: „Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia, şi lăsaţi‑i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n‑o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.“ Ei au ascultat de el. Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să‑i bată cu nuiele, i‑au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea Soborului, şi s‑au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui. Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos. (Faptele Apostolilor 5:27–42)

1.5 Învăţătura despre Trinitate nu poate fi inventată pur şi simplu

Chiar dacă Isus nu a folosit acest termen, El revelează Trinitatea prin conţinutul cuvintelor Sale, că este un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Această învăţătură nu contrazice monoteismul evreilor, care s‑au deosebit de toate celelalte popoare tocmai prin credinţa lor într-un singur Dumnezeu: Iahve, creatorul Universului. Orice intenţie de a combate monoteismul a fost privită de evrei ca un sacrilegiu. Învăţătura lui Isus despre Trinitate a fost considerată, mai ales de către liderii religioşi ai evreilor, o blasfemie. Dacă ar fi primit consimţământul autorităţilor romane, atunci l‑ar fi condamnat imediat la moarte pe Isus, pentru că a pretins a fi divin şi L‑a blestemat astfel pe Dumnezeu. Acest concept „un Dumnezeu în trei persoane” nu e rezultatul credinţei iudaice, ci e o descoperire total nouă.

Cei mai învăţaţi oameni ai timpului şi-au investit energia încercând sa găsească cuvintele potrivite în formularea acestei învăţături şi să‑i pătrundă înţelesul ei adânc. Dar mintea umană îşi întâlneşte limitele încercând s‑o înţeleagă. Aceasta arată măreţia spirituală de neîntrecut a Celui care a proclamat de prima dată această învăţătură. Cum ar fi putut ucenicii să inventeze o astfel de teorie pentru a‑L glorifica pe Învăţătorul lor ca Dumnezeu!? Această idee nu s‑a demodat, ci dimpotrivă, ne fascinează tot mai mult, cu cât înţelegem cât de mult pătrund cuvintele lui Isus în natura dumnezeiască. Modul în care Isus, ca Învăţător, a vorbit despre fiinţa lui Dumnezeu, întrece orice comparaţie!

2 Noul Testament este credibil pentru că Isus este credibil

2.1 Învăţătura lui Isus poate fi adevărată numai dacă e în conformitate cu viaţa Lui

Duşmanii Lui nu I‑au putut dovedi nicio vină ori de câte ori L‑au acuzat şi ispitit prin întrebări încuietoare ca să‑i dovedească că El nu păzeşte Legea lui Moise. Fiecare încercare de a‑L pune într‑o situaţie rea şi contradictorie a fost fără succes. Prin răspunsurile pe care le‑a dat, Isus le‑a arătat mai degrabă falsitatea şi răutatea lor. Toată mulţimea stătea cu sufletul la gură văzând şi ascultând toate aceste lucruri şi era pusă în uimire.

Isus, nu doar că a ridicat un standard de puritate înalt pentru ucenicii săi, ci El însuşi s‑a făcut exemplul lor în modestie, abstinenţă şi devoţiune în dragoste. A cerut aceleaşi lucruri şi de la ucenicii săi: să trăiască cum a trăit El. În acest sens, ca să‑i înveţe să aibă aceeaşi atitudine de slujire ca şi El, s‑a umilit şi le‑a spălat El însuşi picioarele. Şi ei au fost ruşinaţi de dragostea Lui.

2.2 Isus a făcut multe minuni şi vindecări care I‑au atras popularitatea

Nimeni, niciodată nu mai făcuse aşa ceva: ca şchiopii să umble, orbii să vadă, demonizaţii să fie eliberaţi, iar morţii să învieze — toţi îl lăudau pe Dumnezeu pentru vindecarea primită! Nici chiar duşmanii lui Isus nu i‑au putut nega minunile, dar au încercat în schimb să găsescă alte explicaţii şi să‑l acuze de trucuri magice. În Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43A) există un citat conform căruia Isus a fost atârnat pentru acţiunile Lui magice şi pentru că a înşelat poporul.

