Apostazia - Creștini

Cuprins:

1 Consecinţele învăţăturii „Mântuit odată pentru totdeauna”

„Mântuit odată pentru totdeauna”—această învăţătură e tot mai mult răspândită în zilele noastre în pofida faptului că în multe pasaje Noul Testament ne învaţă tocmai contrariul: că un creştin poate să cadă din harul lui Dumnezeu şi poate şă-şi piardă mântuirea.

Aceast subiect are implicaţii majore asupra multor întrebări ale vieții creștine, influenţează învăţătura despre Dumnezeu, despre om şi despre mântuire. Intenţia noastră este de a cerceta acest subiect și de a explica de ce negarea apostaziei nu este în conformitate cu învățătura sănătoasă. Negarea apostaziei contestă fundamental dragostea lui Dumnezeu, libertatea și natura omului, care este creat după asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta îi determină pe oameni să nu ia în serios gravitatea păcatului și importanța luptei împotriva păcatului și să piardă respectul pentru harul și sfințenia lui Dumnezeu, care ne conduce la pocăință și sfințire. Este vital pentru orice creștin să facă efortul de a găsi un răspuns clar la această întrebare.

Mai mult decât atât, scopul nostru este de a arăta că un creştin nu apostaziază doar în cazul în care renunță în mod clar şi conștient la credința în Dumnezeu, ci şi ca rezultat al persistenţei îndelungate în păcat. Sperăm ca acest articol să‑i întărească pe oameni în adevăr și să‑i avertizeze în privinţa acestei învățături false şi înșelătoare.

Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n‑aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. (Evrei 3:12)

2 Relaţia noastră cu Dumnezeu

Dumnezeul cel viu vrea o relaţie vie cu noi. El ne‑a creat după chipul şi asemănarea Sa: persoane libere, care să reflecte fiinţa Sa. Acţionând întotdeauna conform dragostei, care este esența naturii sale, Dumnezeu nu ne tratează ca și cum am fi marionete, ci ne respectă deciziile şi faptul că acestea au un impact asupra noastră și au consecințe.

O relaţie vie se poate dezvolta numai pe baza unei decizii libere. Cu toate acestea, la fel cum putem decide în mod liber pentru o viață cu Dumnezeu, putem, de asemenea, decide să‑l părăsim pe Dumnezeu. Noul Testament vorbește clar despre pericolul de a cădea din harul mântuirii prin viclenia păcatului și de a ajunge în orbire și întuneric – în pierzare.

Deci, apostazia trebuie înţeleasă ca pierderea sau respingerea relaţiei cu Dumnezeu.

3 Ce ne învaţă Noul Testament?

3.1 Imaginea viţei de vie

Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n‑aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai multă rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l‑am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. (Ioan 15:1–6)

Orice mlădiţă care nu aduce roadă este tăiată şi aruncată în foc. Mlădiţa poate să aducă roadă numai dacă rămâne în viţă, dacă este una cu viţa. Mlădiţa are o legătură vie cu viţa. Isus a vorbit în această pildă despre oameni care au o relaţie cu El. Toţi cei care nu rămân în relaţia cu El devin neroditori şi, vorbind în sens figurat, sunt tăiaţi şi aruncaţi în foc.

Cuvintele lui Isus aici arată clar că este posibil ca cineva să piardă relaţia cu El.

3.2 Epistola către Evrei

Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s‑au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor — şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi‑L dau să fie batjocorit. Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfârşeşte prin a i se pune foc. (Evrei 6:4–8)

Cei care s‑au pocăit odată, care au fost luminaţi şi s‑au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt şi care totuşi au căzut înapoi într‑o viaţă de păcat, îl răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi‑L dau să fie batjocorit. Aceştia neagă puterea mântuirii în Isus pentru că mântuirea îi conduce pe credincioși la libertate de păcat. Astfel de oameni nu se mai pot pocăi din împietrirea şi orbirea în care ei înşişi au ales să trăiască.

