Cine este creştin?

Struguri pe viță, ca în parabola lui Isus din Ioan 15.

1 Ori­gi­nea şi folo­si­rea cuvân­tu­lui “cre­ş­tin”

Con­form Fap­te­lor Apos­to­li­lor 11:26, uce­ni­cii lui Chris­tos au fost numi­ţi creştini:

….Pen­tru întâia dată, uce­ni­ci­lor li s‑a dat nume­le de cre­ş­tini în Antiohia.

În grea­că cuvân­tul “cre­ş­tin” (chris­ti­a­nos) deri­vă din cuvân­tul Chris­tos. Prin urma­re, cine­va poa­te fi con­si­de­rat cre­ş­tin dacă Îl urmea­ză pe Isus Christos.

Uce­nic (dis­ci­pol) este ace­la care se stră­du­ieş­te să‑L înţe­lea­gă şi să‑L imi­te pe Stă­pâ­nul său. Deci­zi­i­le pe care le ia în via­ţa lui se bazea­ză pe via­ţa şi învă­ţă­tu­ra Stă­pâ­nu­lui său.

Apoi a che­mat la El noro­dul împre­u­nă cu uce­ni­cii Săi, şi le‑a zis: „Dacă   voieş­te cine­va să vină după Mine, să se lepe­de de sine însu­şi, să-şi ia cru­cea, şi să Mă urmeze. Căci ori­ci­ne va vrea să-şi sca­pe via­ţa, o va pier­de; dar ori­ci­ne îşi va pier­de via­ţa din pri­ci­na Mea şi din pri­ci­na Evan­ghe­li­ei, o va mân­tui.” (Mar­cu 8:34–35)

Con­form Nou­lui Tes­ta­ment ori­ci­ne Îl urmea­ză pe Isus este numit copil al lui Dumnezeu.

Dar tutu­ror celor ce L‑au pri­mit, adi­că celor ce cred în Nume­le Lui, le‑a dat drep­tul să se facă copii ai lui Dum­ne­zeu… (Ioan 1:12)

Cel care Îl urmea­ză pe Isus pri­meş­te în dar via­ţa veş­ni­că. Fiind năs­cut din nou, accep­tă ca Dum­ne­zeu să‑l con­du­că şi să‑l for­meze. Cel care este copi­lul lui Dum­ne­zeu ale­ge să fie ascul­tă­tor de Tatăl.

Şi prin aceas­ta ştim că Îl cunoa­ş­tem, dacă păzim porun­ci­le Lui. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeş­te porun­ci­le Lui, este un min­ci­nos, şi ade­vă­rul nu este în el. (1 Ioan 2:3–4)

Atâ­ta timp cât o per­soa­nă refu­ză să-şi supu­nă total via­ţa Dum­ne­ze­u­lui celui Sfânt, el este mort spi­ri­tu­al din cau­za păca­tu­lui său.

Şi a zis Iude­i­lor, care cre­zu­se­ră în El: „Dacă rămâ­neţi în cuvân­tul Meu, sun­teţi în ade­văr uce­ni­cii Mei; veţi cunoa­ş­te ade­vă­rul, şi ade­vă­rul vă va face slo­bozi.” Ei I‑au răs­puns: „Noi sun­tem sămânţa lui Avra­am, şi n‑am fost nici­o­da­tă   robii nimă­nui; cum zici Tu: ‚Veţi fi slo­bozi!” „Ade­vă­rat, ade­vă­rat, vă spun”, le‑a răs­puns Isus, „că, ori­ci­ne tră­ieş­te în păcat, este rob al păca­tu­lui.  Şi robul nu rămâ­ne puru­rea în casă; fiul însă rămâ­ne puru­rea.  Deci, dacă Fiul vă face slo­bozi, veţi fi cu ade­vă­rat slo­bozi” (Ioan 8:31–36)

Isus vrea ca toţi oame­nii să fie mân­tui­ţi. Dacă cine­va se pocă­ieş­te (adi­că îi pare rău pen­tru păca­te­le sale şi se întoar­ce), Isus îl eli­be­rea­ză, Dum­ne­zeu îl sfinţeş­te şi îi dă pute­re să tră­i­as­că o via­ţă nouă total pen­tru Dumnezeu.

