Bote­zul cu Duhul Sfânt

În acest tra­tat am vrea să împăr­tă­şim cu citi­to­rii încre­dinţa­rea noas­tră că Dum­ne­zeu îi iubeş­te pe toţi copi­ii săi în ace­la­şi mod şi doreş­te să aibă o rela­ţie depli­nă cu ei ime­di­at ce aceş­tia decid să devi­nă copi­ii Săi. De ace­ea, în momen­tul pocă­inţei, Duhul Sfânt le umple ini­ma fără a întâr­zia vreo cli­pă. Aces­ta este bote­zul cu Duhul Sfânt, adi­că răs­pun­sul ime­di­at al lui Dum­ne­zeu la deci­zia lor. Am dori ca, pe baza unor pasa­je din Biblie, să expli­căm de ce cre­dem aceas­ta şi să punc­tăm tot­o­da­tă ero­ri­le învă­ţă­tu­rii charismatic-penticostale care sepa­ră pocă­inţa de bote­zul cu Duhul Sfânt.

1 Con­tex­te­le în care apa­re sin­tag­ma „bote­zul cu Duhul Sfânt” şi înţe­le­sul său

Sin­tag­ma „bote­zul cu Duhul Sfânt” apa­re în toa­te evan­ghe­li­i­le: Matei 3:11; Mar­cu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33. În aces­te ver­se­te Ioan Bote­ză­to­rul se refe­ră la Isus; el avea să bote­ze cu Duhul Sfânt. Isus este mai mare decât Ioan Bote­ză­to­rul. Ioan i‑a che­mat pe oameni să se pocă­i­as­că din păca­te­le lor. Isus poa­te să le dea şi pute­re de sus prin Duhul Sfânt să tră­i­as­că o via­ţă evla­vi­oa­să şi să Îl urmeze. Pro­mi­siu­nea lui Ioan s‑a împli­nit la Cinci­ze­ci­me, în anul 30, aşa cum Isus a anu­nţat că se va întâm­pla atunci când s‑a înă­lţat (Fap­te­le Apos­to­li­lor 1:4–8). Vedem cum uce­ni­cii, care îna­in­te stă­teau închi­şi în casă pen­tru că se temeau de evrei, au avut mult curaj şi mul­tă înţe­lep­ciu­ne să pro­po­vă­du­ias­că Ves­tea Bună după ce au pri­mit Duhul Sfânt (Fap­te­le Apos­to­li­lor 2:14).

2 Situ­a­ţia uni­că a uce­ni­ci­lor: deca­la­jul din­tre momen­tul pocă­inţei şi bote­zul cu Duhul Sfânt

Pri­mii uce­nici au decis să îl urmeze pe Chris­tos, dar au tre­bu­it să aştep­te până în anul 30 d. Hr., la Cinci­ze­ci­me, pen­tru a fi bote­za­ţi cu Duhul Sfânt. Isus expli­că cau­za aces­tui decalaj:

Totu­şi, vă spun ade­vă­rul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mân­gâi­e­to­rul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi‑L voi tri­mi­te. (Ioan 16:7)

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praz­ni­cu­lui, Isus a stat în picioa­re şi a stri­gat: „Dacă înse­tea­ză cine­va, să vină la Mine şi să bea. Cine cre­de în Mine, din ini­ma lui vor cur­ge râuri de apă vie, cum zice Scrip­tu­ra.” Spu­nea cuvin­te­le aces­tea des­pre Duhul pe care aveau să‑L pri­meas­că cei ce vor cre­de în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fuse­se dat, fiind­că Isus nu fuse­se încă pro­slă­vit. (Ioan 7:37–39)

După cum putem vedea din aces­te pasa­je situ­a­ţia uce­ni­ci­lor era uni­că: deşi deci­se­se­ră să îl urmeze pe Chris­tos atunci când l‑au cunos­cut, au pri­mit Duhul Sfânt doar mai târ­ziu, după ce Isus a fost glo­ri­fi­cat.^[1] Au tre­bu­it să aştep­te pen­tru că Duhul încă nu fuse­se dat (Ioan 7:39). Dar oda­tă ce Duhul a fost dat (cea de‑a tre­ia per­soa­nă divi­nă a fost reve­la­tă la Cinci­ze­ci­me) cei care au decis să îl urmeze pe Isus nu au mai tre­bu­it să aştep­te, au putut fi umplu­ţi cu Duhul fără vreo întârziere.

3 Situ­a­ţia cre­ş­ti­ni­lor după Cinci­ze­ci­me, res­pec­tiv după anul 30 d. Hr: bote­zul cu Duhul Sfânt are loc în momen­tul pocă­inţei – pli­nă­ta­tea Duhu­lui nu se pri­meş­te mai târziu

După anul 30 d. Hr., res­pec­tiv după Cinci­ze­ci­me, pocă­inţa şi bote­zul cu Duhul Sfânt nu au mai fost două eve­ni­men­te sepa­ra­te. Dacă cine­va îşi des­chi­de ini­ma şi îl chea­mă pe Dum­ne­zeu în via­ţa sa, Dum­ne­zeu va locui ime­di­at împre­u­nă cu acea persoană.

Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt mân­gâi­e­tor, care să rămâ­nă cu voi în veac şi anu­me, Duhul ade­vă­ru­lui pe care lumea nu‑l poa­te pri­mi, pen­tru că nu‑L vede şi nu‑L cunoa­ş­te; dar voi Îl cunoa­ş­teţi, căci rămâ­ne cu voi şi va fi în voi […] Drept răs­puns, Isus i‑a zis: „Dacă Mă iubeş­te cine­va, va păzi cuvân­tul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împre­u­nă cu el. (Ioan 14:16–17, 23)

Isus vor­beş­te mai întâi des­pre tri­mi­te­rea Duhu­lui Sfânt, des­pre fap­tul că aces­ta va rămâ­ne pen­tru tot­dea­u­na cu cre­din­cioşii, apoi des­pre Tatăl şi des­pre El însu­şi. Aceas­ta înseam­nă că, atunci când pri­mim Duhul Sfânt, de fapt Dum­ne­ze­ul tri­u­nic îşi face locu­inţa în noi. Aşa după cum nu doar o par­te din Tatăl sau din Fiul locu­ieş­te în noi atunci când ne pocă­im, tot aşa nici Duhul Sfânt nu este tur­nat în mod parţi­al în ini­ma celui întors recent la Dum­ne­zeu. Sin­gu­ra pre­mi­să este să Îl iubim şi să deci­dem să păzim cuvân­tul Lui. Dacă înde­pli­nim aceas­tă con­di­ţie, Dum­ne­zeu nu întâr­zie să îşi mani­fes­te dra­gos­tea, ci răs­pun­de ime­di­at şi ne umple ini­ma cu dra­gos­tea Sa.

…dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu a fost tur­na­tă în ini­mi­le noas­tre prin Duhul Sfânt, care ne‑a fost dat. (Romani 5:5)

Nu ar fi în armo­nie cu natu­ra lui Dum­ne­zeu ca să dea celui care tân­jeş­te după El doar o can­ti­ta­te redu­să din dra­gos­tea Sa. Pe de altă par­te, Duhul Sfânt este o per­soa­nă care nu poa­te fi divi­za­tă în părţi sau în măsuri ase­me­nea unei mese de apă. Lucra­rea Sa este ade­sea com­pa­ra­tă cu o apă care dă via­ţă, împros­pă­tea­ză şi poto­leş­te setea; nu găsim în aces­te pasa­je ide­ea că Dum­ne­zeu ar da mai întâi o porţie de apă şi numai apoi o can­ti­ta­te întrea­gă. Atunci când în Vechiul Tes­ta­ment se pro­mi­te Duhul Sfânt folosindu-se ima­gi­nea apei, se vor­beş­te întot­dea­u­na des­pre o pli­nă­ta­te a aces­tei revăr­sări: Isa­ia 32:14.19; 44:1–5; 43:19–20; 41:17–20; 35:7; 55:1–2; Ioel 3:18; Eze­chiel 47:1–12).

Dacă Duhul Sfânt este o per­soa­nă, El sau este în ini­ma cui­va sau nu este. Dacă este pre­zent, atunci este pre­zent în mod deplin, cu toa­tă fiinţa Sa şi, prin urma­re, umple ini­ma omului.

Căci şi noi eram altă dată fără min­te, neas­cul­tă­tori, rătă­ci­ţi, robi­ţi de tot felul de pofte şi de plă­ceri, tră­ind în rău­ta­te şi în pizmă, vred­nici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s‑a ară­tat bună­ta­tea lui Dum­ne­zeu, mân­tu­i­to­rul nos­tru şi dra­gos­tea Lui de oameni, El ne‑a mân­tu­it, nu pen­tru fap­te­le, făcu­te de noi în nepri­hă­ni­re, ci pen­tru îndu­ra­rea Lui, prin spă­la­rea naş­te­rii din nou şi prin înno­irea^[2] făcu­tă de Duhul Sfânt, pe care L‑a văr­sat din belşug pes­te noi, prin Isus Hris­tos, mân­tu­i­to­rul nos­tru; pen­tru ca, oda­tă soco­ti­ţi nepri­hă­ni­ţi prin harul Lui, să ne facem, în nădej­de, moş­te­ni­tori ai vieţii veş­ni­ce. (Tit 3:3–7)

În con­text Pavel vor­beş­te des­pre pocă­inţă. Oda­tă am fost neas­cul­tă­tori, dar Dum­ne­zeu ne‑a sal­vat prin spă­la­rea, rege­ne­ra­rea şi înno­irea făcu­tă de Duhul Sfânt pe care l‑a tur­nat asu­pra noas­tră din BELŞUG. Aceas­ta înseam­nă că pocă­inţa şi înno­irea prin Duhul Sfânt (din belşug, din moment ce bogă­ţia nu poa­te să însem­ne pen­tru Dum­ne­zeu doar ceva parţi­al) nu pot fi con­si­de­ra­te două eve­ni­men­te sepa­ra­te, ci ele se petrec în ace­la­şi timp.

Dacă cine­va nu a pri­mit Duhul Sfânt din belşug, nu este spă­lat, înno­it şi rege­ne­rat; în con­se­cinţă nu este mân­tu­it, îndrep­tă­ţit şi nu moş­te­neş­te via­ţa veş­ni­că (v. 7)

Într-un alt pasaj, Pavel lea­gă pri­mi­rea Duhu­lui din belşug cu cali­ta­tea de mem­bru al comunităţii.

