Descărcare PDFDescărcare eBook (ePub)

1 Introducere

Prin articolul de faţă vrem să abordăm un subiect de mare însemnătate pentru viaţa personală a fiecărui om. Pentru majoritatea oamenilor este un lucru de la sine înţeles să înceapă o relaţie cu o persoană de sex opus, sau să dorească să-şi caute un partener. Adesea această dorinţă e însoţită de multe aşteptări care duc la dezamăgiri frecvente şi la situaţii de criză profundă, situații întâlnite chiar în cadrul cercurilor religioase.

Spre deosebire de faptul menţionat mai sus, există foarte puţine persoane care decid, în mod conştient şi de bună voie, să renunţe la relaţia cu un partener, la sexualitate şi la viaţa de familie şi să-şi dăruiască viaţa unui alt scop. Ideea aceasta nu este însă străină de mesajul Noului Testament, fiindcă atât Isus, cât şi apostolul Pavel vorbesc despre acest lucru, iar din scrierile creştine timpurii ştim că nu rare au fost cazurile în care creştinii au decis să-şi păstreze fecioria pentru a se dedica total slujirii lui Dumnezeu.

Pe baza pasajelor biblice care vorbesc despre această temă, am analizat valoarea şi însemnătatea pe care o au căsătoria şi fecioria în faţa lui Dumnezeu. În cele ce urmează ne adresăm în special cititorilor cu fundal creştin, deoarece dorim să atragem atenţia asupra faptului că, potrivit Bibliei, căsătoria nu este singura opţiune. Fecioria asumată pentru împărăţia lui Dumnezeu este o realitate prezentă în Biblie, care, din păcate, e adesea trecută cu vederea.

Dorim să menţionăm însă, că decizia unui creştin de a rămâne necăsătorit nu trebuie confundată cu jurământul pentru celibat făcut de preoţi, de călugări sau de călugăriţe, care este o condiţie mandatoare pentru practicarea uneia dintre aceste vocaţii (celibatul preoţilor este pretins doar de către Biserica Catolică). Despre aceasta vom scrie în detaliu mai târziu.

Ne este conştient că subiectul ales este foarte vast, de aceea am ales să ne limităm doar la punctele esenţiale. Ne-am bucura să fim contactaţi de oricine ar dori să aprofundeze această temă, pentru a putea discuta şi explica mai detaliat opiniile pe care nu le-am putut dezvolta îndeajuns în acest articol.

2 Viaţa trăită în umblarea cu Hristos

Isus i‑a chemat pe oameni să‑L urmeze, indiferent de starea civilă în care se aflau. De exemplu, ştim despre Petru că era căsătorit (Marcu 1:29–31). Alţii erau încă tineri şi necăsătoriţi, aşa cum presupunem că a fost cazul apostolului Ioan. Mesajul lui Isus a fost însă acelaşi pentru fiecare dintre ei:

Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S‑a întors, şi le‑a zis: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte¹ pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. […] Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu. (Luca 14:25–27, 33)

Aceste cuvinte se găsesc imediat după pilda celor invitaţi la cină:

Şi Isus i‑a răspuns: „Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata.“ Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i‑a zis: „Am cumpărat un ogor, şi trebuie să mă duc să‑l văd; rogu-te să mă ierţi.“ Un altul a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să‑i încerc: iartă-mă, te rog.“ Un altul a zis: „Tocmai acum m‑am însurat, şi de aceea nu pot veni.“ Când s‑a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s‑a mâniat, şi a zis robului său: „Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.“ La urmă, robul a zis: „Stăpâne, s‑a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.“ Şi stăpânul a zis robului: „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce‑i vei găsi, sileşte‑i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că nici unul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea.“ (Luca 14:16–24)

Isus dă mai multe exemple de motive pe care oamenii le invocă ca scuze pentru a nu da curs invitaţiei lui Dumnezeu. Printre acestea e menţionată şi căsătoria, relaţia cu partenerul de viaţă. Isus arată că, atât căsătoria, cât şi familia trebuie să fie supuse scopului prioritar de a‑L urma pe Isus.

Apostolii L‑au însoţit pe Isus pe toată durata lucrării lui publice. De la bun început, urmând exemplul Învăţătorului, au înţeles că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât viaţa lor personală. Fără această atitudine nu ar fi fost demni de a‑L urma pe Isus. Putem învăţa şi noi de la ei care sunt priorităţile corecte şi anume că Dumnezeu şi lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu – care au o valoare eternă – sunt cele mai importante. Toate celelalte lucruri – căsătoria, familia, serviciul – deşi sunt bune, aparţin acestei lumi trecătoare şi de aceea trebuie să ocupe un loc secundar în viaţa noastră.

Acest fapt e evidenţiat şi într-una din discuţiile lui Isus cu saducheii:

În aceeaşi zi, au venit la Isus Saducheii, care zic că nu este înviere. Ei I‑au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, Moise a zis: „Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său, şi să‑i ridice urmaş.“ Erau dar la noi şapte fraţi. Cel dintâi s‑a însurat, şi a murit; şi, fiindcă n‑avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut‑o de nevastă. Drept răspuns, Isus le‑a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Cât priveşte învierea morţilor, oare n‑aţi citit ce vi s‑a spus de Dumnezeu, când zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?“ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii.“ (Matei 22:23–32)

Fără îndoială, în cer, persoanele căsătorite nu vor mai avea o relaţie specială. În caz contrar, Isus ar fi trebuit să le dea dreptate saducheilor cu privire la problema ridicată.

Dat fiind faptul că familia este o instituţie pe care Dumnezeu a lăsat‑o doar pentru viaţa aceasta pământească, nu trebuie să ne căutăm împlinirea în ea. În ceruri, relaţia de căsătorie nu va mai avea niciun rol. Dragostea lui Dumnezeu ne va umple inimile şi vom manifesta aceeaşi dragoste pentru fiecare persoană cu care vom fi în părtășie în veșnicie. Acest lucru e posibil doar în cazul în care Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva şi atunci când nimeni şi nimic nu ne împiedică să‑L urmăm pe Isus şi să ascultăm de poruncile Sale.

Mai multe explicaţii despre acest punct pot fi regăsite în articolul intitulat: “Cine este creştin?”.