…cu pri­vi­re la felul vos­tru de via­ţă din tre­cut, să vă dez­bră­ca­ţi de omul cel vechi care se stri­că după pofte­le înşe­lă­toa­re; şi să vă înno­iţi în duhul minţii voas­tre, şi să vă îmbră­ca­ţi în omul cel nou, făcut după chi­pul lui Dum­ne­zeu, de o nepri­hă­ni­re şi sfinţe­nie pe care o dă ade­vă­rul. (Efe­seni 4:22–24)

Fie­ca­re mem­bru al bise­ri­cii a fost sfinţit şi de ace­ea este sfânt. (Fili­peni 1:1; 2 Corin­te­ni 1:1).

Fiind copii ai lui Dum­ne­zeu toţi cre­ş­ti­nii au un sin­gur Tată, pe Dum­ne­zeu. Deci, rela­ţia între cre­din­cioşi este o rela­ţie frăţească.

Voi să nu vă numi­ţi Rabi! Fiind­că Unul sin­gur este Învă­ţă­to­rul vos­tru: Cris­tos, şi voi toţi sun­teţi fra­ţi. Şi ‚Tată’ să nu numi­ţi pe nimeni pe pământ; pen­tru că Unul sin­gur este Tatăl vos­tru: Ace­la care este în ceruri. Să nu vă numi­ţi ‚Das­căli’; căci Unul sin­gur este Das­că­lul vos­tru: Cris­to­sul. Cel mai mare din­tre voi să fie slu­ji­to­rul vos­tru. Ori­ci­ne se va înă­lţa, va fi sme­rit; şi ori­ci­ne se va smeri, va fi înă­lţat. (Matei 23:8–12)

El a răs­puns: „Cine este mama Mea, şi fra­ţii Mei? Apoi, aruncându-Şi pri­vi­ri­le pes­te cei ce şedeau împre­ju­rul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fra­ţii Mei! Căci ori­ci­ne face voia lui Dum­ne­zeu, ace­la Îmi este fra­te, soră şi mamă.“ (Mar­cu 3:33–35)

Prin urma­re, ter­me­nii: uce­nic, copil al lui Dum­ne­zeu, sfânt şi frate/soră pot fi folo­si­ţi ca sino­ni­me ale cuvân­tu­lui creştin.

2 Cum putem şti cine este creştin?

Via­ţa de cre­ş­tin se bazea­ză pe accep­ta­rea mân­tu­i­rii prin Isus Chris­tos. Isus îi eli­be­rea­ză pe cre­ş­tini de păcat. El le reve­lea­ză Ade­vă­rul, ast­fel sunt capa­bili să înţe­lea­gă învă­ţă­tu­ra corec­tă des­pre fiinţa lui Dum­ne­zeu şi să tră­i­as­că o via­ţă sfân­tă con­form voii Lui. Învă­ţă­tu­ra corec­tă şi tră­i­rea unei vieţi con­form voii lui Dum­ne­zeu sunt indi­so­lu­bil legate.

Din păca­te, în zile­le noas­tre sunt foar­te mul­te aşa-numite “bise­rici” care nu se supun stan­dar­de­lor bibli­ce. Putem vedea dacă o deno­mi­na­ţiu­ne reli­gi­oa­să este bibli­că printr‑o cer­ce­ta­re aten­tă a învă­ţă­tu­rii şi a sti­lu­lui lor de via­ţă. Dato­ri­tă fap­tu­lui că, în cadrul ace­lu­iași grup, exis­tă o vari­e­ta­te lar­gă de prac­tici şi opi­nii dife­ri­te lega­te de cre­dinţă este mult mai greu să vedem dacă un indi­vid este cre­ş­tin. Totuși sunt câte­va ele­men­te esenţi­a­le care apa­rţin rela­ţi­ei cu Dum­ne­zeu care ne pot indi­ca în mod clar cine tră­ieş­te cu Dumnezeu.