Despre minunea vindecării orbului din naştere, pe care Isus l‑a trimis să se scalde în apele Siloamului (Ioan 9), un duşman contemporan al lui Isus a presupus că nu este orbul cel adevărat, ci un altul care seamănă cu el. Isus a făcut această minune într-un mod provocator pentru evreii care ţineau cu stricteţe Sabatul, zi în care se interzicea orice activitate care nu era strict necesară. Pentru Isus însă, nevoile oamenilor au contat mult mai mult decât tradiţiile omeneşti. Aşadar, nu i‑a atins ochii doar, ci l‑a trimis să se spele. Orbul însuşi a mărturisit în faţa tuturor că a fost orb din naştere. La fel şi părinţii lui. Singura posibilitate de a infirma această minune a fost presupoziţia că trebuia să fie un alt om şi nu orbul cel adevărat care s‑a prezentat fariseilor. Pentru că „de când este lumea, nu s‑a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.”

2.3 Învierea lui Isus nu este o invenţie

Cea mai mare minune, dar totodată şi cea mai contestată a fost învierea lui Isus. Aşa cum am amintit deja mai sus (la paragraful 1.5), este exclus faptul că ucenicii lui Isus ar fi inventat învierea Lui. Nu avem niciun motiv bine întemeiat care i‑ar suspecta pe ucenici de falsificare.

Moartea ruşinoasă şi neaşteptată a lui Isus i‑a lăsat total nedumeriţi pe ucenici. Ei aşteptau un Mesia politic care să întoarcă inima poporului spre Dumnezeu şi să extermineze neamurile necredincioase.  În această situaţie încă nu putem întrevedea nimic din curajul şi convingerea cu care mai târziu au vestit evanghelia în faţa liderilor religioşi iudei (Faptele Apostolilor 5:27–33), deşi au fost nişte simpli pescari. Îi vedem stând cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19). Iar atunci când Maria Magdalena le‑a adus vestea învierii lui Isus nu au crezut‑o (Marcu 16:9–11) şi au considerat toate acestea basme (Luca 24:11). Când Isus li s‑a arătat pentru prima oară, au crezut că este un duh (Luca 24:37). Toma, unul dintre cei doisprezece apostoli, nu fusese prezent când li s‑a arătat Isus. Şi nici chiar cei mai apropiaţi colaboratori ai lui nu l‑au putut convinge, până când nu l‑a văzut el însuşi pe Isus, cel înviat şi a crezut (Ioan 20:24–29). Unii au văzut în spatele acestor istorisiri un falsificator inteligent, care a vrut să facă impresia unei relatări credibile din punct de vedere istoric. Un înşelător încearcă pe cât posibil să nu dea niciun motiv de îndoială.

După părerea istoricilor, concordanţa şi armonia surselor este un semn sigur de falsificare. Însă, chiar cu privire la acest aspect, cele patru evanghelii fac proba contrarie. Descrierile despre învierea lui Isus nu sunt identice, ba chiar descoperim şi contradicţii. De exemplu, Luca scrie că Isus s‑a arătat la doi ucenici pe drumul Emausului (Luca 24:33–34). Când aceştia le-au spus cu bucurie celor doisprezece că L‑au văzut pe Isus, apostolii i‑au crezut. Marcu, în schimb, scrie că nu i‑au crezut (Marcu 16:12–13). În acest caz ar trebui să‑i dăm dreptate lui Luca, despre care ştim că s‑a informat destul de detaliat despre starea lucrurilor, pe când Marcu a rezumat situaţia într‑o propoziţie, neavând informaţii suficiente. Însă nişte înşelători profesionişti nu ar fi făcut o asemenea eroare.

Din contră ni se face dovada, de nenumărate ori, că autorii au căutat să redea cu toată precizia şi conştiinciozitatea experienţele personale pe care le-au avut cu Isus, respectiv pe cele ale altor martori oculari.

În timpul în care au fost scrise evangheliile au trăit încă mulţi dintre martorii oculari. Acest fapt nu le‑a permis evreilor, care au avut o atitudine ostilă faţă de Isus şi faţă de creştini, să nege aşa de uşor învierea lui Isus. Dacă ar fi reuşit să combată credinţa în Isus cel înviat, tot fundamentul credinţei creştine s‑ar fi prăbuşit.

Un înşelător care doreşte să-şi câştige cititorii şi-ar cântări bine argumentele şi metodele cu care poate să-şi atingă ţelul. Pentru a face acest lucru, va utiliza argumente clare şi uşor de înţeles. Cu toate acestea, conform evangheliilor, Isus s‑a arătat pentru prima dată unei femei, Mariei Magdalena, care fusese stăpânită de demoni, dar pe care Isus o vindecase (Marcu 16:19; Ioan 20:24) – nici pe departe nu avem de‑a face cu un martor credibil. La evrei, mărturia femeilor nu avea valoare, doar bărbaţilor le era rezervat acest drept. Evreii ortodocşi, nici până în ziua de azi nu le acceptă pe femei ca martori la tribunalul rabinic. Ştim însă că evangheliile au fost adresate în primul rând evreilor.  Prezumţia că un înşelător ar fi ajuns la o astfel de idee ca o femeie să fie primul martor al învierii e de neconceput!