3 „Nu este bine ca omul să fie singur…” – Despre căsătorie şi sexualitate

În povestirea creaţiei citim:

Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să‑i fac un ajutor potrivit pentru el.“ […] Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus‑o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru că a fost luată din om.“ De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup. Omul şi nevasta lui erau amândoi goi, şi nu le era ruşine. (Geneza 2:18, 21–25)

Dumnezeu a creat‑o pe femeie şi i‑a dăruit‑o bărbatului ca pe un ajutor. Ambii sunt meniţi să se sprijine unul pe altul şi să se completeze în toate domeniile vieţii. În momentul căsătoriei cei doi devin „un singur trup”. Pe tot parcursul vieţii celor doi această comuniune rămâne indisolubilă în faţa lui Dumnezeu. Partenerii şi-au încredinţat viaţa deplin unul altuia, asumându-şi angajamentul reciproc de a rămâne fideli până la moarte.

Încrederea pe care şi‑o dăruiesc cei doi în actul căsătoriei este strâns legată de mare responsabilitate comună în ceea ce priveşte procrearea şi educarea copiilor în frică de Dumnezeu şi respect faţă de poruncile Sale.

„Un singur trup” nu poate fi despărţit. În ciuda faptului că în Vechiul Testament găsim şi exemple de poligamie, expresia „un singur trup” sugerează faptul că, în acele cazuri, s‑au abătut de la planul originar al lui Dumnezeu care este monogamia. Omul nu va lăsa pe mama sa şi pe tatăl său de mai multe ori în viaţă, pentru a se alipi de soţia sa. Soţii trebuie să fie loiali unul faţă de altul până când moartea îi desparte.

Chiar dacă sunt şi situaţii când despărţirea în căsătorie este inevitabilă, totuşi soţii nu încetează să rămână „un singur trup” în faţa lui Dumnezeu, aşadar nu sunt liberi să se angajeze într‑o nouă unire. Recăsătorirea este posibilă doar în cazul în care partenerul moare.

Problematica divorţului şi a recăsătoririi va fi dezbătută însă într-un alt articol.

Următorul pasaj vorbeşte despre căderea omului:

Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s‑au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. […] Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i‑a zis: „Unde eşti?“ El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi‑a fost frică, pentru că eram gol, şi m‑am ascuns.“ Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi‑a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?“ Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat‑o ca să fie lângă mine, ea mi‑a dat din pom şi am mâncat.“ […] Femeii i‑a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.“ (Geneza 3:6–7, 9–12, 16)

După cădere, în lumea noastră lucrurile au luat o întorsătură greşită. Omul i‑a întors spatele lui Dumnezeu. A renunţat la relaţia plină de dragoste şi încredere cu Creatorul său – o decizie care a cauzat o schimbare fundamentală şi în relaţia dintre sexe. Citim că li s‑au deschis ochii la amândoi şi Adam şi Eva au realizat că sunt goi. Dacă înainte nu le fusese ruşine unul de altul, acum însă se ascund de Dumnezeu şi caută să-şi acopere goliciunea. Relaţia pură, naturală şi netulburată pe care Dumnezeu a intenţionat s‑o aibă cu bărbatul şi femeia, și care trebuia să fie și între cei doi, a fost astfel distrusă.

Femeia a început să-şi caute protecţia în soţul său şi să depindă de el, pentru că a pierdut refugiul şi siguranţa pe care le avea înainte în Dumnezeu. Bărbatul, de asemenea, respingându‑L pe Dumnezeu ca Stăpân şi Conducător al său, a început să stăpânească asupra femeii, în loc să se îngrijească de ea cu o dragoste protectoare.

În lumea de azi, tărâmul relaţiilor dintre sexe este expus la foarte multe tentaţii şi păcate. Domeniul sexualităţii adeseori aduce suferinţă, degradare, ruinare în vieţile oamenilor. Deşi este bine cunoscut faptul că astfel de păcate au existat întotdeauna în decursul istoriei, în nicio altă epocă însă nu s‑a atins măsura pe care o vedem în zilele noastre. Să dăm doar un exemplu: statistic, mai mult de o treime din conţinutul total de pe Internet e pornografic şi fiecare a patra căutare de pe Google este o căutare pentru site-urile pornografice…²  şi nici nu ne putem imagina cât de detestabil este conţinutul acestor site-uri.

Cât de corupt poate să fie carecterul unei persoane dacă îşi poate găsi plăcerea într-un astfel de material, în loc să‑l considere mai degrabă greţos şi să-şi întoarcă privirea de la el cu dezgust?! În ce măsură trebuie să-şi fi pierdut oamenii sensibilitatea pentru faptul că aceste lucruri nu au nimic de‑a face cu dragostea, ci sunt mai degrabă expresia celei mai profunde degradări a demnităţii umane?!

Din păcate, majoritatea tinerilor intră în astfel de păcate foarte devreme şi sunt curând înrobiţi de patimile sexuale. Acest fapt conduce la degradarea conştiinţei şi pierderea respectului faţă de sexul opus. Simţul pentru loialitate şi capacitatea de a iubi sincer şi altruist sunt distruse de asemenea – acest fapt e dovedit de schimbarea frecventă a partenerilor, de nenumăratele divorţuri şi „familii-mozaic„³, care sunt o realitate des întâlnită şi în societatea noastră. Când cineva abuzează de sexualitate pentru satisfacerea dorinţelor proprii sau când îl foloseşte pe partenerul de viaţă ca pe un obiect în scopul satisfacerii de sine, este guvernat de un egoism respingător care are consecinţe deosebit de grave asupra caracterului şi conştiinţei – un egoism care, pentru faptul că niciodată nu poate fi satisfăcut, se transformă în astfel de forme perverse precum violenţa sexuală în cadrul sau în afara căsătoriei, prostituţie, pedofilie…

Homosexualitatea, care constă în atracţia sexuală faţă de indivizi de acelaşi sex, face parte, de asemenea, din sfera abuzului sexualității. Apetitul sexual i‑a fost dăruit omului cu scopul de a procrea şi a menţine rasa umană. Aceasta nu se poate realiza într‑o relaţie homosexuală, satisfacerea dorinţelor sexuale rămânând astfel punctul central al unei astfel de relaţii. Sfânta Scriptură condamnă astfel de practici, care sunt un rezultat al aroganţei şi înfumurării cu care omul i‑a întors spatele Creatorului său:

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le‑a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L‑au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I‑au mulţumit; ci s‑au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s‑a întunecat. S‑au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într‑o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i‑a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s‑au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i‑a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s‑au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. (Romani 1:18–27)

O persoană care aspiră la integritate morală nu va folosi sexualitatea ca pe un scop în sine şi nu o va separa de angajamentul pentru fidelitate pe întreaga viaţă. Legătura căsătoriei oferă uniunii sexuale demnitatea şi protecţia cuvenite.