Numai despre o persoană care s‑a pocăit odată poţi spune că „s‑a făcut părtaşă Duhului Sfânt”. Mai mult decât atât, expresia „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” presupune, fără îndoială, că persoana respectivă se pocăise cândva şi astfel devenise creştină.

Același lucru se înțelege prin formularea „îl răstignesc din nou¹ pe Fiul lui Dumnezeu”, deoarece aceasta implică faptul că persoana în cauză primise deja beneficiile mântuirii lui Isus.

„Şi au gustat darul ceresc” nu înseamnă că doar au „gustat mântuirea”, ca pe o încercare a ceva nou sau necunoscut, așa cum este uneori interpretat. Nimeni nu ar pretinde că pasajul din Evrei 2:9, unde spune că Isus a gustat moartea, vrea să spună că Isus nu a murit cu adevărat.

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!“ Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său.“ Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26–31)

Aceste versete vorbesc din nou despre acei oameni care „au primit cunoştinţa adevărului”, autorul considerându-se ca fiind unul dintre ei. În Noul Testament, a primi cunoştinţa adevărului este un mod de a spune că o persoană devine creştină. „Aşteptarea înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” se referă la oameni care sunt separaţi pentru veşnicie de Dumnezeu. Expresia „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate“ face aluzie la faptul că persoana respectivă a acceptat deja jertfa lui Isus şi a fost sfinţită prin sângele legământului.

Potrivit acestui pasaj, o persoană îşi poate pierde mântuirea prin păcătuirea cu voia, în mod conștient și continuu. Nu e necesară o renunţare conștientă la credința în Isus ca Mântuitor personal, pentru ca un creștin să cadă de la credinţă. Alunecarea treptată în păcat poate conduce la apostazie. Starea finală a persoanei respective este mult mai rea decât starea unei persoane care nu fusese niciodată creștină.

3.3 Evrei 3:12

Versetul citat la începutul acestui articol îi îndeamnă pe cititori să vegheze ca niciunul dintre fraţii lor din comunitate să nu aibă „o inimă rea şi necredincioasă care să‑l îndepărteze de Dumnezeul cel viu”. Aici, ca și în alte pasaje, putem vedea că există o legătură strânsă între apostazie și abandonarea angajamentului și responsabilităţii credincioșilor unii pentru alţii în comunitate.

Din când în când oamenii ridică obiecţia că pasajele menţionate mai sus nu s‑ar referi la creştini. Totuşi, întreaga scrisoare, cât şi pasajele despre care am discutat mai sus, se adresează fraţilor în credinţă.

Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:11–12)

Acest pasaj arată că oamenii despre care este vorba în această scrisoare nu stau în faţa deciziei de a deveni din simpli adoratori cu buzele adevăraţi creştini, ci sunt încurajaţi ca să persevereze până la sfârşit şi să vegheze să nu lenevească pe calea cea bună pe care merg deja.

Autorul scrisorii către evrei li se adresează destinatarilor cu „fraţilor” atunci când îi mustră. A văzut că unii dintre ei erau destul de slabi în credinţă, dar totuşi îi considera creştini. Din îndemnurile pe care le găsim în scrisoare vedem că erau în pericolul de a neglija părtăşia şi de a fi prinşi şi împietriţi în păcat. Fiind evrei (aşa cum se intitulează şi scrisoarea „către evrei”), se simţeau încă puternic atraşi de cultul templului în care fuseseră implicaţi anterior. Din cauza fricii de suferinţă şi a stării căldicele în care se aflau au uitat că fuseseră deja curăţiţi şi sfinţiţi. (Evrei 10:23–29)

De aceea, sub nicio formă nu se poate conchide, din situaţia concretă descrisă în această scrisoare, că destinatarii acesteia nu ar fi fost creştini.

În afară de aceasta, subtila distincţie făcută între „simplii adoratori cu buzele” şi „creştini” nu poate fi găsită aici şi nici în vreo altă parte a Noului Testament.

