Biserica vizibilă

Descărcare PDFDescărcare eBook (ePub)

În următorul articol tratăm învăţătura despre aşa-numita „biserică invizibilă“, explicată de multe ori pe baza unor versete biblice, pe care le vom cerceta amănunţit. Această învăţătură şi practică este departe de viziunea Noului Testament. Nu numai că acest termen lipseşte din Noul Testament, dar gândurile şi intenţiile lui Isus şi ale apostolilor nu arată deloc în această direcţie. Biserica este lumina lumii, adică Isus a vorbit despre o Biserică vizibilă.

1 Introducere

Membrii „devotaţi“ ai aşa-numitelor denominaţiuni creştine sunt conştienţi că în afară de ei („credincioşii“, „cei convertiţi“) în “biserică” mai sunt şi „cei pseudo-religioşi“ sau „creştinii de duminică“ care nu au decis pentru Isus sau care n‑o vor face niciodată. Şi aceştia din urmă iau parte la întâlnirile comunităţii, se roagă, cântă şi iau cina Domnului împreună cu ceilalţi, deşi nu au relaţie cu Isus.

Cum este aceasta posibil? Aşa este corect sau avem de‑a face cu o situaţie care contrazice învăţătura Bibliei?

Situaţia actuală este deseori explicată prin ”învăţătura aşa-numitei biserici invizibile”, care poate fi rezumată după cum urmează:

Conform acestei învăţături

  • Există o diferenţă între biserica vizibilă şi cea invizibilă.
  • Biserica vizibilă este văzută de cei din exterior, din aceasta fac parte atât „creştinii“ credincioşi cât şi cei necredincioşi. Sunt multe „biserici“ de felul acesta (ortodoxă, catolică, protestantă, luterană, şi multe alte „biserici“ diferite, mici sau mari).
  • Biserica invizibilă însă este una singură. Ei îi aparţin toţi acei creştini „convertiţi“ care sunt împreună cu necredincioşii din bisericile vizibile. Isus îi va lua la El când se va întoarce. Doar atunci biserica invizibilă va deveni vizibilă.
  • „Credincioşii“ cred despre „necredincioşii“ cu care se află împreună că numai Dumnezeu le vede inima şi poate că odată se vor converti, dar este posibil şi ca ei să moară necredincioşi. Îşi văd datoria de a fi lumină pentru necredincioşii din cadrul „bisericii“ pentru a împlini astfel o „evanghelizare internă“.1

Ei încearcă să explice această învăţătură cu anumite pasaje din Biblie pe care le vom analiza mai târziu. Dar mai întâi am vrea să subliniem pe baza altor pasaje cât de departe este această învăţătură şi practică de sistemul de valori al Bibliei. Doar un credincios poate fi membru unei comunităţi creştine, nu cineva care nu a decis încă pentru Isus şi care este mulţumit cu starea sa spirituală.2

2 Situaţia în Biserici primare

Despre comunitatea din Ierusalim, care s‑a înfiinţat după predica lui Petru de la Cincizecime, putem citi următoarele:

Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult; (Fapte 5:12–14)

Faptul că „niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei“ nu înseamnă nici că cei ce erau creştini au format o comunitate izolată, nici că îi îndepărtau pe cei care erau dornici să li se alăture. Putem vedea cât de plini de râvnă evanghelizau şi cum Dumnezeu a mărit comunitatea adăugând pe cei care aveau să fie mântuiţi (Fapte 2:47). Prin „ceilalţi“ trebuie să îi înţelegem pe cei care nu voiau să‑I slujească lui Isus cu toată viaţa lor. Propovăduirea şi viaţa creştinilor îi făcea pe oameni să decidă. Cei care se converteau prin ei, li se alăturau. Nu s‑a întâmplat că o mare mulţime li s‑a alăturat, o mulţime din care unii au decis cu adevărat să‑l urmeze pe Isus şi alţii s‑au pocăit după ani de zile sau după zeci de ani sau au practicat nişte forme religioase până la sfârşitul vieţii lor. Prima comunitate creştină nu a cunoscut problema: ce să facă cu acei membri necredincioşi care iau parte la părtăşie din moment ce era imposibil ca un necredincios să devină membru al comunităţii fără să se pocăiască.