Femeile şi fetele tinere care se pun la dispoziţia bărbaţilor, oferindu-se fără demnitate în numele „dragostei libere” îşi distrug spiritul matern cu care au fost înzestrate. Cea mai evidentă dovadă a acestui fapt este că milioane⁴ de femei îşi ucid copiii încă înainte ca aceştia să vadă lumina zilei – o crimă de o amploare insuportabilă. Aceasta evidenţiază în modul cel mai clar caracterul distructiv al egoismului sexual. La fel de responsabili pentru aceste crime sunt şi bărbaţii care caută o plăcere uşoară în relaţiile sexuale şi nu vor să-şi asume responsabilitatea de a rămâne loiali partenerei şi de a se îngriji de copiii proveniţi din relaţia lor. Cu atât mai grave sunt cazurile în care bărbaţii încearcă să le convingă pe partenerele rămase însărcinate să facă avort sau chiar le forţează să ia această decizie.

Un alt factor care indică ostilitatea faţă de copii este folosirea diferitelor metode artificiale de contracepţie. Probabil mulţi oameni sunt inconştienţi că aceste pilule constituie riscuri grave pentru sănătatea femeii. Dar cea mai serioasă problemă morală cu privire la anticoncepţionale este efectul avortiv. Pilula nu are doar menirea de a preveni fertilizarea ovulului, ci, în cazul în care ovulul a fost deja fertilizat, efectul pilulei este de a împiedica embrionul – care este tocmai noua persoană care şi‑a început existenţa – să se implanteze în uter şi astfel moare.

Explozia populaţiei este un argument invocat de multe ori ca răspuns la criticile faţă de avort şi metodele artificiale de contracepţie. Din perspectivă creştină, nu putem accepta acest argument, mai ales în lumea occidentală, unde multe avorturi sunt efectuate, în ciuda ratei scăzute a natalităţii.

Adevărata cauză a problemei omenirii este că marea majoritate a oamenilor nu îl întreabă pe Creatorul nostru cum a intenţionat viaţa noastră pe pământ. Mulţi, dintre cei care ar avea posibilitatea de a face o schimbare în această lume, sunt conduşi mai degrabă de propriile interese, ignorându-şi conştiinţa şi manifestând dezinteres faţă de nevoile altora. În consecinţă, ne confruntăm cu nedreptatea socială şi utilizarea iresponsabilă a sexualităţii, dar soluția la aceste probleme nu putem şi nici nu trebuie s‑o găsim în mijloacele inumane sau ostile vieţii, care nu fac altceva decât să amplifice nedreptatea.

Singura soluţie reală este să ne întoarcem la poruncile bune ale lui Dumnezeu, aşa cum le ştim din Biblie — dragostea dezinteresată față de aproapele, care caută ce este cel mai bine pentru fiecare om, mai presus de avantajele personale.

Suntem cu toţii conştienţi de faptul că cei mai mulţi oameni nu sunt gata să trăiască această dragoste şi că nu ne putem aştepta, prin urmare, la o schimbare globală. Totuşi, pentru cei care doresc să trăiască cu o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, nu există o altă cale. De‑a lungul istoriei omenirii, experimentăm, din păcate, ca pe o tendinţă generală, că masele de oameni nu caută adevărul şi ceea ce este cu adevărat bun. Prin urmare, nici cu privire la această întrebare importantă, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de punctele de vedere ale majorităţii.

Numai dragostea sinceră şi dezinteresată manifestată în cadrul limitelor unui legământ de căsătorie pe tot parcursul vieţii oferă relaţiei dintre soţ şi soţie o dezvoltare armonioasă. Dumnezeu însuşi este Cel care ne învaţă această dragoste. Datorită acestui fapt, partenerii nu trebuie să fie orientaţi unul spre altul, ci împreună şi fiecare individual, orientaţi spre Dumnezeu. Oricine aşteaptă împlinirea de la partenerul său, aruncă o povară de nesuportat pe umerii acestuia. Multe relaţii se distrug sub povara acestor aşteptări false, pe care, de fapt, numai Dumnezeu le poate împlini. El este singurul care trebuie să fie cel mai important în viaţa unei persoane şi ţelul spre care să tindă. O persoană se poate dărui în mod total şi fără orice altă motivaţie egoistă numai dacă trăieşte o relaţie vie cu Dumnezeu. O căsătorie care e guvernată de această dragoste sinceră nu va fi axată nici pe partener şi nici pe sexualitate. Aceasta va fi însă caracterizată de o dorinţă arzătoare pentru puritatea şi sfinţenia dorite de Dumnezeu, care formează temelia relaţiei dintre soţ şi soţie, fiind deplin conştienţi de responsabilitatea pe care o implică unirea sexuală: a fi părtaş la creaţie împreună cu Dumnezeu.

De aceea şi Dumnezeu i‑a dat omului porunci foarte clare în acest domeniu – porunci atât de preţioase – la care puţini oameni reflectează în zilele noastre: UN bărbat şi O femeie aparţin unul altuia până la moarte. Sexualitatea îşi are locul în cadrul căsătoriei şi NUMAI acolo, cu deschiderea de a primi copiii dăruiţi de Dumnezeu aşa cum vrea El şi la momentul în care vrea El să îi dea. Pentru noi, creştinii, abstinenţa este singurul mijloc de contracepţie posibil,  în cazul în care sunt motive să credem că aceasta ar fi voia lui Dumnezeu. Și „metoda naturală” sau ”metoda calendarului“ poate reprezenta, din punct de vedere moral, o soluție acceptabilă. Poate fi aplicată doar în cazul în care legile stabilite de Dumnezeu sunt recunoscute şi respectate cu sfinţenie, astfel încât legătura căsătoriei să îşi păstreze valoarea pe care o are în ochii lui Dumnezeu.

Am vrea să subliniem faptul că, în cazul partenerilor necăsătoriţi, lipsa certificatului de căsătorie nu le oferă libertatea de a schimba partenerul după bunul plac. Când un bărbat şi o femeie decid să trăiască împreună şi practic consumă căsătoria, ei sunt legaţi unul de altul pentru tot restul vieţii lor, ca şi cum ar fi fost căsătoriţi. Cu toate acestea, astfel de „relaţii libere” nu sunt căsătorii legitime, pentru că mărturisirea publică a angajamentului faţă de partener lipseşte (care, în societatea noastră constă în semnarea certificatului de căsătorie la Serviciul de Stare Civilă).