3.4 Apostazia şi învăţăturile false

Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v‑aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. (Galateni 5:4)

În Noul Testament, avertizarea cu privire la apostazie este strâns legată de îndemnul pentru păstrarea învăţăturii corecte, scrisoarea către galateni fiind un exemplu bun în această privinţă. La începutul acestei scrisori, Pavel îşi exprimă mirarea şi îngrijorarea faţă de starea lor pentru că s‑au lăsat influenţaţi aşa de uşor ca să accepte „o altă evanghelie” (Galateni 1:6–9). Din contextul scrisorii putem şti cine au fost înşelătorii: iudei care insistau că şi creştinii proveniţi dintre neamuri trebuie să ţină legea lui Moise ca să fie pe placul lui Dumnezeu.

Pentru Pavel a fost foarte clar că îndepărtarea de Christos, de viaţa trăită sub conducerea Duhului Sfânt şi întoarcerea spre ritualurile formale ale legii înseamnă „cădere din har”. Având în vedere că mântuirea este dăruită prin har, a cădea din har înseamnă pierderea mântuirii – apostazia.

În Galateni 4:11 Pavel își exprimă îngrijorarea și teama cu privire la galateni, ca nu cumva să se fi ostenit în zadar pentru ei. Dacă posibilitatea apostaziei ar fi exclusă sub orice formă, această îngrijorare ar fi total nejustificată.

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. (1 Timotei 4:1)

Aşa cum vedem din scrisoarea către Timotei, creştinii tineri au fost confruntaţi cu încă o erezie periculoasă. O formă timpurie de gnosticism (1 Timotei 6:20) îi îndepărtase deja pe unii de la credinţă, aşa cum fusese şi cazul lui Imeneu şi Filet care au naufragiat de la credinţă (1 Timotei 1:18–20, 2 Timotei 2:17).

Lăcomia şi alte dorinţe i‑au făcut pe unii creştini să rătăcească de la credinţă (Timotei 6:6–10, 5:14–15).

3.5 Epistolele lui Ioan

În unele cazuri, s‑ar fi putut întâmpla ca unii care au căzut de la credinţă nici să nu fi fost creştini înainte.

În scrisoarea sa, Ioan scrie despre erezii gnostice asemănătoare:

Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s‑au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. (1 Ioan 2:18–19)

Concluzia lui Ioan că învăţătorii falși nu au avut niciodată Duhul Sfânt şi că astfel de oameni nu au aparţinut niciodată de biserică este susţinută de a doua parte a versetului 19: „altfel ei ar fi rămas cu noi”. Cineva ar putea avea impresia că Ioan a vrut să generalizeze, ca şi cum ar vrea să spună că credincioşia cuiva este o dovadă pentru faptul că acea persoană fusese creştină sau nu. Cu toate acestea, chiar expresia „anticrist” sugerează faptul că persoana în cauză a răspândit erezii şi că nu a fost „un simplu creştin necredincios”. Deoarece Ioan presupune în mod clar posibilitatea de a cădea de la credinţă (aşa cum sugerează şi versetul următor), trebuie să înţelegem situația de mai sus ca un caz excepțional. Pentru creştinii tineri, care încă nu erau destul de ferm ancoraţi în învăţătura corectă, nu a fost uşor să prevadă învăţăturile înșelătoare ale gnosticilor pentru că aceştia foloseau termeni şi expresii similare cu cele creștine, dar cărora le dădeau un conținut complet diferit. Cel mai probabil, acesta a fost motivul pentru care Ioan a vrut să accentueze că acești oameni nu se pocăiseră niciodată.

Aşadar, circumstanţele din această situaţie sunt cu totul diferite de cele din pasajul următor:

Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n‑au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu‑i zic să se roage pentru păcatul acela. (1 Ioan 5:16)

Ioan presupune cazul că între creştini s‑ar putea comite „un păcat care duce la moarte”, ceea ce înseamnă că moartea spirituală este rezultatul acestui păcat. Unii dintre oponenţii înverșunați ai apostaziei presupun că Ioan nu se referă la moartea spirituală în acest verset, ci la moartea fizică. Dar, în mod practic, este imposibil ca Ioan să fi introdus învăţătura că nu ne putem ruga pentru cei morți! Dacă acest pasaj nu vorbeşte despre apostazie, ce alt înţeles ar putea avea?