Căci, după cum tru­pul este unul şi are mul­te mădu­la­re şi după cum toa­te mădu­la­re­le tru­pu­lui, cu toa­te că sunt mai mul­te, sunt un sin­gur trup, tot aşa este şi Hris­tos. Noi toţi, în ade­văr, am fost bote­za­ţi de un sin­gur Duh, ca să alcă­tu­im un sin­gur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slo­bozi; şi toţi am fost adă­pa­ţi dintr-un sin­gur Duh. (1 Corin­te­ni 12:12–13)

Fie­ca­re mem­bru al adu­nă­rii a fost adă­pat dintr-un sin­gur Duh. A fi adă­pat este, de ase­me­nea, o expre­sie care sem­ni­fi­că pli­nă­ta­tea. După cum am amin­tit mai sus, Duhul, fiind per­soa­nă, poa­te să se dăru­ias­că numai în mod deplin. Dacă El se dăru­ieş­te pen­tru a ne adă­pa, nu face aceas­ta mai întâi cu câte o pică­tu­ră şi mai târ­ziu cu mai mult. O ast­fel de învă­ţă­tu­ră se asea­mă­nă cu gân­di­rea orien­ta­lă potri­vit căre­ia Dum­ne­zeu este imper­so­nal, o ener­gie şi nu un Dum­ne­zeu per­so­nal care s‑a reve­lat prin Biblie.

Dacă Duhul Sfânt s‑ar pri­mi în două eta­pe (mai întâi parţi­al şi apoi în mod deplin), atunci ar tre­bui să exis­te două gru­puri de cre­ş­tini în bise­ri­că potri­vit măsu­rii Duhu­lui pe care o au. Dar pasa­jul citat din 1 Corin­te­ni 12 nu suge­rea­ză nici pe depar­te o ast­fel de ima­gi­ne des­pre bise­ri­că. Dacă luăm în con­si­de­ra­re con­tex­tul mai larg, Pavel spu­ne că fie­ca­re mem­bru al bise­ri­cii este la fel de preţi­os pen­tru că ace­la­şi Duh locu­i­ş­te în el, Duh prin care măr­tu­ri­seş­te că Isus este Dom­nul său de la care a pri­mit daruri: 1 Corin­te­ni 12:3–11. Sunt dife­ri­te daruri care se mani­fes­tă în dife­ri­te lucrări, dar Pavel nu vor­beş­te deloc des­pre vreo dife­renţă în măsu­ra în care au pri­mit Duhul (că Îl putem avea parţi­al sau total), deşi ar fi potri­vit să menţio­ne­ze aceas­ta în ver­se­te­le 4–6 dacă ar fi exis­tat o ast­fel de dife­renţă. Toa­te daru­ri­le menţio­na­te în vese­te­le 8–10 sunt sem­ne­le pli­nă­tă­ţii cu Duhul Sfânt, nu numai vor­bi­rea în lim­bi, așa cum accen­tu­ea­ză miş­ca­rea pen­ti­cos­ta­lă şi cha­ris­ma­ti­că, potri­vit căro­ra vor­bi­rea în lim­bi este sem­nul cert că cine­va a fost bote­zat cu Duhul Sfânt.

Romani 8:1–17 de ase­me­nea exclu­de posi­bi­li­ta­tea ca în cre­ş­ti­nism să exis­te două gru­puri. Pavel com­pa­ră aici două cate­go­rii de oameni şi nu două cate­go­rii de cre­ş­tini. Sunt oameni care tră­iesc potri­vit căr­nii, ei sunt duş­mani ai lui Dum­ne­zeu, care nu pot să îi fie plă­cu­ţi Lui şi care vor muri. Aceş­tia nu sunt cre­ş­tini. Ei nu sunt cre­ş­tini fireşti, car­nali (aşa cum învă­ţă­tu­ra cha­ris­ma­ti­că îi numeş­te de obi­cei pe acei „cre­ş­tini” care nu au fost bote­za­ţi cu Duhul Sfânt). Celă­lalt grup este for­mat din cei care tră­iesc potri­vit Duhu­lui (în ver­se­tul 4 Pavel se inclu­de şi pe sine în aceas­tă cate­go­rie).^[3] Aceş­tia lup­tă împo­tri­va păca­tu­lui, dau morţii fap­te­le tru­pu­lui şi sunt con­du­şi de Duhul lui Dum­ne­zeu. Doar ei sunt copi­ii lui Dum­ne­zeu. Pavel folo­seş­te expre­sia: „stri­găm Abba, Tată!” prin Duhul, ca o con­se­cinţă a  umple­rii cu Duhul Sfânt. Dum­ne­zeu doreş­te să împăr­tă­şeas­că de la înce­put între­ga Sa fiinţă cu copi­ii Săi pen­tru a‑i spri­jini în lup­te­le lor. El ne dăru­ieş­te pli­nă­ta­tea ca să expe­ri­men­tăm o rela­ţie adân­că cu El aşa cum des­crie Pavel aici (v. 15). De ce nu i‑ar oferi Dum­ne­zeu unui nou con­ver­tit, care are lup­te foar­te gre­le, tot aju­to­rul de care aces­ta are nevoie?!

