Poa­te un creș­tin să-și piar­dă mântuirea?

1 Con­se­cinţe­le învă­ţă­tu­rii „Mân­tu­it oda­tă pen­tru totdeauna”

„Mân­tu­it oda­tă pen­tru tot­dea­u­na” — aceas­tă învă­ţă­tu­ră e tot mai mult răs­pân­di­tă în zile­le noas­tre în pofi­da fap­tu­lui că în mul­te pasa­je Noul Tes­ta­ment ne înva­ţă toc­mai con­tra­ri­ul: că un cre­ş­tin poa­te să cadă din harul lui Dum­ne­zeu şi poa­te şă-şi piar­dă mântuirea.

Aceast subiect are impli­ca­ţii majo­re asu­pra mul­tor între­bări ale vie­ții creș­ti­ne, influ­enţea­ză învă­ţă­tu­ra des­pre Dum­ne­zeu, des­pre om şi des­pre mân­tu­i­re. Intenţia noas­tră este de a cer­ce­ta acest subiect și de a expli­ca de ce nega­rea apos­ta­zi­ei nu este în con­for­mi­ta­te cu învă­ță­tu­ra sănă­toa­să. Nega­rea apos­ta­zi­ei con­tes­tă fun­damen­tal dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, liber­ta­tea și natu­ra omu­lui, care este cre­at după ase­mă­na­rea lui Dum­ne­zeu. Aceas­ta îi deter­mi­nă pe oameni să nu ia în seri­os gra­vi­ta­tea păca­tu­lui și impor­tan­ța lup­tei împo­tri­va păca­tu­lui și să piar­dă res­pec­tul pen­tru harul și sfin­țe­nia lui Dum­ne­zeu, care ne con­du­ce la pocă­in­ță și sfin­ți­re. Este vital pen­tru ori­ce creș­tin să facă efor­tul de a găsi un răs­puns clar la aceas­tă întrebare.

Mai mult decât atât, sco­pul nos­tru este de a ară­ta că un cre­ş­tin nu apos­ta­zi­a­ză doar în cazul în care renun­ță în mod clar şi con­ști­ent la cre­din­ța în Dum­ne­zeu, ci şi ca rezul­tat al per­sis­tenţei înde­lun­ga­te în păcat. Spe­răm ca acest arti­col să‑i întă­reas­că pe oameni în ade­văr și să‑i aver­ti­ze­ze în pri­vinţa aces­tei învă­ță­turi fal­se şi înșelătoare.

Lua­ţi sea­ma dar, fra­ţi­lor, ca nici unul din­tre voi să n‑aibă o ini­mă rea şi necre­din­cioa­să, care să vă des­par­tă de Dum­ne­ze­ul cel viu. (Evrei 3:12)

2 Rela­ţia noas­tră cu Dumnezeu

Dum­ne­ze­ul cel viu vrea o rela­ţie vie cu noi. El ne‑a cre­at după chi­pul şi ase­mă­na­rea Sa: per­soa­ne libe­re, care să reflec­te fiinţa Sa. Acţionând întot­dea­u­na con­form dra­gos­tei, care este esen­ța natu­rii sale, Dum­ne­zeu nu ne tra­tea­ză ca și cum am fi mario­ne­te, ci ne res­pec­tă deci­zi­i­le şi fap­tul că aces­tea au un impact asu­pra noas­tră și au consecințe.

O rela­ţie vie se poa­te dezvol­ta numai pe baza unei deci­zii libe­re. Cu toa­te aces­tea, la fel cum putem deci­de în mod liber pen­tru o via­ță cu Dum­ne­zeu, putem, de ase­me­nea, deci­de să‑l pără­sim pe Dum­ne­zeu. Noul Tes­ta­ment vor­beș­te clar des­pre peri­co­lul de a cădea din harul mân­tu­i­rii prin vicle­nia păca­tu­lui și de a ajun­ge în orbi­re și întu­ne­ric – în pierzare.

Deci, apos­ta­zia tre­bu­ie înţe­lea­să ca pier­de­rea sau res­pin­ge­rea rela­ţi­ei cu Dumnezeu.