Dumnezeu oferă iertare tuturor celor care s‑au pocăit din păcatele lor, oricât de grave ar fi acestea. Dar dacă nu vor să se pocăiască, chiar suferind moartea fizică, nu le va fi spre ajutor dacă rămân în încăpăţânare.

4 „Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit“

Pe lângă versetele care vorbesc direct despre pericolul de a cădea de la credinţă, sunt încă multe alte pasaje din Noul Testament care îi îndeamnă pe creștini să continue în ascultarea de Dumnezeu.

Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi‑i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. (Matei 10:21–22)

Alte pasaje care exprimă acelaşi lucru sunt: 1 Corinteni 15:1–2; Coloseni 1:21–23; Evrei 10:35–39.

Unii oameni cred că pasajele despre apostazie sunt doar o avertizare serioasă, şi chiar în cazul în care este ignorată, nu va avea consecinţe, pentru că oricum Dumnezeu nu îi va pedepsi pe cei care au căzut din nou în păcat.

Dacă apostazia într-adevăr nu are consecinţe finale sau nici nu este posibilă, de ce aşa multe pasaje biblice accentuează importanţa perseverenţei până la sfârşit? Dumnezeu, care este întotdeauna ferm şi adevărat în tot ceea ce spune, nu ar recurge la ameninţări neîntemeiate, în scopul de a‑şi conduce copiii la ascultare! Educatorii ar fi de acord cu faptul că această abordare a disciplinării este inacceptabilă.

Vechiul Testament, de asemenea, arată clar că Dumnezeu nu ţine seama de păcatele anterioare dacă cineva se pocăieşte din ele. Pe de altă parte, dreptatea cuiva nu este de niciun folos dacă renunţă la adevăr şi se întoarce la păcatele din trecut.

Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s‑ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s‑a dat la nelegiuire şi la păcat; de aceea va muri în ele. (Ezechiel 18:24)

De ce au existat pedepse aşa severe în Vechiul Testament?

Nu sunt ele menite să ne disciplineze ca să urâm răul şi să îl respingem ca astfel să fim protejaţi de consecinţele spirituale devastatoare ale păcatului: împietrirea inimii şi separarea de Dumnezeu?

5 Versete folosite adesea drept contraargumente împotriva apostaziei

Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n‑a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L‑a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care‑i socoteşte neprihăniţi! Cine‑i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? (…) Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 8:31–35, 38–39)

Acest pasaj vorbeşte despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de copiii Săi. Atunci când un creştin rămâne credincios lui Dumnezeu, nicio altă parte, nicio putere străină şi nici chiar moartea în sine, nu‑l pot separa de Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu pentru fiecare creştin este ca să rămână statornic până la capăt şi El ne dă fiecăruia dintre noi puterea necesară pentru aceasta.

Dar acest pasaj nu are scopul de a explica ce se întâmplă atunci când această persoană nu mai este gata să lupte împotriva păcatului şi astfel se separă de Dumnezeu. Nu ne putem aştepta ca fiecare promisiune a lui Dumnezeu să fie însoţită de o listă completă de condiţii şi obligaţii.

Şi voia Celui ce M‑a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi‑a dat El, ci să‑l învii în ziua de apoi. (Ioan 6:39)

Este clar că Dumnezeu nu dorește ca vreun creştin să se piardă. În ciuda acestui fapt, El nu trece peste deciziile pe care le luăm de bună voie, pentru că, în dragostea Lui, ne respectă voinţa liberă. Dar aceasta nu înseamnă că suveranitatea lui e compromisă în vreun fel.