Exem­plul lui Pavel în Damasc este, de ase­me­nea, o măr­tu­rie a fap­tu­lui că a fi umplut cu Duhul Sfânt nu poa­te fi sepa­rat de pocă­inţă: Fap­te­le Apos­to­li­lor 9:17–18. Mai mult decât atât, nu este nicio menţiu­ne că el ar fi vor­bit în lim­bi (aşa cum se susţi­ne în învă­ţă­tu­ra cha­ris­ma­ti­că cla­si­că) sau că ar fi pri­mit vre­un alt dar vizi­bil al Duhu­lui atunci când Ana­nia şi‑a pus mâi­ni­le pes­te el.

Şi în Fap­te­le Apos­to­li­lor 10:44–48, în cazul lui Cor­ne­liu, putem vedea că Duhul a fost tur­nat asu­pra lui şi asu­pra casei sale în momen­tul pocă­inţei lor şi, chiar mai mult decât atât, îna­in­te de a fi bote­za­ţi în apă (în timp ce, potri­vit învă­ţă­tu­rii cha­ris­ma­ti­ce cla­si­ce, suc­ce­siu­nea ar tre­bui să fie: pocă­inţa, bote­zul în apă, bote­zul cu Duhul Sfânt).

4 A fi plin de Duhul Sfânt: rela­ția cu Duhul Sfânt în tim­pul vie­ții creștine

În momen­tul pocă­inţei Dum­ne­zeu înce­pe să locu­ias­că în noi prin Duhul Sfânt. Aceas­tă rela­ţie cu El poa­te fi întă­ri­tă prin ascul­ta­rea noas­tră (prin deci­zii bune, dăru­i­re, rugă­ciu­ne) sau slă­bi­tă prin neas­cul­ta­re. Expre­sii cum ar fi: „a fi umplut cu Duhul” în Efe­seni 5:18 sau „să nu întris­ta­ţi Duhul Sfânt al lui Dum­ne­zeu” în Efe­seni 4:30 ara­tă cât de mult depin­de de noi, de ascul­ta­rea noas­tră, ca Duhul Sfânt să poa­tă locui în noi. Pavel spu­ne într-un mod ase­mă­nă­tor în Gala­te­ni 5:25 „Dacă tră­im prin Duhul atunci să şi umblăm prin Duhul.”

În Fap­te­le Apos­to­li­lor 4:31, pri­mii cre­ş­tini se rugau fier­bin­te şi au expe­ri­men­tat o mare întă­ri­re a cre­dinţei lor prin Duhul Sfânt:

… toţi s‑au umplut de Duhul Sfânt şi ves­teau Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu cu îndrăz­ne­a­lă. (Fap­te­le Apos­to­li­lor 4:31)

Expre­sia „a fi umplut cu Duhul” se găseş­te şi în alte situ­a­ţii în Fap­te­le Apos­to­li­lor atunci când Duhul Sfânt a întă­rit pe cine­va într‑o situ­a­ţie difi­ci­lă: Fap­te 4:5–10; Fap­te 13:9–12. În aces­te cazuri a fi umplut cu Duhul are un alt înţe­les decât în exem­plul din Fap­te 2:4 sau în altă par­te atunci când cine­va s‑a pocă­it şi a pri­mit Duhul Sfânt (de ex. Fap­te­le Apos­to­li­lor 9:17). Nu este vor­ba de înce­pu­tul rela­ţi­ei cu Duhul Sfânt, ci des­pre o întă­ri­re a aces­tei rela­ţii şi expe­ri­men­ta­rea pute­rii Lui şi a aju­to­ru­lui într-un mod deosebit.

Când citim des­pre un cre­ş­tin că era plin de Duhul Sfânt nu înseam­nă că a fost bote­zat cu Duhul în timp ce alţii nu fuse­se­ră, ci expri­mă fap­tul că, prin ascul­ta­rea sa, lucra­rea Duhu­lui Sfânt era vizi­bi­lă în via­ţa sa:

Au ales pe Şte­fan, băr­bat plin de cre­dinţă şi de Duhul Sfânt. (Fap­te­le Apos­to­li­lor 6:5)

Cu sigu­ranţă aceas­ta nu înseam­nă că cei­la­lţi fra­ţi nu erau bote­za­ţi cu Duhul Sfânt.

5 Pasa­je inter­pre­ta­te în mod greșit de către charismatici

Sunt une­le pasa­je în Noul Tes­ta­ment pe care cha­ris­ma­ti­cii le expli­că sepa­rând pocă­inţa de bote­zul sau umple­rea cu Duhul Sfânt. Dacă nu pier­dem din vede­re punc­te­le care au fost deja expli­ca­te mai sus, nu vom avea difi­cul­tă­ţi în a înţe­le­ge și aces­te pasa­je într-un mod corect.

5.1 Ioan 3:1–8 - Nico­dim – a fi năs­cut din apă şi duh

… dacă nu se naş­te cine­va din apă şi din Duh, nu poa­te să intre în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. (Ioan 3:1–8)

Cha­ris­ma­ti­cii expli­că în mod greşit ver­se­tul 5, spu­nând că bote­zul cu apă şi cu Duhul Sfânt sunt două eve­ni­men­te dife­ri­te din cau­za con­jun­cţi­ei „şi” din ver­se­tul citat mai sus. După cum am expli­cat legat de Tit 3 (şi în nota de sub­sol nr. 2), în lim­ba­jul biblic, două expre­sii lega­te prin  con­jun­cţia „şi” sunt ade­sea un pare­le­lism, ceea ce înseam­nă că ambe­le expre­sii au ace­la­şi conţi­nut, accen­tu­ând însă aspec­te dife­ri­te. De ase­me­nea, s‑a expli­cat deja că în Vechiul Tes­ta­ment apa este o meta­fo­ră pen­tru Duhul Sfânt:

„Căci voi tur­na ape pes­te pămân­tul înse­tat şi râuri pe pămân­tul uscat; voi tur­na Duhul Meu pes­te sămânţa ta şi bine­cu­vân­ta­rea Mea pes­te odra­sle­le tale şi vor răsări ca fire­le de iar­bă între ape, ca săl­ci­i­le lân­gă pâra­ie­le de apă.” (Isa­ia 44:3)

Cele două expre­sii „voi tur­na ape pes­te pămân­tul înse­tat” şi „voi tur­na Duhul Meu” se află într‑o rela­ţie de cores­pon­denţă, având ace­ea­şi sem­ni­fi­ca­ţie. Isra­el este ase­mu­it cu un pământ uscat şi mai apoi, după pri­mi­rea bine­cu­vân­tă­rii, res­pec­tiv a Duhu­lui, este ase­mu­it cu săl­cii lân­gă pâra­ie de apă. Prin urma­re, în Ioan 3, a fi năs­cut din apă şi duh înseam­nă pur şi sim­plu a fi reîn­no­it de Duhul Sfânt, aşa cum apa are efect de reîn­no­ire aupra celui care se spală.

În Eze­chiel 36:22–38 se regă­sesc expre­sii simi­la­re, care des­criu şi mai clar naş­te­rea din nou sau naş­te­rea de sus^[4], înfăp­tu­i­tă de Dum­ne­zeu, expre­sii cunos­cu­te de evrei pe care Isus le‑a folo­sit ca ter­meni de com­pa­ra­ţie în Ioan 3. Isus a aştep­tat şi de la Nico­dim, în cali­ta­tea sa de învă­ţă­tor al lui Isra­el, să fi înţe­les conţi­nu­tul cuvin­te­lor sale.

„Vă voi stropi cu apă cura­tă şi veţi fi cură­ţi­ţi; vă voi cură­ţi de toa­te spur­căciu­ni­le voas­tre şi de toţi ido­lii voş­tri. Vă voi da o ini­mă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoa­te din tru­pul vos­tru ini­ma din pia­tră şi vă voi da o ini­mă de car­ne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urma­ţi porun­ci­le Mele şi să păzi­ţi şi să împli­ni­ţi legi­le Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat‑o părinţi­lor voş­tri; voi veţi fi popo­rul Meu şi Eu voi fi Dum­ne­ze­ul vos­tru.” (Eze­chiel 36:25–27)

Ver­se­tul citat vor­beş­te des­pre o acţiu­ne (naş­te­rea de sus care pre­su­pu­ne, bine­înţe­les, pocă­inţa omu­lui) care este înfăp­tu­i­tă de Dum­ne­zeu şi nu de om, cum este în cazul bote­zu­lui. Pe de altă par­te, dacă în Ioan 3:5 Isus a făcut refe­ri­re şi la bote­zul în apă, de ce vor­beş­te în ver­se­tul 6 numai des­pre Duhul şi nu menţio­nea­ză abso­lut nimic des­pre bote­zul cu apă? Sepa­ra­rea apei de Duhul ne con­du­ce la o pro­ble­mă simi­la­ră cu cea pe care am punctat‑o legat de Tit 3, în sen­sul că cei care au fost doar bote­za­ţi în apă în momen­tul pocă­inţei nu pot intra în împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu, prin urma­re nu pot avea par­te de cer până când nu pri­mesc bote­zul cu Duhul.

În Fili­peni 3:20 se afir­mă că „cetă­ţe­nia nos­tră este în ceruri…” fapt care este vala­bil pen­tru ori­ci­ne deci­de să‑l urmeze pe Isus.

5.2 Ioan 20:19–23 - Pri­mi­rea Duhu­lui Sfânt – cum ar fi putut să aibă loc îna­in­te de Cinzecime?

„După aces­te vor­be, a suflat pes­te ei şi le‑a zis: „Lua­ţi Duh Sfânt!“ (Ioan 20:22)

După cum am sub­li­ni­at mai sus, con­di­ţia tri­mi­te­rii Duhu­lui Sfânt a fost înă­lţa­rea şi glo­ri­fi­ca­rea lui Isus (Ioan 7:39 şi Ioan 16:7). Aceas­tă con­di­ţie însă nu se împli­ni­se la momen­tul pe care îl des­crie Ioan 20, deo­a­re­ce Isus nu se înă­lţa­se încă la Tatăl în glo­rie. Din aces­te con­si­de­ren­te tre­bu­ie să exclu­dem ide­ea potri­vit căre­ia uce­ni­cii ar fi pri­mit Duhul Sfânt în acea situ­a­ţie. Ver­se­tul 22 este o con­fir­ma­re a pro­mi­siu­nii făcu­te de Isus în ulti­me­le sale zile cu pri­vi­re la tri­mi­te­rea unui alt mân­gâi­e­tor. Isus a vrut să le rea­min­teas­că uce­ni­ci­lor care se bucu­rau să fie împre­u­nă cu el că tre­bu­ie să ple­ce de pe acest pământ, dar că nu îi va lăsa orfani, ci le va tri­mi­te Duhul Sfânt. Actul sim­bo­lic de a sufla pes­te uce­nici a fost un aju­tor pen­tru ei să înţe­lea­gă legă­tu­ra din­tre Hris­tos şi Duhul Sfânt pe care aveau să‑l pri­meas­că câte­va zile mai târ­ziu (Fap­te­le Apos­to­li­lor 1:5).