2.1 A trăi con­form voii lui Dumnezeu

A deve­ni cre­ş­tin impli­că o deci­zie conş­ti­en­tă de a‑L urma pe Isus. De fapt aceas­ta este pocă­inţa. Ioan 1:12, citat mai sus, vor­beş­te des­pre nece­si­ta­tea de a‑L pri­mi sau accep­ta pe Isus, ară­tând că a deve­ni cre­ş­tin impli­că o deci­zie. Nu ori­ci­ne care deci­de să‑L urmeze pe Isus cunoa­ş­te momen­tul în care a luat aceas­tă deci­zie. În une­le cazuri deci­zia de a ne pre­da via­ţa în mâna lui Dum­ne­zeu este rezul­ta­tul schim­bă­rii pozi­ti­ve, a pune­rii în prac­ti­că a ceea ce înţelegem.

Urma­rea pocă­inţei (grea­că meta­no­ia = schim­ba­rea minţii) este că per­soa­na nouă vede lumea cu alţi ochi. Are un sis­tem de valori nou şi tră­ieş­te pen­tru alte sco­puri decât îna­in­te de a‑l cunoa­ş­te  pe Dum­ne­zeu. Prin pocă­inţă, rela­ţia dis­tru­să între om şi cre­a­to­rul său este res­ta­u­ra­tă şi prin aceas­tă rela­ţie cre­ş­ti­nul tră­ieş­te con­form voii lui Dum­ne­zeu. Dum­ne­zeu a făcut ca Duhul Sfânt să locu­ias­că în fie­ca­re cre­ş­tin, făcându‑l capa­bil să tră­i­as­că o via­ţă sfântă.

Căci toţi cei ce sunt călă­u­zi­ţi de Duhul lui Dum­ne­zeu sunt fii ai lui Dum­ne­zeu. (Romani 8:14)

Pocă­inţa înseam­nă a regre­ta şi a lăsa în urmă păca­te­le din tre­cut şi a ne dărui în cău­ta­rea şi face­rea de bine.

Dar mulţu­mi­ri fie adu­se lui Dum­ne­zeu, pen­tru că, după ce aţi fost robi ai păca­tu­lui, aţi ascul­tat acum din ini­mă de drep­ta­rul învă­ţă­tu­rii, pe care aţi primit‑o. Şi prin chiar fap­tul că aţi fost izbă­vi­ţi de sub păcat, v‑aţi făcut robi ai nepri­hă­ni­rii. (Romani 6: 17–18)

Vă îndemn dar, fra­ţi­lor, pen­tru îndu­ra­rea lui Dum­ne­zeu, să adu­ceţi tru­pu­ri­le voas­tre ca o jert­fă vie, sfân­tă, plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu: aceas­ta va fi din par­tea voas­tră o slu­j­bă duhov­ni­ceas­că. Să nu vă potri­vi­ţi chi­pu­lui vea­cu­lui aces­tu­ia, ci să vă pre­fa­ceţi, prin înno­irea minţii voas­tre, ca să puteţi deo­se­bi bine voia lui Dum­ne­zeu: cea bună, plă­cu­tă şi desă­vârşi­tă. (Romani 12:1–2)

Via­ţa de cre­ş­tin este un pro­ces con­ti­nuu pen­tru sfinţi­re. Dum­ne­zeu lucrea­ză în fie­ca­re cre­ş­tin pen­tru a‑l for­ma din ce în ce mai mult după chi­pul Fiu­lui Său. Aceas­ta nu înseam­nă că un cre­ş­tin nu mai păcă­tu­ieş­te tot res­tul vieţii lui, ci se sepa­ră de păcat. Rezul­ta­tul sfinţi­rii tre­bu­ie să fie vizi­bil în via­ţa ori­că­rui cre­ş­tin (Ioan 15:1–10), pen­tru că Dum­ne­zeu îi dă pute­rea să lup­te pen­tru o via­ţă cura­tă (2 Petru 1:3; Romani 6:12–14).