3 Credibilitatea tradiţiei Noului Testament

3.1 Tradiţia orală

Putem observa că elevii zilelor noastre nu sunt obişnuiţi să ţină minte discursuri sau texte lungi pentru că acestea pot fi accesate foarte uşor prin intermediul mijloacelor media. Dar memoria umană e capabilă de o performanţă uimitoare. De exemplu cântăreţii de la curţile regale din Irlanda erau capabili să memoreze 110.000 de cuvinte şi expresii, pe când Evanghelia lui Marcu are doar 11.000 de cuvinte.⁵

Învăţătura lui Isus a avut un impact atât de mare asupra ucenicilor Săi, încât şi-au schimbat în mod radical viaţa şi şi-au găsit împlinirea şi fericirea sufletească în adevărul cuvintelor Sale. Isus a devenit cea mai importantă persoană din viaţa lor şi centrul activităţii lor. Singurul lor ţel a fost să‑L imite pe El. De aceea, interesul lor profund a fost să ţină minte fiecare cuvânt şi fiecare faptă a lui Isus şi să transmită omenirii întregi toate aceste lucruri care le-au fost atât de dragi şi preţioase.

Ucenicii au fost cu Isus timp de aproximativ doi ani şi jumătate. Ei L‑au însoţit întotdeauna când a vorbit mulţimii şi astfel au putut să memoreze în mod natural conţinutul spuselor Lui.

Evreii erau obişnuiţi încă de mici cu metodele mnemotehnice atunci când învăţau Legea la sinagogă sau la şcoală.

Isus le‑a încredinţat ucenicilor misiunea de‑a proclama Împărăţia Sa încă din timpul vieţii Sale. Astfel, au exersat practica de a transmite şi altora ceea ce au învăţat de la Isus, întipărindu-şi şi mai adânc cuvintele Lui.

3.2 Credibilitatea tradiției scrise a Noului Testament

Toate scrierile Noului Testament au fost încheiate şi compilate înainte de războiul iudeilor din anul 70 d.Hr. Isus a fost crucificat în anul 30 d.Hr. Aşadar, în doar 40 de ani, tradiţia orală a luat o formă scrisă. Acest fapt atestă intenţia ucenicilor Săi de a oferi lumii într-un mod cât mai fidel cuvintele lui Isus. Şi au vrut să facă aceasta cât de repede au putut.

Putem să presupunem aceeaşi sârguinţă şi în redarea cât mai exactă a tradiţiei textului biblic de‑a lungul timpului. Nu putem uita cu câtă migală copiau scribii şi  masoreţii manuscrisele Bibliei. De altfel, Noul Testament constituie singura bază a credinţei creştinilor.

Cel mai vechi manuscris care a supravieţuit este P 52, un papirus găsit în Egipt în 1920. Conţine câteva versete din Evanghelia lui Ioan şi este datat cel mai târziu în anul 125 d.Hr. Alte papirusuri, datând din secolele II-III conţin o mare parte a Noului Testament.

Din secolul al IV-lea avem cele mai vechi manuscrise majuscule (unciale) care conţin tot Noul Testament. Acestea au fost scrise pe pergament, cele mai cunoscute dintre ele sunt: Vaticanus, Sinaiticus, Alexandrinus, Ephraemi Rescriptus. 

În jurul anului 800 d.Hr. ia naştere un alt tip de scriere cu litere minuscule (cursivele), pe care îl întâlnim la Lecţionare — cărţi liturgice, care conţin texte din Noul Testament într‑o ordine în care aceste texte au fost citate de‑a lungul anului.

Următorul tabel ne oferă o imagine de ansamblu asupra manuscriselor biblice greceşti existente⁶, fără a lua în considerare cele peste 19 000 de traduceri în alte limbi.