Dacă un necredincios intra în adunare toţi judecau „tainele inimii“ sale:

Deci, dacă s‑ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri sau necredincioşi, n‑ar zice ei că Sunteţi nebuni? Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui Sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. (1 Corinteni 14:23–25)

Întreaga comunitate se străduia ca „oaspetele“ să înţeleagă din ce trebuie să se pocăiască. Acest proces era în unele cazuri mai scurt, în altele mai lung. Dacă, totuşi, „oaspetele“ nu dorea să se convertească în momentul când auzea discernământul celorlalţi creştini, atunci, în mod evident, nu era nicio bază pentru a‑l boteza. Iar acesta nu se alătura şi nici nu era prezent la părtăşie.

Totuşi, s‑a întâmplat ca în urma evanghelizării să se alăture astfel de oameni, cum ar fi Simon, vrăjitorul. Se pare că, fiind aşa de mulţi convertiţi, Filip nu a observat că gândirea lui Simon nu se schimbase şi astfel acesta a reuşit să‑i înșele şi pe ceilalţi creştini pentru o perioadă de timp. Lucrul acesta însă a ieşit la iveală repede şi Petru a acţionat într-un mod hotărât:

Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le‑a dat bani, şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile, să primească Duhul Sfânt.” Dar Petru i‑a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s‑ar putea căpăta cu bani! Tu n‑ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin din fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.” Simon a răspuns: „Rugaţi-vă voi Domnului pentru mine, ca să nu mi se întâmple nimic din ce aţi zis.” (Fapte 8:18–24)

O astfel de purtare strictă putem vedea şi în alte cazuri când unii oameni, care trăiau sau gândeau în mod diferit de ceea ce Isus sau apostolii au învăţat, s‑au strecurat în comunitate.

Căci s‑au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos. (Iuda 4)

Scopul lui Iuda a fost de a arăta că nu este loc în comunitate pentru aceşti oameni. Chiar dacă s‑a întâmplat ca să vină în adunare cineva care nu-şi avea locul acolo, din versetul de mai sus putem vedea că era posibil să fie prezent doar pentru scurt timp şi nu era deloc privită ca fiind o situaţie normală. Autorii epistolelor au mustrat întotdeauna adunările şi au îndemnat să lupte şi să se separe de astfel de persoane. (Fapte 20:29–31; Matei 24:23–26; 1 Timotei 4:1–3; 6:3–5; 2 Timotei 3:1–9; 1 Ioan 2:18–19)

3 Puritatea şi sfinţenia Adunării

Dacă un membru al comunităţii păcătuia într-un fel care îl făcea nevrednic de părtăşia cu sfinţii şi nu voia să se schimbe din păcatele sale în ciuda ajutorului şi a mustrărilor repetate, comunitatea înceta părtăşia cu el: era exclus. Acest lucru era bazat pe porunca lui Isus:

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră‑l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‑l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. (Matei 18:15–18)

În ceea ce priveşte “să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” trebuie să remarcăm că evreii nu aveau părtăşie cu neamurile pentru că le considerau necurate (vezi Fapte 10:28). În acelaşi fel se gândeau şi despre vameşii avari care făceau compromisuri cu romanii (vezi Matei 9:10–11). Această respingere categorică nu a fost corectă, totuşi aşa a fost practica evreiască. Isus s‑a bazat pe acest fapt arătând care este adevăratul sens al separării: motivul nu trebuie să fie nici starea socială sau etnică a celuilalt, ci faptul că nu acceptă ajutorul şi vrea să rămână în păcatul său.

Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v‑aţi fălit! Şi nu v‑aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, cu toate că n‑am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi la olaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am Hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei3, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus. Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi Sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. (1 Corinteni 5:1–7)

Peste câteva versete Pavel continuă astfel:

Ci v‑am scris să n‑aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela. (1 Corinteni 5:11–13)

Cineva ar putea întreba: „Unde este mila aici? Unde este răbdarea? Nu a avut Pavel nădejdea că Dumnezeu va deschide inima acestui păcătos?“ Ba da, a avut!4 Dar, deşi consideră pocăinţa posibilă, el condiţionează sever apartenenţa la comunitate. Adunarea lui Dumnezeu nu poate avea părtăşie cu cel care se menţine în păcat. Dar, dacă el se pocăieşte mai târziu, atunci se poate întoarce în adunare cu o nouă decizie de a trăi o viaţă sfântă, pură.