Conform pasajului din 1 Timotei 2:4 voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să fie mântuiţi prin El. Dacă asta e voia lui Dumnezeu, de ce nu se întâmplă aşa? Răspunsul este că cei mai mulţi oameni nu vor să-şi schimbe viaţa. În acelaşi mod, creştinii pot să-şi piardă credinţa dacă nu mai vor să trăiască cu Dumnezeu, adică atunci când iubesc mai mult păcatul decât pe Cel care îi poate proteja de păcat. De ce ar trebui să existe un standard diferit pentru creștini? Dumnezeu nu părtinește pe nimeni, nici măcar pe cei care s‑au pocăit odată, dar care acum nu mai sunt gata să trăiască o viață de pocăință.

Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. (Ioan 10:27–28)

Acest verset vorbeşte, de asemenea, despre credincioşia lui Dumnezeu. Expresia „nimeni nu le va smulge din mâna Mea” arată faptul că Isus se referă la influenţe exterioare. Dumnezeu ne va întări ca să‑i rămânem credincioşi dacă îi cerem ajutorul. Isus nu ne poate ţine în mâna Sa cu forţa, nu poate acţiona împotriva unei exprimări clare a voinţei noastre, care se manifestă în modul în care trăim.

Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13–14)

Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. (Efeseni 4:30)

Duhul Sfânt, ca depozit sau garanţie, este comparat cu un sigiliu. Sigiliul este o imagine folosită pentru a exprima validitatea unui lucru, punerea lui în vigoare sau reafirmarea lui, fiind probabil şi un semn de identificare. Cu toate acestea, un sigiliu nu este ceva ce nu se poate rupe – ca şi cum o persoană ar fi obligată să rămână în posesia lui Dumnezeu. Ruperea sigiliului are un efect. Este adevărat că intenția lui Dumnezeu este de a acorda creştinilor nu doar garanţia ci întreaga răsplată — mântuira veșnică. Pavel subliniază din când în când intenția de mântuire a lui Dumnezeu, pentru a‑i întări pe ucenici.

Astfel, scopul acestui pasaj nu este de a vorbi despe faptul că o persoană poate cădea de la credinţă sau nu, ci să‑i încurajeze pe cei care vor să trăiască ca şi creştini.

5.1 Copilul lui Dumnezeu

Unii oameni înţeleg relaţia cu Dumnezeu ca o relaţie „părinte-copil” în scopul de a demonstra că nici relaţia „Dumnezeu-credincios” nu poate fi invalidată. Expresia „copilul lui Dumnezeu” este o imagine şi nu fiecare aspect al acestei imagini (relaţia dintre un părinte trupesc şi copilul său) poate fi referit la relaţia cu Dumnezeu. De exemplu, nimeni nu are posibilitatea de a decide dacă vrea sau nu să devină copilul unui tată trupesc, dar în cazul lui Dumnezeu, depinde de noi dacă vrem să devenim copiii Lui sau nu.

De fapt, chiar şi o persoană care a căzut din harul lui Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna creaţia Lui, la fel cum un copil va rămâne pentru totdeauna copilul părintelui său, chiar şi în cazul în care nu mai există nicio legatură între ei. Cu toate acestea, numai cei care îl acceptă pe Isus cu bucurie şi‑I rămân credincioşi pot fi mântuiţi.

6 Motive frecvente pentru care oamenii resping învăţătura apostaziei

6.1 Lipsa interesului pentru ceilalţi

Numai dacă noi înşine trăim şi experimentăm luptele credinţei, îi putem ajuta şi pe alţii să fie conştienţi de ele. Atunci când nou-veniți se alătură credinței, li se oferă oare exemple destul de satisfăcătoare și clare cu privire la ceea ce înseamnă, în viaţa de zi cu zi, a fi ucenicul lui Isus?