3 Ce ne înva­ţă Noul Testament?

3.1 Ima­gi­nea viţei de vie

Eu sunt ade­vă­ra­ta viţă, şi Tatăl Meu este vie­rul. Pe ori­ce mlă­di­ţă, care este în Mine şi n‑aduce rod, El o taie; şi pe ori­ce mlă­di­ţă care adu­ce rod, o cură­ţă, ca să adu­că şi mai mul­tă rod. Acum voi sun­teţi cura­ţi, din pri­ci­na cuvân­tu­lui, pe care vi l‑am spus. Rămâ­neţi în Mine, şi Eu voi rămâ­ne în voi. După cum mlă­di­ţa nu poa­te adu­ce rod de la sine, dacă nu rămâ­ne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi adu­ceţi rod, dacă nu rămâ­neţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sun­teţi mlă­di­ţe­le. Cine rămâ­ne în Mine, şi în cine rămân Eu, adu­ce mult rod; căci des­pă­rţi­ţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâ­ne cine­va în Mine, este arun­cat afa­ră, ca mlă­di­ţa nero­di­toa­re, şi se usu­că; apoi mlă­di­ţe­le usca­te sunt strân­se, arun­ca­te în foc, şi ard. (Ioan 15:1–6)

Ori­ce mlă­di­ţă care nu adu­ce roa­dă este tăi­a­tă şi arun­ca­tă în foc. Mlă­di­ţa poa­te să adu­că roa­dă numai dacă rămâ­ne în viţă, dacă este una cu viţa. Mlă­di­ţa are o legă­tu­ră vie cu viţa. Isus a vor­bit în aceas­tă pil­dă des­pre oameni care au o rela­ţie cu El. Toţi cei care nu rămân în rela­ţia cu El devin nero­di­tori şi, vor­bind în sens figu­rat, sunt tăi­a­ţi şi arun­ca­ţi în foc.

Cuvin­te­le lui Isus aici ara­tă clar că este posi­bil ca cine­va să piar­dă rela­ţia cu El.

3.2 Epis­to­la către Evrei

Căci cei ce au fost lumi­na­ţi oda­tă, şi au gus­tat darul ceresc, şi s‑au făcut păr­ta­şi Duhu­lui Sfânt, şi au gus­tat Cuvân­tul cel bun al lui Dum­ne­zeu şi pute­ri­le vea­cu­lui vii­tor — şi care totu­şi au căzut, este cu nepu­tinţă să fie înno­iţi iară­şi, şi adu­şi la pocă­inţă, fiind­că ei răs­tig­nesc din nou pen­tru ei, pe Fiul lui Dum­ne­zeu, şi‑L dau să fie batjo­co­rit. Când un pământ este adă­pat de ploa­ia care cade ade­sea pe el, şi rodeş­te o iar­bă folo­si­toa­re celor pen­tru care este lucrat, capă­tă bine­cu­vân­ta­re de la Dum­ne­zeu. Dar dacă adu­ce spini şi mără­cini, este lepă­dat şi aproa­pe să fie bles­te­mat, şi sfârşeş­te prin a i se pune foc. (Evrei 6:4–8)

Cei care s‑au pocă­it oda­tă, care au fost lumi­na­ţi şi s‑au făcut păr­ta­şi ai Duhu­lui Sfânt şi care totu­şi au căzut îna­poi într‑o via­ţă de păcat, îl răs­tig­nesc din nou pe Fiul lui Dum­ne­zeu şi‑L dau să fie batjo­co­rit. Aceş­tia nea­gă pute­rea mân­tu­i­rii în Isus pen­tru că mân­tu­i­rea îi con­du­ce pe cre­din­cioși la liber­ta­te de păcat. Ast­fel de oameni nu se mai pot pocăi din împie­tri­rea şi orbi­rea în care ei înşi­şi au ales să trăiască.

Numai des­pre o per­soa­nă care s‑a pocă­it oda­tă poţi spu­ne că „s‑a făcut păr­ta­şă Duhu­lui Sfânt”. Mai mult decât atât, expre­sia „este cu nepu­tinţă să fie înno­iţi iară­şi şi adu­şi la pocă­inţă” pre­su­pu­ne, fără îndo­ia­lă, că per­soa­na res­pec­ti­vă se pocă­i­se cân­d­va şi ast­fel deve­ni­se creştină.

Ace­lași lucru se înțe­le­ge prin for­mu­la­rea „îl răs­tig­nesc din nou^[1] pe Fiul lui Dum­ne­zeu”, deo­a­re­ce aceas­ta impli­că fap­tul că per­soa­na în cau­ză pri­mi­se deja bene­fi­ci­i­le mân­tu­i­rii lui Isus.