În acest fel vegheau asupra curăţiei primele comunităţi creştine. Astfel a fost posibil să nu fie necredincioşi între ei. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ar fi putut Pavel să li se adreseze numindu‑i sfinţi? (Ex. 1 Corinteni 1:1–3, 2 Corinteni 1:1–2)5

În Noul Testament termenul „sfânt“ are acelaşi înţeles ca şi “creştin” (Fapte 9:13; Efeseni 5:3; Filipeni 4:21–22; Evrei 3:1). Toţi creştinii sunt sfinţi şi bisericii îi aparţin numai cei care L‑au lăsat pe Dumnezeu să le conducă viaţa şi să‑i sfinţească (Evrei 12:14; Efeseni 5:5; Galateni 5:19–21). Aceasta se vede printr‑o viaţă sfântă şi prin lupta împotriva păcatului. Nu este vorba de oameni fără păcat (vezi epistolele către Corinteni), ci de oameni care „sunt sfinţiţi în Isus Christos“, care au acceptat iertarea şi mântuirea lui Isus. Chiar dacă se întâmplă să păcătuiască, ei vor accepta mustrarea şi vor dori să se schimbe. Întreaga biserică, fiecare membru al ei luptă împotriva păcatului. Un creştin nu poate trăi o viaţă dublă. Nu poate să‑i slujească lui Dumnezeu în timp ce inima lui este în lume. În acelaşi fel nici biserica nu poate să îi accepte pe păcătoşii care nu vor să se schimbe (Matei 6:24; 10:38–39; 1 Ioan 2:15–17; Ioan 12:25–26; 1 Ioan 2:4–6).

În cazul în care creştinii nu se separă de oamenii lumeşti ci au părtăşie cu ei, arată o imagine falsă lumii. Mai mult decât atât, îi înşeală şi pe „cei religioşi“ care se consideră creştini (ceea ce se înţelege de mai sus). În cele din urmă ei înşişi îl vor abandona pe Dumnezeu.

Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic. (2 Corinteni 6:14–18)

Dumnezeu îi primeşte ca şi copii ai Săi pe aceia care s‑au separat de necredincioşi6. Şi cuvântul grec ecclesia are înţelesul de comunitate care este chemată afară. Aceasta face aluzie la obiceiul mesagerilor oraşelor Greciei antice de a‑i chema pe cetăţeni să iasă afară din case şi să vină la adunările oficiale. La fel mesagerii Evangheliei cheamă afară din lume adunarea lui Dumnezeu.

Putem vedea din cele de mai sus că practica primelor comunităţi creştine era complet diferită de cea a denominaţiunilor de astăzi. Astăzi oricine poate deveni membru al „bisericii“ (după câteva formalităţi) şi, de obicei, nu se practică nici excluderea. Pentru aceste lucruri ar fi necesară o părtăşie intensivă: ar trebui să se îngrijească mai mult unul de celălalt, ar trebui să vegheze cu atenţie asupra vieţii celorlalţi. Gândirea oamenilor religioşi de astăzi este următoarea: „Este adevărat, dar cine are timp pentru aceasta în ziua de astăzi?“ „Trăim în secolul al 21-lea.“ (Aceasta înseamnă: Cine are timp în secolul al 21-lea să împlinească porunca lui Isus?)

4 Pilda grâului şi a neghinei

Însă practica greşită nu a început chiar în zilele noastre, deci şi suportul teoretic (= învăţătura despre biserica invizibilă) s‑a format deja mai devreme. Acest proces s‑a derulat paralel cu întinarea bisericii. Pe măsură ce comunitatea se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu şi de o viaţă sfântă a devenit din ce în ce mai puţin sensibilă la păcat. Deja în secolul al 4‑lea în controversa donatistă 7 Augustin a abuzat de un pasaj biblic pentru a susţine reprimirea în biserică a episcopilor apostaziaţi: interesul a fondat o învăţătură falsă.

Augustin pretindea pe baza pildei neghinei şi grâului (Matei 13:24–30, 36–43) şi a pildei năvodului (Matei 13:47–50) că adunarea este un „trup mixt“ (corpus permixtum) în care răul se găseşte împreună cu binele.