Mulţi oameni religioși neglijează părtăşia. Viața privată este mai importantă decât lucrurile spirituale, iar responsabilitatea faţă de ceilalţi, dacă e cazul, este lăsată pe seama unui cerc restrâns de lideri. Ca urmare a acestui fapt, mulţi nu-și judecă păcatele, alţii nu sunt încurajaţi să renunţe la păcat, iar unii chiar se întorc din nou la păcatele din trecut.

Este de înțeles că, în astfel de condiții, este dificil — și uneori chiar greșit – să considerăm pe cineva care trăiește în păcat ca fiind căzut din harul lui Dumnezu. Există, de asemenea, cazuri în care cineva care a căzut se întoarce și începe din nou. În acest caz, se pune întrebarea dacă o astfel de persoană se pocăise într-adevăr înainte. Astfel de cazuri dau adesea naștere la dorința de a crede că despărţirea de Dumnezu este imposibilă.

Este greşit să evaluăm situaţia Noului Testament din această perspectivă şi să ajungem la concluzia că TOŢI cei care au căzut de la credinţă nu fuseseră niciodată creştini. Pasajul următor nu este singurul care contrazice clar această idee:

În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut‑o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s‑a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s‑a întors la ce vărsase“, şi „scroafa spălată s‑a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.“ (2 Petru 2:20–22)

6.2 Renunţarea la lupta împotriva păcatului

Dacă Dumnezeu nu este cel mai important în viaţa cuiva, nu va avea destulă dragoste ca să lupte împotriva păcatului cu hotărârea despre care Isus a vorbit: „Dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate‑l şi leapădă‑l de la tine.” (Matei 18:9) Dacă cineva consideră lupta consecventă împotriva păcatului prea grea, va fi uşor predispus să caute siguranţa în această idee că e imposibil să‑l abandonăm pe Dumnezeu.

7 Învăţături false

7.1 Înţelegerea harului

Dumnezeu lucrează în noi „şi voinţa şi înfăptuirea” aşa că nimeni nu se poate lăuda în faţa Lui cu ceea ce a făcut. Ce lucru avem pe care să nu‑l fi primit? Şi totuşi nimeni nu poate înţelege plinătatea harului lui Dumnezeu dacă nu se străduieşte cu toată puterea să-şi pună toată viaţa la dispoziţia Creatorului.

Orişicine crede că Dumnezeu – fără străduinţa noastră proprie – face totul la momentul potrivit ca să ne ofere viaţa veşnică, va trăi, prin urmare, o viaţă comfortabilă. Mai mult, va considera drept legalistă sau drept neprihănire proprie străduinţa celor care luptă cu toată puterea ca să trăiască conform poruncilor lui Christos. O astfel de persoană nu a înţeles de fapt harul lui Dumnezeu (vezi Iacov 2:17).

7.2 Predestinarea

Predestinarea, aşa cum au înţeles‑o Augustin, Luther sau Calvin, poate fi definită astfel:

Dumnezeu nu doar că ştie mai dinainte viitorul unei persoane, ci El însuşi determină cine va fi mântuit (Luther) şi cine nu (Calvin!).

Acest mod de gândire nu ține cont de voința liberă a omului și neagă capacitatea sa de a lua decizii. Lepădarea de Dumnezeu este tocmai expresia voinţei libere a omului. De aceea, toți cei care învață că omul nu are voinţă liberă, dacă vor să fie consecvenți, trebuie să nege şi posibilitatea apostaziei și invers.

Vezi articolul: Predestinarea

Datorită acestor motive prezentate mai sus, şi multor altora care ar depăşi cadrul acestui articol, suntem convinşi că orice creştin trebuie să ia o poziţie clară, fără echivoc, în această privinţă.

Cu toate acestea, oricine se teme de Dumnezeu și îşi regretă, mărturisește și abandonează păcatele, nu trebuie să aibă nicio teamă de apostazie.

Ne bucurăm să răspundem la orice întrebare referitoare la acest subiect.

Scroll to top ↑

Footnotes

Textul grecesc foloseşte verbul “anastaurein”, unde “ana” înseamnă din nou şi “staurein” a răstigni ↩