În ade­văr, legea Duhu­lui de via­ţă în Chris­tos Isus, m‑a izbă­vit de Legea păca­tu­lui şi a morţii. (Romani 8:2)

Rezul­ta­tul rela­ţi­ei cu Dum­ne­zeu este vizi­bil în fap­te­le bune pe care un cre­ş­tin le face, manifestându-se în prin­ci­pal în dra­gos­tea frăţească.

Aşa­dar, cât avem pri­lej, să facem bine la toţi, şi mai ales fra­ţi­lor în cre­dinţă. (Gala­te­ni 6:10)

Dra­gos­tea fră­ţeas­că este sem­nul prin care pot fi cunos­cu­ţi uce­ni­cii lui Chris­tos (Ioan 13:34–35). Aceas­ta se bazea­ză pe deci­zia fie­că­rui cre­ş­tin de a‑şi dărui via­ţa fra­ţi­lor şi suro­ri­lor sale.

Noi am cunos­cut dra­gos­tea Lui prin ace­ea că El Şi‑a dat via­ţa pen­tru noi; şi noi deci tre­bu­ie să ne dăm via­ţa pen­tru fra­ţi. (1 Ioan 3:16)

Înţe­le­ge­rea lui Dum­ne­zeu, a dra­gos­tei Lui, recu­noa­ş­te­rea dra­gos­tei lui Dum­ne­zeu este ceea ce îi con­du­ce pe cre­ş­tini să se dăru­ias­că total pen­tru a‑L sluji pe El şi pe cei­la­lţi semeni ai săi.

Cine nu iubeş­te, n‑a cunos­cut pe Dum­ne­zeu; pen­tru că Dum­ne­zeu este dra­gos­te. (1 Ioan 4:8)

Prin aceas­ta se cunosc copi­ii lui Dum­ne­zeu şi copi­ii dia­vo­lu­lui. Ori­ci­ne nu tră­ieş­te în nepri­hă­ni­re, nu este de la Dum­ne­zeu; nici cine nu iubeş­te pe fra­te­le său. (1 Ioan 3:10)

Rela­ţia între fra­ţii şi suro­ri­le în cre­dinţă este dife­ri­tă de alte rela­ţii deo­a­re­ce cre­ş­ti­nii au ace­ea­şi ati­tu­di­ne faţă de via­ţă, împăr­tă­şesc ace­ea­şi spe­ranţă şi ţel în via­ţă. Din moment ce un cre­ş­tin nu este în uni­ta­te cu necre­din­cioşii în aces­te punc­te, coo­pe­ra­rea este limi­ta­tă, deşi, chiar şi în acest caz cre­ş­ti­nii tre­bu­ie să facă tot ce pot pen­tru a încu­ra­ja res­pec­tul reci­proc şi o coe­xis­tenţă paşnică.

2.1.1 „Am fost bote­zat şi deci sunt creştin…“

Unii oameni gân­desc că o per­soa­nă devi­ne cre­ş­ti­nă prin botez. În Romani 2:28–29 putem citi:

Iudeu nu este ace­la care se ara­tă pe dina­fa­ră că este Iudeu; şi tăie­re împre­jur nu este ace­ea care este pe dina­fa­ră, în car­ne. Ci Iudeu este ace­la care este Iudeu înă­un­tru; şi tăie­re împre­jur este ace­ea a ini­mii, în duh, nu în slo­vă; un ast­fel de Iudeu îşi scoa­te lau­da nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

În ace­la­şi mod pen­tru a deve­ni cre­ş­tin cel mai impor­tant lucru este schim­ba­rea inte­ri­oa­ră, bote­zul fiind numai expre­sia aces­tei schim­bări interioare.