Isus le‑a pus înainte o altă pildă, şi le‑a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit, şi i‑au zis: „Doamne, n‑ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, deci, neghină?” El le‑a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i‑au zis: „Vrei, deci, să mergem s‑o smulgem?”„Nu” le‑a zis el „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi‑o în snopi, ca s‑o ardem, iar grâul strângeţi‑l în grânarul meu.” (Matei 13:24–30)

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s‑a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi‑i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 13:47–50)

Augustin a echivalat ţarina şi năvodul cu comunitatea fără a lua în considerare că Isus însuşi a interpretat propria pildă într-un mod diferit!

Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s‑au apropiat de El, şi I‑au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” El le‑a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. Ţarina, este lumea; sămânţa bună Sunt fiii Împărăţiei; neghina, Sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat‑o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, Sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care Sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi‑i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă.“ (Matei 13:36–43)

Conform versetului 38 ţarina este lumea. Cel care echivalează ţarina cu biserica pe baza acestei pilde recunoaşte că adunarea sa este una cu lumea. Pavel însă scrie comunităţii vizibile din Filipi:

… ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Christos, să mă pot lăuda că n‑am alergat, nici nu m‑am ostenit în zădar. (Filipeni 2:15–15)

Biserica este în lume, este lumină pentru ea şi deci nu poate să fie identică cu lumea!

Dacă totuşi în Matei 13:41 Fiul Omului îi strânge pe făcătorii de rele din împărăţia Sa, atunci, luând în considerare faptele de mai sus, prin împărăţia Fiului Omului trebuie să înţelegem lumea creată — din moment ce Isus este Domnul întregii lumi — şi nu comunitatea.

Doar datorită faptului că Isus compară Împărăţia cerurilor cu năvodul nu este necesar să înţelegem că năvodul se referă la comunitate. În alte pilde El compară Împărăţia cerurilor cu un împărat, un negustor…(Matei 18:23, Matei 13:45–46). Desigur nimeni nu se gândeşte că împăratul sau negustorul simbolizează adunarea. Isus a folosit expresia “Împărăţia cerurilor” atunci când a vrut să explice ceva legat de Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru evrei “Împărăţia lui Dumnezeu” (în Matei ”Împărăţia Cerurilor”) a însemnat împărăţia lui Mesia. Isus a vrut ca prin pildele Sale mai degrabă să corecteze această imagine greşită.

Evreii aşteptau de la Mesia ca să acţioneze ca un împărat glorios şi un judecător drept: să‑i elibereze din robie şi să nimicească răul de pe pământ. Isus a vrut să corecteze această gândire: El nu a venit ca să împărăţească asemenea unui împărat pământesc sau ca să judece. Judecata va fi în ziua de pe urmă şi până atunci binele şi răul trebuie să coexiste în lume. Împărăţia Sa este una spirituală, care a învins lumea într-un mod spiritual:

V‑am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33)

5 Alte pasaje interpretate greşit

• 2 Timotei 2:16–21

Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca gangrena. Din numărul acestora Sunt Imeneu şi Filet, care s‑au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce Sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!” Într‑o casă mare nu Sunt numai vase din aur şi din argint, ci şi din lemn şi de pământ. Unele Sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.

Casa menţionată de Pavel (v. 20) este identificată cu biserica. Şi vasele pentru o întrebuinţare de cinste şi cele pentru o întrebuinţare de ocară sunt de obicei identificate cu credincioşii, respectiv necredincioşii, care se află împreună în comunitate.

Este corect să identificăm casa cu biserica din moment ce şi contextul se referă la viaţa comunităţii: erau învăţători falşi gnostici care trebuia să fie îndepărtaţi pentru că învăţătura lor se răspândea ca o gangrenă şi îi clătinase deja pe mulţi în credinţa lor. Dar cine sunt vasele pentru întrebuinţare de cinste şi cele pentru întrebuinţare de ocară? În textul din greacă cuvintele time = cinste, valoare şi atimia = ocară, antonimul lui time sunt folosite (ele derivă de la verbele timao = a aprecia, a onora şi atimadzo = a nu aprecia, a desconsidera). Şi în 1 Corinteni 12:23 Pavel foloseşte un cuvânt derivat de la time: atimoteros = mai dispreţuit. Acest pasaj poate să ne ajute să ne apropiem de ceea ce Pavel a vrut să spună în 2 Timotei 2:20 prin vase de întrebuinţare de cinste şi întrebuinţare de ocară:

Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, Sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n‑au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste. (1 Corinteni 12:22–24)