4 Despre Puritate

Despre puritate există un articol separat pe pagina noastră de web (Despre valoarea purității). Am vrea doar să completăm acest subiect cu câteva gânduri, referindu-ne mai ales la puritatea în cadrul căsătoriei.

Unii oameni cred că persoanele care au probleme legate de curăţia sexuală le pot rezolva dacă se căsătoresc. Pasajul din 1 Corinteni 7:8–9 este deseori folosit în acest scop:

Celor neînsuraţi şi văduvelor, le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine. Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.

Este degradant pentru căsătorie să fie considerată „un leac împotriva desfrânării” pentru cei care nu sunt în stare să-şi controleze pornirile sexuale. Astfel de consideraţii dezvăluie un standard moral scăzut, pe care apostolul Pavel cu siguranţă nu a vrut să‑l sprijine. El vorbeşte adesea împotriva păcatelor sexuale, accentuând faptul că Spiritul este cel care determină viaţa unui creştin şi nu carnea (Galateni 5:16). Cu cât este mai profundă dorinţa şi hotărârea unui creştin de a‑I sluji lui Dumnezeu şi de a‑i iubi pe ceilalţi credincioşi, cu atât mai puţin loc va rămâne în inima lui pentru dorinţele carnale. Cum ar putea da Pavel astfel de sfaturi, care ar însemna, mai mult sau mai puţin, legitimarea practicării fără frâu a dorinţelor sexuale în căsătorie?

În 1 Corinteni 6:13, 17–20 Pavel scrie:

Mâncărurile sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncăruri. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. […] Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El. Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care‑l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L‑aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

4.1 Cum trebuie să înţelegem expresia „a arde” în 1 Corinteni 7:9?

Pavel considera căsătoria posibilă doar în cazul în care intenţiile şi motivele cuiva sunt bune în ochii lui Dumnezeu. El s‑a gândit la acei credincioşi care s‑au identificat adânc cu viaţa de căsnicie, care au avut un plan concret cu o persoană anume şi care erau „înflăcăraţi” de dorinţa de a‑și întemeia o familie de care să se îngrijească. Mai mult, s‑a referit la cei care şi-au văzut responsabilitatea în educarea copiilor după principiile lui Dumnezeu, care au vrut să se dăruiască din dragoste pură partenerului de viaţă, ca sprijin şi ajutor în căutarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu⁵.

Este bine să ne amintim de standardul lui Isus cu privire la curăţie din Matei 5:27–28 unde spune:

Aţi auzit că s‑a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.“ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s‑o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.

Păcatul se naşte în gândurile și în dorinţele din inima noastră. Curăţirea trebuie să înceapă aşadar din inima noastră. În pasajele următoare Isus arată şi mijlocul prin care putem să realizăm aceasta:

Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate‑l şi leapădă‑l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie‑o şi leapăd‑o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. (Matei 5:29–30)

Oricine a decis în mod clar să respingă păcatul şi să nu‑i lase niciun loc în gândurile sale, separându-se de tot ceea ce ar putea să‑l ispitească să păcătuiască, va primi libertatea promisă de Isus, libertate de orice întinăciune şi necurăţie.

Despre relaţiile dintre cei căsătoriţi, Pavel scrie în 1 Corinteni 7:1–6:

Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie. Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă.

Pavel răspunde aici la o întrebare pe care i‑au adresat‑o corintenii. Nu avem însă informaţii cu privire la conţinutul ei. În versetele 2–6 Pavel vorbeşte despre creştinii căsătoriţi. Deşi sfatul lui a fost că e bine pentru om să nu se atingă de femeie, le spune însă celor căsătoriţi să nu se lipsească unul pe altul de datoria de soţi. Subliniază faptul că ei nu mai sunt doar ai lor înşişi, ci aparţin de asemenea şi partenerului de viaţă. Din acest motiv, nu este conform dragostei ca un partener să‑l priveze pe celălalt de legătura conjugală. Pavel vede în aceasta un pericol ce i‑ar putea cauza ispite partenerului care nu este de acord în totalitate, din inimă, cu renunţarea la relaţia sexuală şi îi avertizează cu privire la acest fapt.

El spune totuşi, că este în beneficiul relaţiei de căsătorie atunci când ambii parteneri decid să renunţe, de comun acord, la relaţia sexuală, pentru o perioadă, cu scopul de a dedica mai mult timp rugăciunii şi pentru a‑şi îndrepta toată atenţia spre Dumnezeu.

În 1 Tesaloniceni 4:3–5 citim că:

Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu.

Cuvântul „vasul” se referă în acest context la soţie⁶. Bărbatul trebuie să se comporte într-un mod sfânt şi onorabil cu soţia sa, în contrast cu ceea ce se întâmplă în general printre necredincioşi. Acest avertisment arată clar că, în sine, căsătoria nu este o protecţie de păcatele sexuale. Cu atât mai mult, spaţiul căsătoriei, unde sexualitatea este trăită, este o provocare mult mai mare de a stabili limitele corecte şi de a nu da frâu liber pornirilor necurate. Apostolul Petru scrie şi el despre acest subiect:

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre. (1 Petru 3:7)

Aici, de asemenea, bărbaţii căsătoriţi sunt chemaţi să-și cinstească soţiile. În cazul în care nu se comportă decent cu soţiile lor, rugăciunile lor către Dumnezeu vor fi împiedicate.

Mai găsim încă un verset asemănător în Evrei 13:4:

Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari.

Lupta pentru puritate este o îndatorire fundamentală a fiecărui creştin, indiferent de faptul că este sau nu este căsătorit.

Căci Dumnezeu nu ne‑a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cine nesocoteşte aceste învăţături, nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v‑a dat şi Duhul Său cel sfânt. (1 Thesaloniceni 4:7–8)

5 Fecioria

Isus a stabilit clar valoarea şi demnitatea căsătoriei, fiind împotriva divorţului şi a recăsătoririi. A arătat de asemenea că planul originar al lui Dumnezeu a fost căsătoria pe durata întregii vieți.

Cu toate acestea, El le‑a arătat ucenicilor Săi o altă cale, care e mai presus de aceasta – calea pe care El însuşi a ales‑o – renunţarea la căsătorie de dragul împărăţiei cerurilor şi căutarea singurei împliniri în slujirea lui Dumnezeu.