2.1.2 „Eu sunt un om bun…“

Este o dife­renţă impor­tan­tă între a fi un om bun şi a fi cre­ş­tin. Cine­va poa­te să aibă mul­te cali­tă­ţi bune, poa­te fi chiar un aju­tor devo­tat sau o per­soa­nă gene­roa­să, însă aceas­ta nu înseam­nă că este cre­ş­tin. Cali­tă­ţi­le bune ale cui­va sunt avan­ta­joa­se pen­tru cei­la­lţi oameni într‑o anu­mi­tă măsu­ră, dar aces­tea pot fi folo­si­te în cel mai bun mod în situ­a­ţia în care aces­ta este întors la Dum­ne­zeu. Dacă cine­va vrea să fie bun fără să se fi întors la Dum­ne­zeu exis­tă peri­co­lul ca bună­ta­tea sau măreţia lui să facă pe cei­la­lţi să‑l res­pec­te şi să‑l ono­re­ze pe el în loc de a‑L res­pec­ta şi urma pe Isus.

Exem­plul tână­ru­lui bogat din Luca 18:18–30 ara­tă de ase­me­nea că Isus le‑a cerut uce­ni­ci­lor Săi supu­ne­re tota­lă faţă de Dum­ne­zeu. Tână­rul bogat a fost un om bun. Fără îndo­ia­lă el a împli­nit porun­ci­le pe care Isus le‑a menţio­nat (cel puţin la un anu­mit nivel). Cu toa­te aces­tea, el însu­şi a rea­li­zat că ceva îi lip­sea ca să aibă via­ţa veş­ni­că. Putem vedea din răs­pun­sul lui Isus că împli­ni­rea super­fi­ci­a­lă a unor legi nu este de ajuns. Isus ara­tă ceea ce omul nu vrea să‑I încre­dinţe­ze lui Dum­ne­zeu. Isus pre­tin­de că El tre­bu­ie să fie Stă­pâ­nul între­gii noas­tre vieţi, aşa cum a recu­nos­cut şi Petru când a spus: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat“ (ver­se­tul 28).

Urma­rea lui Isus înseam­nă a cău­ta ce vrea să facă Dum­ne­zeu în ori­ce lucru din via­ţa noas­tră. Tre­bu­ie să fim gata să renu­nţăm la totul pen­tru Dum­ne­zeu. Tre­bu­ie să renu­nţăm la ego­ism, la mate­ria­lism, la ambi­ţii, carie­ră, hob­byuri, nu numai când ne con­frun­tăm cu per­se­cu­ţii. Nu e de ajuns doar să ne lăsăm de păca­te­le noas­tre, ci tre­bu­ie să ne sta­bi­lim pri­o­ri­tă­ţi­le corec­te în via­ţa noas­tră (Luca 9:57–62; 14:25–30). Tre­bu­ie să fim gata să rămâ­nem în cre­dinţa noas­tră chiar şi atunci când fami­lia sau pri­e­te­nii nu sunt de acord (Matei 10:34–38). Tre­bu­ie să accep­tăm că poa­te ei vor fi împo­tri­va noas­tră şi ne vor persecuta.

Tre­bu­ie să ascul­tăm mai mult de Dum­ne­zeu decât de oameni! (Fap­te­le Apos­to­li­lor 5:29)

2.2 Învă­ţă­tu­ra corectă

Isus a spus că Tatăl cau­tă închi­nă­tori care I se închi­nă în duh şi ade­văr (Ioan 4:23). Isus ne‑a reve­lat Ade­vă­rul, după cum putem vedea din rugă­ciu­nea Lui cu puţin îna­in­te de moar­tea Sa.

Căci le-am dat cuvin­te­le, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au pri­mit, şi au cunos­cut cu ade­vă­rat că de la Tine am ieşit, şi au cre­zut că Tu M‑ai tri­mis. (Ioan 17:8)

Evan­ghe­lia şi de fapt tot Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu, Biblia, a fost dată ca un ghid să ne aju­te să înţe­le­gem voia lui Dum­ne­zeu. Dum­ne­zeu s‑a reve­lat pe Sine prin Vechiul şi Noul Legământ ca să ne ara­te cum să tră­im. Ade­vă­rul poa­te fi recu­nos­cut de ori­ci­ne – aşa cum ara­tă şi Pavel în a doua scri­soa­re către Corinteni:

Ca unii, care am lepă­dat meş­teşu­gi­ri­le ruşi­noa­se şi ascun­se, nu umblăm cu vicleşug şi nu stri­căm Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu. Ci, prin ară­ta­rea ade­vă­ru­lui, ne facem vred­nici să fim pri­mi­ţi de ori­ce cuget ome­nesc, îna­in­tea lui Dum­ne­zeu. Şi dacă Evan­ghe­lia noas­tră este aco­pe­ri­tă, este aco­pe­ri­tă pen­tru cei ce sunt pe calea pier­ză­rii. (2 Corin­te­ni 4:2–3)

Ori­ci­ne este gata să ascul­te de Dum­ne­zeu poa­te recu­noa­ş­te care este voia Sa.

Dacă vrea cine­va să facă voia Lui, va ajun­ge să cunoas­că dacă învă­ţă­tu­ra este de la Dum­ne­zeu, sau dacă Eu vor­besc de la Mine. (Ioan 7:17)

Înţe­le­ge­rea ade­vă­ru­lui, înţe­le­ge­rea corec­tă a cuvân­tu­lui lui Dum­ne­zeu este baza rela­ţi­ei cu Dum­ne­zeu. A‑L cunoa­ş­te pe Dum­ne­zeu nu înseam­nă numai a înţe­le­ge teo­re­tic ceea ce vrea Dum­ne­zeu de la noi, ci şi a pri­mi mesa­jul Lui din toa­tă ini­ma noas­tră  şi a trăi în păr­tă­şie cu El.

Şi via­ţa veş­ni­că este aceas­ta: să Te cunoas­că pe Tine, sin­gu­rul Dum­ne­zeu ade­vă­rat şi pe Isus Cris­tos, pe care L‑ai tri­mis Tu. (Ioan 17:3)

De ace­ea Noul Tes­ta­ment accen­tu­ea­ză în mod deo­se­bit învă­ţă­tu­ra corec­tă, chiar făcând din aceas­ta o con­di­ţie pen­tru a putea fi mântuit.

Fii cu lua­re amin­te asu­pra ta însu­ţi şi asu­pra învă­ţă­tu­rii, pe care o dai alto­ra: stă­ru­ie în aces­te lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mân­tui pe tine însu­ţi şi pe cei ce te ascul­tă. (1 Timo­tei 4:16)

Învă­ţă­tu­ri­le fal­se con­duc la o ima­gi­ne greşi­tă des­pre Dum­ne­zeu. În con­se­cinţă, cel care accep­tă o învă­ţă­tu­ră fal­să nu‑L cunoa­ş­te pe ade­vă­ra­tul Dum­ne­zeu şi nu poa­te avea rela­ţie cu El (2 Ioan 9). Doar cel care nu doreş­te să se supu­nă lui Dum­ne­zeu întru totul  accep­tă şi rămâ­ne în învă­ţă­turi false.

Astăzi exis­tă mul­te deno­mi­na­ţiuni care se con­si­de­ră bise­rici cre­ş­ti­ne. Ele au o sume­de­nie de învă­ţă­turi dife­ri­te şi ofe­ră for­me vari­a­te de via­ţă reli­gi­oa­să, în timp ce ei nu cer de la mem­brii lor să se dedi­ce cu totul lui Dum­ne­zeu printr‑o via­ţă sfântă.

Dim­po­tri­vă Bise­ri­ca, adu­na­rea celor cre­din­cioşi, este zidi­tă pe învă­ţă­tu­ra apos­to­li­lor (Efe­seni 2:20). Aceas­ta nu admi­te învă­ţă­turi greşi­te (Gala­te­ni 1:9). Bise­ri­ca este stâl­pul şi teme­lia ade­vă­ru­lui (1 Timo­tei 3:15). Învă­ţă­tu­ra ei este neschim­ba­tă (1 Corin­te­ni 1:10).