Aici membrele frumoase şi cele mai puţin frumoase (mai slabe, mai puţin cinstite) se referă în mod clar la creştini pentru că mesajul acestui pasaj este că fiecare creştin este vrednic în aceeaşi măsură datorită Duhului Sfânt care locuieşte în el, independent de darurile sale. Aşa cum fiecare mădular al corpului este legat de cap şi ascultă de el, tot aşa fiecare membru al adunării este legat de Christos. Acest pasaj anulează invenţia lui Augustin al corpului mixt „corpus permixtum“ (corpul este mixt doar în măsura în care membri diferiţi au daruri diferite sau sunt la niveluri diferite în ceea ce priveşte ascultarea şi nu pentru că unii au relaţie cu Dumnezeu, iar alţii, nu) şi ne ajută să înţelegem înţelesul vaselor din 2 Timotei 2. „Vasele de cinste“ şi „cele de ocară“ nu se referă la membrii credincioşi şi la cei necredincioşi, ci - pe baza contextului — la acei membri care stau neclintiţi în credinţa lor şi în învăţătură şi cei care sunt mai slabi, pot fi influenţaţi de învăţături false. Sensul expresiei “a te curăţi de acestea“ (în greacă este folosit pronumele demonstrativ apo touton care înseamnă: „de acestea“) este asemănător gândului exprimat în versetul 19: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”. Deci, pronumele demonstrativ „acestea“ nu se referă la vasele pentru întrebuinţare de ocară (nici cei care cred în învăţătura despre biserica invizibilă nu pot să interpreteze aşa pentru că nu vor să se separe de necredincioşii din biserică), ci la învăţăturile şi învăţătorii falşi. Probabil că „vasele de întrebuinţare de ocară“ începuseră să se lase influenţate, dar, dacă se separau de învăţătorii falşi, puteau deveni „vase pentru întrebuinţare de cinste, sfinţite, folositoare stăpânului său, destoinice pentru orice lucrare bună.“

• 1 Corinteni 15:34

Veniţi-vă în fire, cum se cuvine, şi nu păcătuiţi! Căci Sunt între voi unii, care nu cunosc pe Dumnezeu: spre ruşinea voastră o spun.

În context se vorbeşte despre imaginea corectă a învierii. Câţiva creştini din Corint — lăsând loc influenţei spiritului grecesc — se gândeau greşit despre înviere (în loc de înviere în trup îşi închipuiau doar nemurirea sufletului). Pavel consideră această gândire ca fiind departe de Dumnezeu. Cel care se gândeşte în mod greşit în acest punct nu are o imagine corectă despre Dumnezeu. Pavel îi mustră cu astfel de cuvinte tari („sunt unii între voi care nu cunosc pe Dumnezeu“) pentru a arăta că nu pot să rămână cu această concepţie, ci trebuie să o schimbe. Din urarea iniţială a scrisorii citată mai jos este totuşi clar că în comunitatea din Corint fiecare îl „cunoştea“ pe Dumnezeu, avea relaţie cu el.

Credincios este Dumnezeu, care v‑a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Christos, Domnul nostru. (1 Corinteni 1:9)

• Matei 25:1–13

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n‑au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s‑a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi‑i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s‑au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s‑a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le‑a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc.“ Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

Fecioarele neînţelepte sunt într-adevăr împreună cu cele înţelepte, dar de ce să credem că aici este vorba despre biserică? Mai sus am arătat că Biblia nu cunoaşte o astfel de situaţie. Pilda putea să fie provocatoare atât pentru evreii care l‑au ascultat pe Isus şi nu s‑au pocăit, cât şi pentru ucenicii Săi. Evreii se gândeau că din moment ce ei erau poporul ales toţi aveau să împărăţească împreună cu Mesia când acesta avea să vină. Pilda arată că nu toţi care gândesc astfel vor lua parte la nuntă (nu toţi vor intra în împărăţia Lui). Există o condiţie pentru a intra: a fi pregătit. A fi pregătit în cazul evreilor însemna să‑L accepte pe Acela pe care Dumnezeu l‑a trimis, pe Isus. Deşi pilda putea fi o mustrare şi pentru ucenici: nu este de ajuns a începe ceva împreună cu Isus, trebuie să persevereze cu El până la sfârşit. Este valabil şi pentru Biserică. Isus s‑a adresat evreilor şi noi, creştinii, trebuie să tragem concluzia că trebuie să perseverăm în veghere şi în ascultare de Domnul căci numai în acest fel putem să ajungem la ţintă. Şi în Biserică pot fi astfel de creştini care s‑au pocăit şi şi-au dăruit viaţa lui Dumnezeu, dar mai târziu au apostaziat şi L‑au abandonat. (Sunt mai multe versete în Noul Testament care vorbesc despre apostazie de exemplu: Evrei 6:4–8; 10:24–31). Dacă cineva decide să nu trăiască cu Dumnezeu, nu are loc în comunitate. Dar aceasta nu înseamnă că pilda s‑ar referi la credincioşi şi la necredincioşi care trăiesc împreună în adunarea creştină. Din păcate aceasta a fost starea Israelului în Vechiul Testament. Însă cetăţenii „noului Israel“ nu pot fi decât credincioşii care Îi slujesc lui Iahve din toată inima. Altfel comunitatea nou testamentară ar fi în această privinţă la nivelul celei vechi testamentare.