„Şi au gus­tat darul ceresc” nu înseam­nă că doar au „gus­tat mân­tu­i­rea”, ca pe o încer­ca­re a ceva nou sau necu­nos­cut, așa cum este une­ori inter­pre­tat. Nimeni nu ar pre­tin­de că pasa­jul din Evrei 2:9, unde spu­ne că Isus a gus­tat moar­tea, vrea să spu­nă că Isus nu a murit cu adevărat.

Căci, dacă păcă­tu­im cu voia, după ce am pri­mit cunoş­tinţa ade­vă­ru­lui, nu mai rămâ­ne nici o jert­fă pen­tru păca­te, ci doar o aştep­ta­re înfri­coşa­tă a jude­că­ţii, şi văpa­ia unui foc, care va mis­tui pe cei răz­vră­ti­ţi. Cine a căl­cat Legea lui Moi­se, este omorât fără milă, pe măr­tu­ria a doi sau trei mar­tori. Cu cât mai aspră pedeap­să cre­deţi că va lua cel ce va căl­ca în picioa­re pe Fiul lui Dum­ne­zeu, va pân­gări sân­ge­le legămân­tu­lui, cu care a fost sfinţit, şi va batjo­cori pe Duhul haru­lui? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răz­bu­na­rea, Eu voi răs­plăti!“ Şi în altă par­te: „Dom­nul va jude­ca pe popo­rul Său.“ Gro­zav lucru este să cazi în mâi­ni­le Dum­ne­ze­u­lui celui viu! (Evrei 10:26–31)

Aces­te ver­se­te vor­besc din nou des­pre acei oameni care „au pri­mit cunoş­tinţa ade­vă­ru­lui”, auto­rul considerându-se ca fiind unul din­tre ei. În Noul Tes­ta­ment, a pri­mi cunoş­tinţa ade­vă­ru­lui este un mod de a spu­ne că o per­soa­nă devi­ne cre­ş­ti­nă. „Aştep­ta­rea înfri­coşa­tă a jude­că­ţii şi văpa­ia unui foc care va mis­tui pe cei răz­vră­ti­ţi” se refe­ră la oameni care sunt sepa­ra­ţi pen­tru veş­ni­cie de Dum­ne­zeu. Expre­sia „nu mai rămâ­ne nicio jert­fă pen­tru păca­te“ face alu­zie la fap­tul că per­soa­na res­pec­ti­vă a accep­tat deja jert­fa lui Isus şi a fost sfinţi­tă prin sân­ge­le legământului.

Potri­vit aces­tui pasaj, o per­soa­nă îşi poa­te pier­de mân­tu­i­rea prin păcă­tu­i­rea cu voia, în mod con­ști­ent și con­ti­nuu. Nu e nece­sa­ră o renu­nţa­re con­ști­en­tă la cre­din­ța în Isus ca Mân­tu­i­tor per­so­nal, pen­tru ca un creș­tin să cadă de la cre­dinţă. Alu­ne­ca­rea trep­ta­tă în păcat poa­te con­du­ce la apos­ta­zie. Sta­rea fina­lă a per­soa­nei res­pec­ti­ve este mult mai rea decât sta­rea unei per­soa­ne care nu fuse­se nici­o­da­tă creștină.

3.3 Evrei 3:12

Ver­se­tul citat la înce­pu­tul aces­tui arti­col îi îndeam­nă pe citi­tori să veghe­ze ca nici­u­nul din­tre fra­ţii lor din comu­ni­ta­te să nu aibă „o ini­mă rea şi necre­din­cioa­să care să‑l înde­păr­te­ze de Dum­ne­ze­ul cel viu”. Aici, ca și în alte pasa­je, putem vedea că exis­tă o legă­tu­ră strân­să între apos­ta­zie și aban­do­na­rea anga­ja­men­tu­lui și res­pon­sa­bi­li­tă­ţii cre­din­cio­și­lor unii pen­tru alţii în comunitate.

Din când în când oame­nii ridi­că obie­cţia că pasa­je­le menţio­na­te mai sus nu s‑ar referi la cre­ş­tini. Totu­şi, întrea­ga scri­soa­re, cât şi pasa­je­le des­pre care am dis­cu­tat mai sus, se adre­sea­ză fra­ţi­lor în credinţă.