5.3 Fap­te­le Apos­to­li­lor 2:37–39 „Pocăiţi-vă şi să fiţi bote­za­ţi în Nume­le lui Isus Hris­tos şi veţi pri­mi darul Sfân­tu­lui Duh” – pri­me­le două acţiuni sunt sepa­ra­te de cea din urmă?

„Pocăiţi-vă şi fie­ca­re din voi să fie bote­zat în Nume­le lui Isus Hris­tos, apoi veţi pri­mi darul Sfân­tu­lui Duh.” (Fap­te­le Apos­to­li­lor 2:38)

Nu este niciun motiv ca să con­chi­dem din acest pasaj că pocă­inţa urma­tă de botez şi pri­mi­rea Duhu­lui Sfânt ar fi două eve­ni­men­te sepa­ra­te. Ce alte mij­loa­ce ar fi putut folo­si Petru pen­tru a expri­ma că bote­zul cu Duhul Sfânt este răs­pun­sul ime­di­at al lui Dum­ne­zeu în urma pocă­in­ței omu­lui, care a fost mai apoi bote­zat în apă de către apos­to­lii?! Putem vedea din ver­se­te­le 42–47 că Duhul Sfânt a înce­put să lucre­ze cu mare pute­re în via­ţa cre­ş­ti­ni­lor nou con­ver­ti­ţi. El le‑a umplut ini­mi­le şi a făcut mari minuni în ei şi prin­tre ei: o dra­gos­te fră­ţeas­că adân­că şi unitate.

5.4 Fap­te­le Apos­to­li­lor 8:5–24 - Pocă­in­ța sama­ri­te­ni­lor și pri­mi­rea Duhu­lui Sfânt la scurt timp după aceasta

„Apos­to­lii, care erau în Ieru­sa­lim, când au auzit că Sama­ria a pri­mit Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu, au tri­mis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceş­tia au venit la Sama­ri­te­ni şi s‑au rugat pen­tru ei, ca să pri­meas­că Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâ­se încă pes­te nici unul din ei, ci fuse­se­ră numai bote­za­ţi în Nume­le Dom­nu­lui Isus.” (Fap­te­le Apos­to­li­lor 8:14–16)

Evan­ghe­li­za­rea sama­ri­te­ni­lor a fost un eve­ni­ment care a demon­strat că nu numai evre­ii sunt invi­ta­ţi şi pri­mi­ţi în împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. Dato­ri­tă ani­mo­zi­tă­ţii care exis­ta de seco­le între sama­ri­te­ni şi evrei, a fost impor­tant ca Petru şi Ioan, în cali­ta­tea lor de apos­toli şi stâlpi ai bise­ri­cii, să mear­gă aco­lo ca să‑i întâm­pi­ne pe sama­ri­te­nii nou con­ver­ti­ţi. Prin aceas­ta au expri­mat că şi ei erau accep­ta­ţi în bise­ri­că, ca fra­ţi în Hris­tos. Dar cum să înţe­le­gem că: „Duhul nu Se pogorâ­se încă pes­te nici­u­nul din ei, ci fuse­se­ră numai bote­za­ţi în Nume­le Dom­nu­lui Isus?“ Bazându-ne pe ceea ce am demon­strat în pri­ma par­te a aces­tei scri­eri, nu putem tra­ge con­clu­zia că acei sama­ri­te­ni nu au fost umplu­ţi cu Duhul Sfânt atunci când s‑au con­ver­tit. De ace­ea, pogorârea Duhu­lui Sfânt tre­bu­ie să aibă alt înţe­les în acest pasaj. Tre­bu­ie să se refe­re la o acţiu­ne mira­cu­loa­să şi puter­ni­că a Duhu­lui^[5], un semn clar că Duhul este pre­zent în via­ţa lor, semn pe care nu‑l mai expe­ri­men­ta­se­ră în via­ţa lor până la veni­rea lui Petru şi a lui Ioan. Tre­bu­ia să fi fost ceva vizi­bil, după cum este scris în ver­se­tul 18: „Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin pune­rea mâi­ni­lor apos­to­li­lor.…“ De ace­ea, în con­tex­tul ver­se­tu­lui 17, ar tre­bui să înțe­le­gem expre­sia au pri­mit Duhul Sfânt ca refe­rin­du­se cel mai pro­ba­bil la pri­mi­rea daru­lui Duhu­lui Sfânt, vor­bi­rea în lim­bi. Aceas­ta a fost o con­fir­ma­re a fap­tu­lui că Duhul lucrea­ză în via­ţa lor și nu se refe­ră la momen­tul în care au pri­mit Duhul.

Fap­tul că bote­zul cu Duhul Sfânt a avut loc prin inter­me­di­ul lui Petru şi a lui Ioan ar putea fi expli­cat prin situ­a­ţia uni­că a sama­ri­te­ni­lor. A fost impor­tant ca accep­ta­rea sama­ri­te­ni­lor în bise­ri­că să fie con­fir­ma­tă de către apos­toli^[6].