• Ioan 10:14–16

Eu Sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu Sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.

Isus vorbeşte despre o singură turmă folosind timpul viitor. De aceea mulţi înţeleg prin turmă acei credincioşi pe care Isus îi va strânge din diversele denominaţiuni creştine în ultima zi; atunci credincioşii răspândiţi în multe turme diferite vor fi uniţi într-una singură. Dar de ce să referim folosirea timpului viitor la ultima zi? Poate să se refere la orice alt eveniment viitor. Isus vorbeşte despre cei care sunt „din acest staul“ şi despre cei care nu sunt. El a chemat deja oile din acest staul şi pe celelalte oi le va chema mai târziu. Acele oi care vor asculta de glasul bunului păstor vor forma o singură turmă. La ce ar putea să se refere primul staul conform teoriei despre biserica invizibilă? La care biserică? Cum ar fi putut să vorbească despre biserică din moment ce aceasta nici nu exista încă? În versetul 16 foloseşte adjectivul pronominal demonstrativ „acesta“: „din acest staul“. Acest staul trebuie să simbolizeze Israelul din moment ce în timpul lucrării sale pe pământ Isus I‑a chemat pe fiii lui Israel:

Aceştia Sunt cei doisprezece pe care i‑a trimis Isus, după ce le‑a dat învăţăturile următoare: Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!” (Matei 10:5–7)

Celelalte oi se referă evident la neamuri. Isus a vrut să facă aluzie la faptul că şi printre neamuri erau oameni care aveau să‑I asculte chemarea. Într-adevăr ucenicii aveau să experimenteze acest lucru după câţiva ani. Această experienţă este surprinsă pe scurt de către Pavel în epistola către Efeseni:

De aceea voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care Sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Christos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Christos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Christos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care‑i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,… (Efeseni 2:11–19)

Prin urmare unirea oilor celor două staule a avut loc chiar în acel timp, în bisericile vizibile. Deci este evident că nu există niciun motiv pentru care să deducem din Ioan 10 învăţătura despre biserica invizibilă. 

Concluzii

Fără a mai cerceta alte pasaje biblice, putem afirma că această învăţătură nu are o bază Biblică (nu găsim nici măcar expresia „biserică invizibilă“). Nici măcar un gând sau o afirmaţie a lui Isus sau a apostolilor nu face aluzie la aceasta. Ea poate fi menţinută numai printr‑o interpretare conştient greşită a pasajelor biblice şi printr‑o ignorare completă a adevărului.

Chiar dacă sunt diferenţe între membrii unei biserici creştine în ceea ce priveşte maturitatea în credinţă sau ascultarea, toţi se aseamănă într‑o privinţă: fiecare are legătură cu Capul, Christos (1 Corinteni 12:12–27; Efeseni 4:15–16). Această biserică este văzută de lume, aceasta este biserica vizibilă aşa cum a spus chiar Isus:

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v‑am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii. (Ioan 13:34–35)

… Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis, şi că i‑ai iubit, cum M‑ai iubit pe Mine. (Ioan 17:23)

Cum să judece lumea dacă nu pe baza a ceea ce vede, pe baza bisericii vizibile? Comunitatea de creştini trebuie să fie întotdeauna conştientă de această responsabilitate. O adunare care există ca un „trup mixt“ nu este trupul lui Christos şi nu îndeplineşte datoria pe care Isus a încredinţat‑o bisericii. Creştinii trăiesc într‑o părtăşie adâncă bazată pe învăţătura lui Christos. Numai în acest fel mărturia lor despre dragostea lui Christos poate fi autentică în faţa lumii.