Dorim însă ca fie­ca­re din voi să ara­te ace­ea­şi râv­nă, ca să păs­tre­ze până la sfârşit o depli­nă nădej­de, aşa încât să nu vă lene­vi­ţi, ci să căl­ca­ţi pe urme­le celor ce, prin cre­dinţă şi răb­da­re, moş­te­nesc făgă­du­inţe­le. (Evrei 6:11–12)

Acest pasaj ara­tă că oame­nii des­pre care este vor­ba în aceas­tă scri­soa­re nu stau în faţa deci­zi­ei de a deve­ni din sim­pli ado­ra­tori cu buze­le ade­vă­ra­ţi cre­ş­tini, ci sunt încu­ra­ja­ţi ca să per­se­ve­re­ze până la sfârşit şi să veghe­ze să nu lene­veas­că pe calea cea bună pe care merg deja.

Auto­rul scri­so­rii către evrei li se adre­sea­ză des­ti­na­ta­ri­lor cu „fra­ţi­lor” atunci când îi mus­tră. A văzut că unii din­tre ei erau des­tul de sla­bi în cre­dinţă, dar totu­şi îi con­si­de­ra cre­ş­tini. Din îndem­nu­ri­le pe care le găsim în scri­soa­re vedem că erau în peri­co­lul de a negli­ja păr­tă­şia şi de a fi prinşi şi împie­tri­ţi în păcat. Fiind evrei (aşa cum se inti­tu­lea­ză şi scri­soa­rea „către evrei”), se simţeau încă puter­nic atra­şi de cul­tul tem­plu­lui în care fuse­se­ră impli­ca­ţi ante­ri­or. Din cau­za fri­cii de sufe­rinţă şi a stă­rii căl­di­ce­le în care se aflau au uitat că fuse­se­ră deja cură­ţi­ţi şi sfinţi­ţi (Evrei 10:23–29).

De ace­ea, sub nicio for­mă nu se poa­te con­chi­de, din situ­a­ţia con­cre­tă des­cri­să în aceas­tă scri­soa­re, că des­ti­na­ta­rii aces­te­ia nu ar fi fost creştini.

În afa­ră de aceas­ta, sub­ti­la dis­tin­cţie făcu­tă între „sim­plii ado­ra­tori cu buze­le” şi „cre­ş­tini” nu poa­te fi găsi­tă aici şi nici în vreo altă par­te a Nou­lui Testament.

3.4 Apos­ta­zia şi învă­ţă­tu­ri­le false

Voi, care voiţi să fiţi soco­ti­ţi nepri­hă­ni­ţi prin Lege, v‑aţi des­pă­rţit de Hris­tos; aţi căzut din har. (Gala­te­ni 5:4)

În Noul Tes­ta­ment, aver­ti­za­rea cu pri­vi­re la apos­ta­zie este strâns lega­tă de îndem­nul pen­tru păs­tra­rea învă­ţă­tu­rii corec­te, scri­soa­rea către gala­te­ni fiind un exem­plu bun în aceas­tă pri­vinţă. La înce­pu­tul aces­tei scri­sori, Pavel îşi expri­mă mira­rea şi îngri­jo­ra­rea faţă de sta­rea lor pen­tru că s‑au lăsat influ­enţa­ţi aşa de uşor ca să accep­te „o altă evan­ghe­lie”  (Gala­te­ni 1:6–9). Din con­tex­tul scri­so­rii putem şti cine au fost înşe­lă­to­rii: iudei care insis­tau că şi cre­ş­ti­nii pro­ve­ni­ţi din­tre nea­muri tre­bu­ie să ţină legea lui Moi­se ca să fie pe pla­cul lui Dumnezeu.

Pen­tru Pavel a fost foar­te clar că înde­păr­ta­rea de Chris­tos, de via­ţa tră­i­tă sub con­du­ce­rea Duhu­lui Sfânt şi întoar­ce­rea spre ritu­a­lu­ri­le for­ma­le ale legii înseam­nă „căde­re din har”. Având în vede­re că mân­tu­i­rea este dăru­i­tă prin har, a cădea din har înseam­nă pier­de­rea mân­tu­i­rii – apostazia.

În Gala­te­ni 4:11 Pavel își expri­mă îngri­jo­ra­rea și tea­ma cu pri­vi­re la gala­te­ni, ca nu cum­va să se fi oste­nit în zadar pen­tru ei. Dacă posi­bi­li­ta­tea apos­ta­zi­ei ar fi exclu­să sub ori­ce for­mă, aceas­tă îngri­jo­ra­re ar fi total nejustificată.