Dife­ri­te­le deno­mi­na­ţiuni nu pot repre­zen­ta părţi ale unei sin­gu­re bise­rici, cea uni­ver­sa­lă, deo­a­re­ce au învă­ţă­turi con­tra­dic­to­rii. Aceas­ta nu înseam­nă că nicio per­soa­nă care este într‑o gru­pa­re reli­gi­oa­să cu învă­ţă­turi fal­se nu poa­te deve­ni cre­ş­ti­nă. Dar dacă aceas­ta cre­ş­te în cre­dinţă va fi con­frun­ta­tă cu învă­ţă­tu­ri­le fal­se şi va tre­bui să le refu­ze pen­tru a‑şi putea păs­tra rela­ţia cu Dum­ne­zeu (vezi și arti­co­lul Des­pre peri­co­lul învă­ță­tu­ri­lor fal­se).

3 De ce tre­bu­ie să ştim cine este creştin?

În acest secol al “tole­ranţei” şi al plu­ra­lis­mu­lui a pune sub sem­nul între­bă­rii cre­dinţa cui­va se con­si­de­ră a fi lip­să de res­pect. Între­bă­ri­le deli­ca­te sunt ade­sea evi­ta­te pen­tru a nu ofen­sa. Dar rela­ţia în care pro­ble­me­le şi dife­renţe­le nu pot fi dis­cu­ta­te nu este una armo­ni­oa­să sau sinceră.

Dacă accep­tăm acest mod de gân­di­re că nu tre­bu­ie să punem sub sem­nul între­bă­rii ceea ce face sau cre­de cine­va exclu­dem posi­bi­li­ta­tea de a avea rela­ţii adânci şi păr­tă­şie. Aceas­ta ar însem­na că nu sun­tem capa­bili să ne aju­tăm unul pe altul pen­tru că nu putem vedea nevo­i­le celui­lalt. Însă pla­nul lui Dum­ne­zeu pen­tru cei cre­din­cioşi este ca aceş­tia să se baze­ze unul pe altul şi să se spri­ji­ne cu ade­vă­rat (Evrei 3:12–14; 1 Tesa­lo­ni­ceni 2:8–12).

Numai cei care doresc să ascul­te de Dum­ne­zeu fac par­te din Bise­ri­că (Matei 18:15–17; 1 Corin­te­ni 5:9–13). Bise­ri­ca tre­bu­ie să fie o oglin­dă pen­tru urma­şi aşa încât ei să vadă ce fel de rela­ţie au avut cre­ş­ti­nii cu Dumnezeu.

Voi sun­teţi lumi­na lumii. O ceta­te aşe­za­tă pe un mun­te, nu poa­te să rămâ­nă ascun­să. Şi oame­nii n‑aprind lumi­na ca s‑o pună sub obroc, ci o pun în sfeş­nic, şi lumi­nea­ză tutu­ror celor din casă. Tot aşa să lumi­ne­ze şi lumi­na voas­tră îna­in­tea oame­ni­lor, ca ei să vadă fap­te­le voas­tre bune, şi să slă­veas­că pe Tatăl vos­tru, care este în ceruri. (Matei 5:14–16)

Din păca­te mulţi sunt cei care susţin că sunt cre­ş­tini, dar fap­te­le lor nea­gă aceas­ta. Tre­bu­ie să le cer­ce­tăm cre­dinţa şi să le ară­tăm ce lip­seş­te în rela­ţia lor cu Dum­ne­zeu. Tre­bu­ie să‑i che­măm la pocă­inţă. Aceas­ta înseam­nă dra­gos­te ade­vă­ra­tă faţă de ei, pen­tru că dorinţa noas­tră este ca ori­ci­ne să tră­i­as­că întot­dea­u­na în ascul­ta­re de Dum­ne­zeu. Cre­ş­ti­nii nu pot să aibă păr­tă­şie cu oame­nii care în mod conş­ti­ent decid să tră­i­as­că în fal­si­ta­te. Nu tre­bu­ie să adop­tăm învă­ţă­tu­ri­le lor sau modul lor de gân­di­re (2 Ioan 7–11). Acest subiect a fost dez­bă­tut mai pe larg în arti­co­lul Bise­ri­ca vizi­bi­lă.