Scroll to top ↑



    Footnotes
    1. J. Calvin a formulat învăţătura despre Biserica invizibilă în felul următor: „Am observat că Scriptura vorbeşte despre Biserică în două moduri. Câteodată când vorbeşte despre Biserică se referă la Biserică aşa cum este ea în faţa lui Dumnezeu – Biserica în care nimeni altcineva nu este admis, decât cei care prin darul înfierii sunt fiii lui Dumnezeu, şi prin sfinţirea Duhului devin adevărate mădulare ale lui Christos. În acest caz îi cuprinde nu numai pe sfinţii care locuiesc pe pământ, dar şi pe toţi cei aleşi care au existat de la întemeierea lumii. Deseori, deasemenea, prin numele Bisericii este desemnată toată omenirea împrăştiată prin toată lumea, care arată că se închină unui singur Dumnezeu şi lui Christos, care prin botez sunt iniţiaţi în credinţă; prin participarea la Cina Domnului arată unitatea în doctrina adevărată şi în dărnicie, sunt de acord să ţină cuvântul Domnului şi observă misiunea pe care Christos a încredinţat‑o pentru răspândirea Lui. În această Biserică este o mare amestecătură de ipocriţi care nu au nimic din Christos, doar numele şi apariţia exterioară: oameni ambiţioşi, avari, mânioşi, vorbitori de rău, unii cu viaţă necurată, care sunt toleraţi pentru un timp, fie pentru că vina lor nu poate fi dovedită legal, fie pentru că datorită stricteţii disciplinei nu se observă întotdeauna. Deci, după cum este necesar să credem în Biserica invizibilă, care se manifestă numai în faţa lui Dumnezeu, tot astfel ne bucurăm de această Biserică care este numită aşa cu referire la oameni şi pentru a practica părtăşia.” Calvin: Instituţia religiei creştine, cartea 4, cap. 1 ↩
    2. Bineînţeles, nu este vorba despre solicitanţi (oaspeţi în biserică). Vezi explicaţia de la 1 Corinteni 14. ↩
    3. Nu este vorba că Satan ar avea o putere specială ca să îl tortureze pe păcătos, ci el nu este în părtăşie, ci este în lume, unde, conform cuvintelor lui Isus, Satan este prinţul (Ioan 14:30). O confruntare cu lumea în cazul cel mai fericit poate conduce la distrugerea cărnii şi renunţarea la atitudinea păcătoasă. ↩
    4. Este evident din 1Corinteni 5:5:” ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. ↩
    5. Un mod asemănător de adresare vedem şi în alte scrisori: Romani 1:1–7; Filipeni 1:1; Coloseni 1:1–4; 2 Petru 1:1–4. ↩
    6. Vezi predica lui Petru la Cincizecime: Fapte 2:40 :”Mântuiţi-vă din această generaţie coruptă!” ↩
    7. Donatiştii erau un grup creştin nord-african care nu acceptau influenţa crescândă a bisericii din Roma în Africa de nord. Ei spuneau că biserica este „trupul“ sfinţilor şi că nu este loc pentru păcătoşi în ea. Această problemă a devenit în mod special actuală atunci când în 303 în timpul domniei lui Diocleţian a început din nou persecuţia creştinilor care a durat până în timpul lui Constantin (313). În timpul persecuţiilor, când oamenii nu aveau voie să aibă Sfânta Scriptură, mulţi creştini şi-au dat Bibliile autorităţilor. Cei din Africa de Nord care totuşi au rezistat acestei presiuni au tras concluzii imediate. Când persecuţia a încetat, mulţi dintre cei care şi-au dat Bibliile (traditores) s‑au întors în biserică. Donatiştii cereau excluderea lor. Augustin a argumentat într-un alt mod. După părerea sa biserica este „trupul mixt“ (corpus permixtum) atât al sfinţilor, cât şi al păcătoşilor. El pretindea că validitatea slujbei şi bisericii nu se baza pe sfinţenia celui care serveşte (se referă la episcopi), ci pe persoana lui Isus Christos. Faptul că cel care slujeşte se dovedeşte nevrednic nu periclitează validitatea sacramentelor. ↩