Ucenicii Lui I‑au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.“ El le‑a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s‑au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s‑au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să‑l primească.“ (Matei 19:10–12)

A deveni famen pentru împărăţia cerurilor înseamnă a lua în mod liber decizia de a renunţa la casătorie. „Nu toţi pot primi cuvântul acesta”: pentru oamenii din timpul acela, precum şi pentru cei din zilele noastre, care nu cunosc puterea lui Dumnezeu şi al căror mod de gândire este orientat spre viaţa materială, gândul de a face un asemenea sacrificiu este de neconceput. Însă oricine aspiră la eternitate şi din această perspectivă vede cât de pierdută este această lume, va dobândi înţelegerea şi convingerea că e mai bine să fie liber pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Isus îi încurajează pe toţi cei care au această posibilitate să se folosească de ea.

Atunci când Isus a dat prioritate fecioriei asumată de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu, El nu a desconsiderat căsătoria, aşa cum au făcut‑o gnosticii:

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le‑a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul. (1 Timotei 4:1–3)

Ideologia gnostică a fost caracterizată de ostilitatea faţă de trup şi de respingerea lumii materiale ca fiind rea în sine. Datorită acestui fapt, unele mişcări gnostice au practicat un ascetism strict, ca de exemplu interzicerea căsătoriei. Conform modului lor de gândire, fiecare suflet care avea să se nască va fi închis în trup, care era considerat o închisoare a lumii materiale.

Astfel, cuvintele lui Pavel din 1 Timotei 2:15 devin mult mai clare în acest context, ele fiind o reacţie împotriva învăţăturii gnosticilor: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie“. Când o femeie căsătorită năștea copii, arăta prin aceasta că își lua în serios rolul de soţie şi mamă, respingând astfel învăţătura falsă a gnosticilor. Aceasta a fost o condiţie esenţială în mântuirea ei, împreună cu credinţa, dragostea, sfinţenia şi modestia.

Atunci când creştinii decid să nu se căsătorească, ei fac aceasta din dragoste faţă de Dumnezeu şi din recunoştinţă pentru mântuirea pe care au primit‑o, alegând ceea ce este cel mai bine și nu doar ceea ce este bine.

Dumnezeu a zis primilor oameni: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă!”. În lumea noastră însă sunt foarte mulţi oameni care nu‑L cunosc pe Dumnezeu și sunt rătăciți în filozofii false şi diferite opinii religioase. Pe de altă parte, sunt foarte puţini oameni care Îl urmează cu adevărat pe Hristos din toată inima şi care sunt gata să ducă lumina Evangheliei în lume.

Dragostea lui Pavel pentru cei pierduţi l‑a motivat ca să-şi pună viaţa în mod neobosit în slujba mântuirii lor. Tot aceeaşi dragoste i‑a motivat şi pe mulţi alţi creştini după el – şi aici vrem să ne includem şi pe noi – ca să fie cât se poate de liberi de grijile şi obligaţiile materiale pe care le implică căsătoria şi să‑i poată sluji din punct de vedere spiritual pe cât mai mulţi oameni.

În 1 Corinteni 7 Pavel repetă acelaşi principiu de trei ori „fiecare să rămână în starea în care a fost chemat” (versetele 17, 20, 24). Prin aceasta vrea să‑i îndemne pe credincioşi să-şi aţintească privirile în întregime la lumea nepieritoare care va veni.

Pentru cei care au fost necăsătoriţi atunci când s‑au întors a fost normal ca să rămână aşa.

Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? Nu căuta nevastă. (1 Corinteni 7:27)

Prin această încurajare însă, Pavel nu a vrut să excludă posibilitatea ca cineva să se căsătorească, dar aceste cazuri trebuie să fie cercetate cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Despre un astfel de caz de excepție vorbește Pavel în versetele 36–38:⁷:

Însă dacă cineva crede că se comportă nepotrivit faţă de logodnica lui şi dacă ea a trecut de vârsta căsătoriei, iar el simte că ar trebui să se căsătorească, atunci să facă după cum vrea – nu păcătuieşte, să se căsătorească! (1 Corinteni 7:36, NTR)

Dacă cineva crede că este o ruşine dacă fecioara lui trece de floarea vârstei, şi aşa trebuie să fie, să facă ceea ce vrea. Nu păcătuieşte. Ei să se căsătorească. (1 Corinteni 7:36, VB)

Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de floarea vârstei, şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite. (1 Corinteni 7:36, VDC)

Expresia „logodnica lui”, „fecioara lui”  sau „fata lui”⁸  sugerează faptul că pasajul se referă la două persoane care erau deja logodite când au devenit creștine şi care se pregătiseră în vederea întemeierii unei familii. Părerea lui Pavel, că pot să se căsătorească, trebuie înţeleasă ca o „îngăduinţă”, aşa cum afirmă şi mai departe:

Însă oricine este convins în inima lui şi nu este constrâns, ci îşi ţine dorinţele sub control şi a hotărât în inima lui să nu se căsătorească cu logodnica sa – şi acesta face bine. Deci cel care se căsătoreşte cu logodnica sa face bine, iar cel care nu se căsătoreşte face şi mai bine. (1 Corinteni 7:37–38, NTR)

Dar dacă cineva a hotărât în inima lui, cu tărie, fără să fie constrâns şi are deplină stăpânire asupra propriei voinţe şi a judecat astfel în inima sa, să o păstreze fecioară, va face bine. Aşa încât cel care îşi dă în căsătorie fecioara sa face bine, iar cel care nu o dă în căsătorie va face şi mai bine. (1 Corinteni 7:37–38, VBC)

Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este nevoit, ci este slobod să lucreze cum vrea, şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze pe fiica sa fecioară, face bine. Astfel, cine îşi mărită fata, bine face, şi cine n‑o mărită, mai bine face. (1 Corinteni 7:37–38, VDC)

Un creştin căsătorit poate sluji în multe feluri, așa cum vedem în exemplul creștinilor din Noul Testament. Însă, din cauza angajamentelor care sunt în mod natural legate de sarcinile şi responsabilităţile vieţii de familie, el este împărţit (vezi versetele 33–34). La asta se referă Pavel când vorbeşte despre „necazurile pământeşti” (sau mai literal: necazuri în carne) în versetul 28. Creşterea şi educarea copiilor este un lucru bun şi important, dar nu este lipsită de probleme, greutăţi și îngrijorări de care Pavel ar fi vrut să‑i cruţe, în vederea unui scop spiritual mai înalt.