Dar Duhul spu­ne lămu­rit că, în vre­mu­ri­le din urmă, unii se vor lepă­da de cre­dinţă, ca să se ali­peas­că de duhuri înşe­lă­toa­re şi de învă­ţă­tu­ri­le dra­ci­lor. (1 Timo­tei 4:1)

Aşa cum vedem din scri­soa­rea către Timo­tei, cre­ş­ti­nii tineri au fost con­frun­ta­ţi cu încă o ere­zie peri­cu­loa­să. O for­mă tim­pu­rie de gnos­ti­cism (1 Timo­tei 6:20) îi înde­păr­ta­se deja pe unii de la cre­dinţă, aşa cum fuse­se şi cazul lui Ime­neu şi Filet care au nau­fra­gi­at de la cre­dinţă (1 Timo­tei 1:18–20, 2 Timo­tei 2:17).

Lăco­mia şi alte dorinţe i‑au făcut pe unii cre­ş­tini să rătă­ceas­că de la cre­dinţă (Timo­tei 6:6–10, 5:14–15).

3.5 Epis­to­le­le lui Ioan

În une­le cazuri, s‑ar fi putut întâm­pla ca unii care au căzut de la cre­dinţă nici să nu fi fost cre­ş­tini înainte.

În scri­soa­rea sa, Ioan scrie des­pre ere­zii gnos­ti­ce asemănătoare:

Copi­la­şi­lor, este cea­sul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anti­crist, să şti­ţi că acum s‑au ridi­cat mulţi anti­cri­şti: prin aceas­ta cunoa­ş­tem că este cea­sul de pe urmă. Ei au ieşit din mij­lo­cul nos­tru, dar nu erau din­tre ai noş­tri. Căci dacă ar fi fost din­tre ai noş­tri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se ara­te că nu toţi sunt din­tre ai noş­tri. (1 Ioan 2:18–19)

Con­clu­zia lui Ioan că învă­ţă­to­rii falși nu au avut nici­o­da­tă Duhul Sfânt şi că ast­fel de oameni nu au apa­rţi­nut nici­o­da­tă de bise­ri­că este susţi­nu­tă de a doua par­te a ver­se­tu­lui 19: „alt­fel ei ar fi rămas cu noi”. Cine­va ar putea avea impre­sia că Ioan a vrut să gene­ra­li­ze­ze, ca şi cum ar vrea să spu­nă că cre­din­cioşia cui­va este o dova­dă pen­tru fap­tul că acea per­soa­nă fuse­se cre­ş­ti­nă sau nu. Cu toa­te aces­tea, chiar expre­sia „anti­crist” suge­rea­ză fap­tul că per­soa­na în cau­ză a răs­pân­dit ere­zii şi că nu a fost „un sim­plu cre­ş­tin necre­din­cios”. Deo­a­re­ce Ioan pre­su­pu­ne în mod clar posi­bi­li­ta­tea de a cădea de la cre­dinţă (aşa cum suge­rea­ză şi ver­se­tul urmă­tor), tre­bu­ie să înţe­le­gem situ­a­ția de mai sus ca un caz excep­țio­nal. Pen­tru cre­ş­ti­nii tineri, care încă nu erau des­tul de ferm anco­ra­ţi în învă­ţă­tu­ra corec­tă, nu a fost uşor să pre­va­dă învă­ţă­tu­ri­le înșe­lă­toa­re ale gnos­ti­ci­lor pen­tru că aceş­tia folo­seau ter­meni şi expre­sii simi­la­re cu cele creș­ti­ne,  dar căro­ra le dădeau un con­ți­nut com­plet dife­rit. Cel mai pro­ba­bil, aces­ta a fost moti­vul pen­tru care Ioan a vrut să accen­tu­e­ze că acești oameni nu se pocă­i­se­ră niciodată.