Însemnătatea acestui tezaur bogat de manuscrise poate fi apreciată cel mai uşor prin comparaţia cu manuscrisele existente ale altor texte istorice. Următorul tabel arată clar diferenţa dintre transmiterea textului Noului Testament şi alte opere clasice:⁷

Bruce Metzger, preşedinte al Revised Standard Version Bible Comitees şi coordonator al Novum Testamentum Graece – Nestle-Aland, a făcut o comparaţie între Noul Testament şi opera lui Homer, Iliada, care este a doua lucrare de la care avem cele mai multe manuscrise:

Numărul manuscriselor scrierilor Noului Testament e copleşitor de mare în comparaţie cu alte opere antice. După Noul Testament, ca număr de manuscrise, urmează lucrarea lui Homer, Iliada, opera standard a Greciei antice, de la care avem mai puţin de 650 de manuscrise, dintre care foarte multe sunt fragmentare. Cele mai multe dintre ele datează din secolele II-III d.Hr. şi din secolele următoare. Dacă luăm în considerare faptul că Homer a trăit probabil în secolul al VIII-lea î.Hr., avem o perioadă de timp foarte mare între original şi prima copie păstrată.⁸

În comparaţie cu alte scrieri antice, Biblia prezintă o evidenţă atât de mare a manuscriselor păstrate, încât depăşeşte numărul a zece lucrări de literatură clasică adunate la un loc. John Warwick Montgomery afirma că:

„…a fi sceptic sau a pune la îndoială textele care ni s‑au păstrat din Noul Testament înseamnă totodată a cufunda în necunoscut toată antichitatea clasică, pentru că niciun alt document al epocii de odinioară nu este atât de bine atestat bibliografic ca şi Noul Testament.⁹

După 40 de ani de muncă de cercetare, profesorul Kurt Aland, unul dintre cei mai recunoscuţi critici ai textului Noului Testament şi editor al Novum Testamentum Graece conchide:

Textul Noului Testament a fost transmis într‑o formă cu mult mai acurată şi fidelă decât oricare altă scriere a Antichităţii. Astfel, posibilitatea de a găsi manuscrise care să schimbe textul pe care îl avem noi astăzi este nulă.¹⁰

După Carsten Peter Thiede, istoric şi papirolog german renumit, avem de a face nu numai cu evenimente bine documentate ci şi cu o transmitere textuală ieşită din comun în ceea ce priveşte numărul deosebit de mare al manuscriselor şi vechimea lor.

Ca şi creştini, suntem foarte recunoscători lui Dumnezeu că există astfel de informaţii credibile despre Isus şi despre primii creştini. Noul Testament e o mărturie a grijei şi suveranităţii lui Dumnezeu, ca să putem ajunge şi noi, după 2000 de ani, la cunoaşterea acelui unic adevăr care a fost revelat. Şi e o invitaţie să ne cercetăm şi să ne conducem viaţa în conformitate cu Cuvântul Său. Te invităm şi pe tine să citeşti Biblia şi să‑L cunoşti astfel pe Isus.

Scroll to top ↑

---

1. Mai multe informaţii despre tunelul lui Ezechia vezi de ex.: http://www.bibleplaces.com/heztunnel.htm ↩
2. Despre inscripţia lui Pilat: http://www.bible-history.com/archaeology/israel/pilate-inscription.html ↩
3. Textul Inscripţiei Gallio se găseşte la: http://www.kchanson.com/ANCDOCS/greek/gallio.html ↩
4. F. F. Bruce, Istoria timpului Noului Testament ↩
5. Reiner Riesner, Isus ca învăţător, 1984, p. 451 ↩
6. Datat din 04.02.2010. Lista actualizată a ultimelor manuscrise greceşti descoperite se găseşte pe site-ul oficial al Institute for New Testament Textual Research, http://www.uni-muenster.de/NTTextforschung/Fortfuehrung_Handschriften.html ↩
7. Preluat din Hall, F. W., Manuscrisele celor mai importanţi autori clasici, completat din Geisler, Norman L.; Nix, William E., A General Introduction to the Bible, p. 408, vezi http://www.mc-rall.de/histnt.htm , 9 Iunie 2009 ↩
8. Bruce Metzger citat de Lee Strobel, The Case for Christ: A Journalist’s Personal Investigation of the Evidence for Jesus, Grand Rapids : Zondervan, 1998 ↩
9. Montgomery, John W., History and Christianity, Intervarsity Press Downers Grove, IL: 1971, p. 29 ↩
10. Aland, Kurt, Das Neue Testament — zuverlässig überliefert : Die Geschichte des neutestamentlichen Textes und die Ergebnisse der modernen Textforschung, 1986, p. 28 ↩