E posibil ca unii creştini din Corint să fi dorit să întrerupă relaţia maritală cu partenerul de căsătorie, cu scopul de a fi mai liberi pentru datoriile spirituale. Pavel vrea să contracareze această tendinţă, afirmând că, deşi el ar vrea ca toţi să fie aşa ca el, necăsătoriţi, totuşi fratele căsătorit e şi el, la rândul lui, binecuvântat de Dumnezeu cu darurile lui cu care poate să slujească (versetul 7) şi nu trebuie să caute să se separe de partenera sa (versetul 27). Pe de altă parte îi îndeamnă pe creştinii căsătoriţi să rămână conştienţi de natura trecătoare a căsătoriei şi să pună viaţa de familie pe planul secundar în comparație cu lucrurile nepieritoare.

Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s‑a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum n‑ar avea; […] cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s‑ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece.  (1 Corinteni 7:29,31)

Unii sunt de părere că Pavel a făcut apel la creştini ca să rămână celibatari pentru că el a crezut că sfârşitul lumii este aproape. În acest scop ei se folosesc de versetele 26 şi 29:

Iată dar ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. […] Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s‑a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum n‑ar avea.

Însă ceea ce le scrie Pavel tesalonicenilor cu privire la acest subiect exclude această interpretare:

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip. (2 Tesaloniceni 2:1–3a)

Pavel nu s‑a aşteptat la revenirea iminentă a lui Isus. „Strâmtorarea de acum” se referă mai degrabă la nevoia spirituală a omenirii. Este o nevoie de „forţă de muncă” pentru că lucrătorii sunt puţini. Isus a fost neobosit în dedicarea Lui pentru mântuirea oamenilor. A văzut că sunt ca o turmă fără păstor. Mulţi oameni umblă fără un ţel în viaţă, necunoscând calea care duce la viaţă. Pentru a‑i putea ajuta pe aceşti oameni e bine să fim cât mai liberi şi disponibili. De aceea îi încurajează Pavel pe fraţi şi pe surori să rămână aşa cum sunt.

Instrucţiunile pe care i le dă Pavel lui Timotei în 1 Timotei 5:11–15 cu privire la văduvele tinere, ca ele să se căsătorească, nu sunt în niciun caz în contradicţie cu pasajul din 1 Corinteni 7. Nici în acest context, el nu pune căsătoria mai presus de feciorie, ci o recomandă în contrast cu practicile dubioase şi dăunătoare menţionate în versetul 13. Nu putem presupune că toate văduvele tinere au fost la fel (probabil nici nu au fost aşa de multe), dar, în mod evident, au existat cazuri când grija pe care Biserica a purtat‑o pentru nevoile lor, le‑a condus la un mod de viaţă dezordonat, iar unele au ajuns să se lepede de Hristos. Deci, în acest context spune Pavel că e mai bine să se mărite din nou, să aibă copii şi să fie gospodine la casa lor, așa cum au făcut și la început când au luat hotărârea să trăiască o viață de căsnicie.

6 Mărturii din scrierile creştine timpurii

În literatura creştină timpurie găsim numeroase mărturii despre mulți creştini care L‑au slujit pe Dumnezeu rămânând necăsătoriţi.

Iustin, Prima Apologie, 15:7:  „Şi mulţi bărbaţi şi femei care au fost din copilărie ucenicii lui Cristos rămân curaţi până la vârsta de şaizeci sau şaptezeci de ani; şi mă pot lăuda că pot găsi astfel de oameni în fiecare neam. Ce să mai spun de nenumărata mulţime a celor care şi-au schimbat obiceiurile necumpătate şi au învăţat aceste lucruri?„⁹

Athenagoras, O pledoarie pentru creştini, 33: „Ba mai mult, veţi găsi printre noi, atât bărbaţi cât şi femei, îmbătrânind necăsătoriţi, cu dorinţa de a trăi într‑o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu. Dar dacă a rămâne fecioară şi eunuc te aduce mai aproape de Dumnezeu, în timp ce tolerarea gândurilor şi dorinţelor carnale ne îndepărtează de El, şi în acest caz evităm gândurile, cu atât mai mult noi respingem faptele. Pentru că noi acordăm toată atenţia noastră; nu studiului cuvintelor, ci prezentării şi învăţării faptelor.„¹⁰

Tertulian, Împotriva lui Marcion I, 29:1–4: … Nu ca și cum am înlocui un lucru rău cu unul bun, ci unul bun cu unul și mai bun. Noi nu respingem căsătoria, ci doar ne abținem de la ea. Nu facem din castitate o regulă, ci o luăm ca pe o recomandare, considerând‑o a fi o stare bună, chiar mai bună [decât căsătoria]…¹¹

Minuciu Felix, Octavius 31:1–5 „La perşi este permisă căsătoria fiului cu mama sa, iar la egipteni şi atenieni e permisă unirea între frate si soră. Cărţile voastre de istorie şi tragediile se laudă cu incesturile voastre, iar voi le citiţi şi le ascultaţi cu plăcere. Voi cinstiţi nişte zei incestuoşi, care au trăit cu mama, cu fiica şi cu sora lor (…) Noi însă, dovedim pudoarea noastră din tot sufletul, nu numai, pe deasupra şi ne legăm cu plăcere în lanţul unei singure căsătorii. Şi pentru a avea copii ne trebuie o singură femeie; altfel nu ne căsătorim deloc. Ospeţele noastre nu numai că sunt cuviincioase, dar sunt si modeste, căci nu ne ospătăm cu mâncăruri alese, nici nu prelungim masa bând vin mult, ci îmbinăm veselia cu seriozitatea. Vorbim si ascultăm vorbe nevinovate, păstrându-ne trupul şi mai nevinovat încă. Mulţi dintre noi se bucură de o necontenită castitate şi nu se fălesc cu ea.„¹²

7 Despre „celibatul clericilor”

Noi credem că nu e firesc ca mănăstirile şi schiturile să fie alcătuite din comunităţi de un singur sex, unde membrii acestora încearcă să-şi reprime dorinţele ducând o viaţă puternic determinată de formalisme.

Este de asemenea o problemă să se pretindă de la preoţi, care prin funcţia lor sunt oarecum izolaţi de enoriaşii lor, să trăiască o viaţă de celibat şi să fie astfel privaţi de dragostea frăţească şi de părtăşia pe care ar fi normal să le experimenteze cu fraţii şi surorile lor. Acest stil de viaţă nebiblic şi nefiresc este rezultatul combinării unei virtuţi creştine cu o structură a unei biserici non-creştine, ceea ce i‑a condus, din păcate, pe mulţi preoţi la ipocrizie şi păcate grave.