5.5 Fap­te­le Apos­to­li­lor 19:1–7 - Cei doi­spre­ze­ce uce­nici ai lui Ioan Botezătorul

„Aţi pri­mit voi Duhul Sfânt când aţi cre­zut?” Ei i‑au răs­puns: „Nici n‑am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.” (Fap­te­le Apos­to­li­lor 19:2)

Aceşti uce­nici au fost bote­za­ţi cu bote­zul lui Ioan ceea ce înseam­nă că erau uce­ni­cii lui Ioan, urmând învă­ţă­tu­ra sa, fără a cunoa­ş­te nici învă­ţă­tu­ra lui Isus şi nici Duhul Sfânt. Prin urma­re, nu putem să‑i con­si­de­răm cre­ş­tini. Pro­ba­bil erau din Asia Mică, auzi­se­ră des­pre Ioan Bote­ză­to­rul şi se pocă­i­se­ră din păca­te­le lor, încer­când să tră­i­as­că o via­ţă cura­tă potri­vit recu­noa­ş­te­ri­lor lor. De ace­ea sunt numi­ţi uce­nici în ver­se­tul 1, iar Pavel îi con­si­de­ră cre­din­cioşi în ver­se­tul 2. Se pare că aveau păr­tă­şie unii cu alţii. Au cunos­cut cre­ş­ti­nis­mul prin inter­me­di­ul lui Pavel şi l‑au accep­tat ime­di­at. Au decis să‑l urmeze pe Hris­tos şi de ace­ea Pavel i‑a bote­zat, după care au pri­mit Duhul Sfânt ime­di­at. În momen­tul în care Pavel şi‑a pus mâi­ni­le pes­te ei au pri­mit şi daruri de la Duhul Sfânt: vor­bi­rea în lim­bi şi prorocia.

5.6 Fap­te­le Apos­to­li­lor 18:23–28 - Apo­lo

„El era învă­ţat în ce pri­veş­te Calea Dom­nu­lui, avea un duh înfo­cat şi vor­bea şi învă­ţa amă­nu­nţit pe oameni des­pre Isus, cu toa­te că nu cunoş­tea decât bote­zul lui Ioan.” (Fap­te­le Apos­to­li­lor 18:25)

Deşi des­pre Apo­lo este scris că avea cunoş­tinţă des­pre bote­zul lui Ioan, el se dife­renţi­a­ză în câte­va punc­te de cei doi­spre­ze­ce uce­nici ai lui Ioan care sunt menţio­na­ţi în Fap­te 19:

- era învă­țat în ce pri­veș­te Calea Domnului;

- avea un duh înfo­cat (în Romani 12:11 este o expre­sie para­le­lă, sin­gu­ra din Noul Tes­ta­ment, care se refe­ră, în mod evi­dent, la creştini);

- vor­bea şi învă­ţa amă­nu­nţit pe oameni des­pre Isus;

- a înce­put să vor­beas­că cu îndrăz­ne­a­lă în sinagogă;

- Acui­la şi Pris­ci­la, când l‑au auzit, l‑au luat la ei şi i‑au ară­tat mai cu de amă­nu­n­tul Calea lui Dumnezeu;

- nu a fost bote­zat de Acui­la şi Priscila.

Toa­te aces­te dife­renţe ara­tă că Apo­lo era la un cu totul alt nivel spi­ri­tu­al faţă de cei doi­spre­ze­ce uce­nici din Efes. Deşi erau lucruri pe care nu le cunoş­tea des­pre Isus sau des­pre învă­ţă­tu­ra cre­ş­ti­nă, Acui­la şi Pris­ci­la l‑au con­si­de­rat fra­te în Hris­tos şi, prin urma­re, nu l‑au bote­zat, ci doar i‑au expli­cat lucru­ri­le care încă îi erau necunoscute.

5.7 Evrei 6:1–2 — Învă­ţă­tu­ra des­pre bote­zuri – unul din­tre ade­vă­ru­ri­le înce­pă­toa­re ale lui Hristos

… învă­ţă­tu­ra des­pre bote­zuri… (Evrei 6:2a)

Bote­zu­ri­le (în grea­că: βαπτισμα) [bap­tis­ma, plu­ra­lul lui bap­tis­mos] sunt menţio­na­te în ace­ea­şi scri­soa­re în ver­se­tul 9:10: „felu­ri­te spă­lă­tu­ri“. Acest ver­set se refe­ră la spă­lă­tu­ri­le ritu­a­li­ce care erau sti­pu­la­te în legea mozai­că. Sco­pul scri­so­rii către Evrei este de a‑i încu­ra­ja pe cre­ş­ti­nii evrei şi de a evi­denţia dife­renţe­le din­tre cre­dinţa din Vechiul Tes­ta­ment şi cea din Noul Tes­ta­ment. De ace­ea, prin menţiu­nea cu pri­vi­re la învă­ţă­tu­ra des­pre bote­zuri se vrea a se face o dis­tin­cţie cla­ră între bote­zul lui Isus şi spă­lă­ri­le ritu­a­li­ce sti­pu­la­te de lege sau alte spă­lă­tu­ri din tim­pul Vechiu­lui Tes­ta­ment, cum ar fi bote­zul pro­ze­li­ţi­lor sau bote­zul lui Ioan. Aceas­ta este într-adevăr o învă­ţă­tu­ră fun­damen­ta­lă pe care des­ti­na­ta­rii scri­so­rii au înţeles‑o atunci când au deve­nit cre­ş­tini şi des­pre care auto­rul scri­so­rii vrea să le rea­min­teas­că. Aceas­tă inter­pre­ta­re nu spri­ji­nă teo­ria cha­ris­ma­ti­că (spă­lări = bote­zul în apă şi bote­zul cu Duhul Sfânt), ci se potri­veş­te bine cu tema şi învă­ţă­tu­ra scri­so­rii către Evrei.