Trebuie să menţionăm aici şi faptul că principalul motiv pentru care Biserica Romano-Catolică a interzis căsătoria preoţilor nu a fost aspiraţia spre virtuţile creştine. Introducerea celibatului obligatoriu, în secolul al 11-lea, a fost mai degrabă o unealtă politică a bisericii, prin care a vrut să asigure păstrarea bunurilor şi proprietăţilor în patrimoniul bisericii şi să evite distribuirea acestora între copiii preoţilor. Biserica Romano-Catolică nu a dorit să renunţe la poziţia ei de cel mai mare proprietar funciar.

8 “Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă”—cum schimbă dragostea frăţească familiile

Atunci au venit mama şi fraţii Lui, şi, stând afară, au trimis să‑L cheme. Mulţimea şedea în jurul Lui, când I‑au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.“ El a răspuns: „Cine este mama Mea, şi fraţii Mei?“ Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată“, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.“ (Marcu 3:31–35)

Din păcate, un fapt foarte răspândit în societatea noastră este — să‑l numin aşa — „egoismul familial”. „Bunăstarea” din propria familie (înţelegând prin aceasta cercul de familie cel mai apropiat) constituie prioritatea principală. Întâlnim puţină deschidere faţă de cunoscuţii şi necunoscuţii din jur, orientarea principală fiind grija de rudele cele mai apropiate şi menţinerea unităţii familiale.

În contrast, o familie devine mult mai unită tocmai prin interesul şi grija pe care le manifestă pentru nevoile persoanelor din jur, indiferent de cât de apropiat sau îndepărtat ar fi gradul de rudenie şi indiferent de cât de frecvent acest ajutor ar fi necesar. „Egoismul familial” are un efect negativ şi asupra dezvoltării copiilor, care se obişnuiesc astfel să fie axaţi pe nevoile proprii în loc să practice o dragoste altruistă faţă de semenii lor. Vor învăţa astfel foarte greu să fie sensibili la drepturile altora şi să ia parte la suferinţele şi bucuriile celor din jur.

Auzim deseori de la oamenii religioşi că nu se pot întâlni cu ceilalţi credincioşi mai mult decât o dată sau de două ori pe săptămână, deoarece o părtăşie mai frecventă ar fi în detrimentul vieţii familiale. Prin aceasta, nu fac altceva decât tocmai ceea ce Isus a criticat în pilda despre invitaţia la cină, la sărbătoare. Familia şi viaţa privată devin prioritatea numărul 1, iar lucrurile eterne iau locul al 2‑lea. Consecinţa cea mai tristă a acestui fapt esta că viaţa „de biserică” de azi este redusă esenţial la participarea la reuniuni, care sunt separate de viaţa privată a credincioşilor.

Isus ne‑a învăţat că legătura spirituală dintre cei care Îl urmează şi fac voia Lui este de o valoare mai mare decât legăturile familiale (a se vedea pasajul citat mai sus). În lumea religioasă acest fapt este în mare parte ignorat. Chiar şi atunci când oamenii se numesc unii pe alţii „fraţi” şi „surori”, în mod practic nu trăiesc dragostea frăţească. Fiecare merge înapoi la viaţa sa privată, odată ce întâlnirea s‑a terminat. Foarte puţin cunosc ce se petrece în inima celuilalt, ce gândeşte, ce crede sau cum îşi foloseşte timpul. Datorită faptului că lipseşte lupta personală pentru sfinţenie, lipseşte şi baza pe care să se poată ajuta unii pe alţii în această luptă. Această atitudine indiferentă şi lipsită de dragoste e justificată prin faptul că fiecare trebuie să ştie ce e bine şi ce e rău pentru el însuşi şi că nu avem voie „să intervenim” în viaţa celuilalt.

În timpurile Noului Testament, părtăşi zilnică şi împărţirea bunurilor materiale au fost lucruri foarte normale între credincioşi.

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. (Faptele Apostolilor 2:42–47)

Când au înţeles că Isus şi‑a dat viaţa pentru răscumpărarea omenirii, au înțeles totodată și faptul că El vrea să ne facă liberi şi pe noi ca să urmăm aceeaşi cale în dragoste şi devotament altruist.

Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi‑a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. (1 Ioan 3:16)

Cunoscând adânc viața personală a fraților și modul în care caută voia lui Dumnezeu și nu interesele personale, crește și se întărește încrederea și transparența relațiilor frățești.

Prin părtăşia lor de zi cu zi, creştinii au reuşit să se cunoască profund unii pe alţii şi să se ajute unul pe altul să rămână pe calea îngustă, încurajându-se, sfătuindu-se şi mângâindu-se reciproc. Disponibilitatea lor de a‑şi împărtăşi vieţile nu s‑a oprit însă aici – au fost gata să-şi împartă şi averile şi bunurile materiale. Oamenii din jurul lor au realizat că dragostea dintre ei este un semn clar al lucrării Duhului Sfânt şi că părtăşia lor îşi are temelia în dragostea lui Dumnezeu.

Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. (Faptele Apostolilor 4:32–33)

Putem presupune că un procentaj ridicat dintre miile de oameni care s‑au pocăit în timpul acela în Ierusalim erau căsătoriţi. Familiile creştine şi-au împărtăşit viaţa împreună cu alţi credincioşi din comunitate. În felul acesta, nimeni nu trebuia să poarte singur problemele spirituale sau familiale şi nici greutăţile financiare. Din păcate, cuvintele lui Isus din Matei 18:19 sunt adesea considerate ca un fel de definiţie a vieţii de biserică. În timpul acela nimeni nu a înţeles că o strângere laolaltă a 2 sau 3 dintre membrii unei familii ar putea constitui părtăşia bisericii. În Noul Testament citim despre o serie de „biserici de casă“, când biserica s‑a adunat împreună în casa unui credincios sau a unei familii de creştini. (Vezi pasajele din Romani 16:3–6,10,11,14,15; Coloseni 4:15, Filemon 2.)

Creşterea într-un astfel de mediu este o binecuvântare pentru dezvoltarea pozitivă a copiilor. Pot învăţa încă de la o vârstă fragedă ca să nu fie ei în centrul atenţiei şi să nu fie puşi în centru nici de părinţii şi nici de bunicii lor. Sunt îndemnaţi la supunere, modestie şi generozitate. Aceasta este cea mai bună pregătire pe care ar putea‑o primi pentru a face voia lui Dumnezeu cu o atitudine de slujire, dezvoltându-şi astfel capacitatea de a lua decizii proprii.