5.8 Luca 11:5–13

… cu cât mai mult Tatăl vos­tru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I‑L cer!”? (Luca 11:13b)

Bazându-se pe acest pasaj, cha­ris­ma­ti­cii şi pen­ti­cos­ta­lii orga­ni­zea­ză întâl­niri spe­ci­a­le în care „îi cer lui Dum­ne­zeu” Duhul Sfânt. Dar con­tex­tul şi tex­tul gre­cesc ori­gi­nal nu spri­ji­nă aceas­tă inter­pre­ta­re. În tex­tul gre­cesc este scris doar  „ace­lo­ra care‑l roa­gă“ şi nu spu­ne  „ace­lo­ra care îi cer Duhul Sfânt“. În acest con­text Isus îi înva­ţă pe uce­nici să se roa­ge. Dorind să‑i încu­ra­je­ze, le vor­beș­te şi des­pre modul în care se rapor­tea­ză Dum­ne­zeu la rugă­ciu­ni­le nos­tre. În pasa­jul para­lel din Matei 7:11, în loc de Duhul Sfânt este scris „lucruri bune”. Isus vrea să spu­nă că ne putem întoar­ce spre Dum­ne­zeu ca spre un tată plin de dra­gos­te atunci când avem nevo­ie de aju­tor, iar ceea ce‑i cerem este în armo­nie cu voia sa. (1 Ioan 5:14). În afa­ra aces­tei idei, Luca accen­tu­ea­ză fap­tul că Dum­ne­zeu îşi ofe­ră aju­to­rul prin Duhul Sfânt: prin păr­tă­şia, con­du­ce­rea şi întă­ri­rea Duhu­lui. Aceas­tă pro­mi­siu­ne a fost împli­ni­tă la Cinci­ze­ci­me când uce­ni­cii lui Isus au pri­mit Duhul, dar pro­mi­siu­nea că el ne ascul­tă rugă­ciu­ni­le este vala­bi­lă şi pen­tru cei care au fost deja umplu­ţi cu Duhul: Dum­ne­zeu ascul­tă rugă­ciu­ni­le cre­din­cioşi­lor şi îi întă­reş­te prin Duhul Sfânt. Un exem­plu care susţi­ne aceas­tă idee este în Fap­te­le Apos­to­li­lor 4 de unde putem vedea că uce­ni­cii nu s‑au rugat pen­tru Duhul Sfânt, ci pen­tru aju­to­rul lui Dum­ne­zeu şi El i‑a întă­rit prin Duhul.

Rezu­mat, concluzii

Via­ţa cre­ş­ti­nă înce­pe cu deci­zia de a renu­nţa la păcat şi de a‑L urma pe Hris­tos. Răs­pun­sul lui Dum­ne­zeu la aceas­tă deci­zie con­stă în fap­tul că El revar­să ime­di­at şi din abu­n­denţă Duhul Său în ini­ma nou­lui con­ver­tit ast­fel încât aces­ta poa­te expe­ri­men­ta că Dum­ne­zeu l‑a pri­mit ca pe copi­lul său. Prin Duhul, noul con­ver­tit poa­te expe­ri­men­ta dra­gos­tea, pacea lui Dum­ne­zeu şi pute­re în lup­ta împo­tri­va păca­tu­lui. Duhul îi umple ini­ma ast­fel încât poa­te să-şi iubeas­că fra­ţii şi pe cei­la­lţi oameni care nu îl cunosc încă pe Dum­ne­zeu. El îi aju­tă să înţe­lea­gă învă­ţă­tu­ra sănă­toa­să a lui Hris­tos şi să ajun­gă la uni­ta­te cu alţi cre­ş­tini. Niciun cre­ş­tin nu tre­bu­ie să aştep­te să fie bote­zat cu Duhul Sfânt după ce s‑a pocă­it pen­tru că este copi­lul prea­iu­bit al lui Dum­ne­zeu căru­ia vrea să‑i dea pli­nă­ta­tea Sa.

„Dar tutu­ror celor ce L‑au pri­mit, adi­că celor ce cred în Nume­le Lui, le‑a dat drep­tul să se facă copii ai lui Dum­ne­zeu; năs­cu­ţi nu din sân­ge, nici din voia firii lor, nici din voia vre­u­nui om, ci din Dum­ne­zeu.  Şi Cuvân­tul s‑a făcut trup şi a locu­it prin­tre noi, plin de har şi de ade­văr. Şi noi am pri­vit sla­va Lui, o sla­vă întoc­mai ca sla­va sin­gu­ru­lui năs­cut din Tatăl. Ioan a măr­tu­ri­sit des­pre El, când a stri­gat: „El este Ace­la des­pre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este îna­in­tea mea, pen­tru că era îna­in­te de mine”. Şi noi toţi am pri­mit din pli­nă­ta­tea Lui şi har după har. (Ioan 1:12–16)