Motivul pentru care gândul de a rămâne necăsătorit este atât de străin şi neobişnuit pentru majoritatea oamenilor — aici incluzându‑i şi pe cei din bisericile libere — este lipsa dragostei frăţeşti (care e de fapt semnul distinctiv al creştinilor!). Rezultatul este că oamenii necăsătoriţi rămân singuri. Pentru a oferi o „soluţie“ la această problemă sunt organizate „întruniri ale celor singuratici sau necăsătoriţi“, cu scopul de a‑şi găsi un partener. Astfel de „activităţi bisericeşti“ dovedesc încă o dată caracterul lumesc al acestor „biserici“.

Considerăm această practică ca o tentativă ieftină şi uşoară prin care cineva încearcă să-şi liniştească conştiinţa, evitând căutarea unei soluţii reale, aceea de a‑şi deschide inima şi viaţa faţă de fiecare frate şi soră, practicând dragostea frăţească în biserică.

O comunitate creştină e guvernată de spiritul dragostei şi dăruirii lui Hristos. Ca şi creştini, ne oferim pe noi înşine fraţilor şi surorilor noastre cu toată fiinţa noastră, cu tot ceea ce avem. În modul acesta fiecare poate primi ajutorul de care are nevoie în umblarea cu Dumnezeu. Împărtăşim de asemenea şi greutăţile şi nevoile materiale. Chiar și cei dintre noi care nu au niciun membru credincios în familie sau sunt necăsătoriţi participă, prin dăruirea şi sprijinul zilnic pe care îl oferă, la zidirea familiei credinţei – biserica – şi astfel, în mod reciproc, dăruim şi primim. În modul acesta experimentăm împlinirea promisiunii pe care Isus a făcut‑o ucenicilor săi:

 Atunci Petru a zis: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.“ Şi Isus le‑a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.“ (Luca 18:28–30)

Ceea ce ne face fraţi şi surori în credinţă este dorința noastră de a iubi pe fiecare în acelaşi mod (1 Corinteni 12:25). Experimentăm relaţii spirituale adânci, care se dezvoltă ca urmare a lucrării lui Dumnezeu în noi şi printre noi. Prin urmare, în ciuda unor lupte cu care ne confruntăm, ne este mult mai uşor să renunţăm la căsătorie şi să rămânem fideli acestei decizii, fiind astfel liberi să ne dedicăm nestingherit în vederea câştigării sufletelor pentru viaţa veşnică. Această decizie ne întăreşte şi ne face recunoscători atunci când vedem cum Dumnezeu transformă renunţarea noastră într‑o binecuvântare.

Ştim bine, din propria noastră experienţă, că această decizie nu este una uşoară, cu atât mai mult cu cât trăim într‑o societate care glorifică sexualitatea şi care promite satisfacţia supremă în relaţia sexuală. Din păcate, cei mai mulţi oameni sunt expuşi acestei influenţe încă din copilărie, nefiind uşor de evitat.

Acest lucru ne motivează însă şi mai mult să invităm pe fiecare persoană să cunoască alternativa pe care Isus ne‑o oferă în biserica Sa. Pasajul din Efeseni 5:25–32 ilustrează foarte bine cât de mult se deosebeşte biserica de lume şi cât de adânc se identifică Isus cu ea.

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească, după ce a curăţit‑o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi‑a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup“. Taina aceasta este mare — (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).

Scroll to top ↑

---

1. Pasajul paralel din evanghelia lui Matei 10:37–38 explică cum a înţeles Isus „a urî“: nici cei mai apropiaţi, nici viaţa noastră să nu fie mai importantă decât El. ↩
2. Surse: http://www.optenet.com/mailing/pdfs/TrendReport.pdf; http://www.optenet.com/en-us/new.asp?id=270; http://internet-filter-review.toptenreviews.com/internet-pornography-statistics.html ↩
3. Familiile „patchwork“ — un termen modern folosit pentru acele familii constituite din soţi divorţaţi şi copii proveniţi din relaţii sau căsătorii anterioare ↩
4. Conform WHO, anual circa 40–50 milioane de femei decid să avorteze: http://www.worldometers.info/abortions ↩
5. Cuvântul grecesc tradus cu „arde“ (pyroō) apare de mai mult de 20 de ori în Biblie, dar niciodată nu se referă la patima sexuală. În 2 Corinteni 11,29 Pavel foloseşte acest cuvânt în sens figurat, fiind o expresie a responsabilității, îngrijorării şi compătimirii pe care le simțea faţă de fraţi. ↩
6. Unii interpretează vasul ca pe o expresie care se referă la propriul trup. Noi însă nu considerăm că ar fi potrivit să înțelegem acest verset ca referindu-se la stăpânirea propriului trup. ↩
7. Mai jos redăm diferite traduceri: VDC — traducerea Dumitru Cornilescu, NTR — Noua traducere românească, o traducere elaborată de un comitet de traducători în perioada 1998–2006 pentru International Bible Society and Send The Light, VBC — Versiunea Bisericii Catolice, realizată de pr. Alois Bulai și pr. Anton Budău. Sursa: http://www.quickbible.ro/bible.php# ↩
8. Cuvântul grecesc parthenos folosit aici de apostolul Pavel poate fi tradus prin fecioară, fată necăsătorită. Acest cuvânt apare de 15 ori în Noul Testament cu sensul de virginitate (de ex. fecioara Maria — Luca 1:27) sau de ascultare de Dumnezeu (de ex. 2 Cor 11:2). Prin urmare, nu este justificată traducerea cuvântului parthenos cu „fiica” sau „fata lui”, așa cum apare în multe traduceri, inclusiv traducerea Dumitru Cornilescu. Cuvântul grecesc gameo din versetul 36 poate fi tradus prin a se căsători sau a lua de soție pe cineva și nu a‑și da fiica în căsătorie. ↩
9. http://www.voxdeibaptist.org/iustin_apologia01.htm , 25.02.2013 ↩
10. http://www.voxdeibaptist.org/pledorie_athenagoras.htm, 25.02.2013 ↩
11. Traducere proprie, varianta în engleză: http://www.newadvent.org/fathers/03121.htm , 20.06.2016 ↩
12. Minucius Felix, Octavius XXXI, 1–5, în „Apologeţi de limbă latină“, p. 385 http://ro.scribd.com/doc/119969805/2/XI sau http://ro.scribd.com/doc/22379717/Apologeti-de-Limba-Latina  13.03.2013 ↩