Aşa­dar, cir­cum­stanţe­le din aceas­tă situ­a­ţie sunt cu totul dife­ri­te de cele din pasa­jul următor:

Dacă vede cine­va pe fra­te­le său săvârşind un păcat care nu duce la moar­te, să se roa­ge; şi Dum­ne­zeu îi va da via­ţa, pen­tru cei ce n‑au săvârşit un păcat care duce la moar­te. Este un păcat care duce la moar­te; nu‑i zic să se roa­ge pen­tru păca­tul ace­la. (1 Ioan 5:16)

Ioan pre­su­pu­ne cazul că între cre­ş­tini s‑ar putea comi­te „un păcat care duce la moar­te”, ceea ce înseam­nă că moar­tea spi­ri­tu­a­lă este rezul­ta­tul aces­tui păcat. Unii din­tre opo­nenţii înver­șu­nați ai apos­ta­zi­ei pre­su­pun că Ioan nu se refe­ră la moar­tea spi­ri­tu­a­lă în acest ver­set, ci la moar­tea fizi­că. Dar, în mod prac­tic, este impo­si­bil ca Ioan să fi intro­dus învă­ţă­tu­ra că nu ne putem ruga pen­tru cei morți! Dacă acest pasaj nu vor­beş­te des­pre apos­ta­zie, ce alt înţe­les ar putea avea?

Dum­ne­zeu ofe­ră ier­ta­re tutu­ror celor care s‑au pocă­it din păca­te­le lor, ori­cât de gra­ve ar fi aces­tea. Dar dacă nu vor să se pocă­i­as­că, chiar sufe­rind moar­tea fizi­că, nu le va fi spre aju­tor dacă rămân în încăpăţânare.

4 „Dar cine va răb­da până la sfârşit va fi mântuit“

Pe lân­gă ver­se­te­le care vor­besc direct des­pre peri­co­lul de a cădea de la cre­dinţă, sunt încă mul­te alte pasa­je din Noul Tes­ta­ment care îi îndeam­nă pe creș­tini să con­ti­nue în ascul­ta­rea de Dumnezeu.

Fra­te­le va da la moar­te pe fra­te­le său, şi tatăl pe copi­lul lui; copi­ii se vor scu­la împo­tri­va părinţi­lor lor, şi‑i vor omo­rî. Veţi fi urâţi de toţi, din pri­ci­na Nume­lui Meu; dar cine va răb­da până la sfârşit, va fi mân­tu­it. (Matei 10:21–22)

Alte pasa­je care expri­mă ace­la­şi lucru sunt: 1 Corin­te­ni 15:1–2; Colo­seni 1:21–23; Evrei 10:35–39.

Unii oameni cred că pasa­je­le des­pre apos­ta­zie sunt doar o aver­ti­za­re seri­oa­să, şi chiar în cazul în care este igno­ra­tă, nu va avea con­se­cinţe, pen­tru că ori­cum Dum­ne­zeu nu îi va pedep­si pe cei care au căzut din nou în păcat.

Dacă apos­ta­zia într-adevăr nu are con­se­cinţe fina­le sau nici nu este posi­bi­lă, de ce aşa mul­te pasa­je bibli­ce accen­tu­ea­ză impor­tanţa per­se­ve­renţei până la sfârşit? Dum­ne­zeu, care este întot­dea­u­na ferm şi ade­vă­rat în tot ceea ce spu­ne, nu ar recur­ge la ame­ninţări neîn­te­me­ia­te, în sco­pul de a‑şi con­du­ce copi­ii la ascul­ta­re! Edu­ca­to­rii ar fi de acord cu fap­tul că aceas­tă abor­da­re a dis­ci­pli­nă­rii este inacceptabilă.

Vechiul Tes­ta­ment, de ase­me­nea, ara­tă clar că Dum­ne­zeu nu ţine sea­ma de păca­te­le ante­ri­oa­re dacă cine­va se pocă­ieş­te din ele. Pe de altă par­te, drep­ta­tea cui­va nu este de niciun folos dacă renu­nţă la ade­văr şi se întoar­ce la păca­te­le din trecut.

Însă dacă cel nepri­hă­nit se aba­te de la nepri­hă­ni­rea lui şi săvârşeş­te nele­giu­i­rea, dacă se ia după toa­te urâ­ciu­ni­le celui rău, s‑ar putea să tră­i­as­că el oare? Nu, ci toa­tă nepri­hă­ni­rea lui va fi uita­tă, pen­tru că s‑a dat la nele­giu­i­re şi la păcat; de ace­ea va muri în ele. (Eze­chiel 18:24)

De ce au exis­tat pedep­se aşa seve­re în Vechiul Testament?

Nu sunt ele meni­te să ne dis­ci­pli­ne­ze ca să urâm răul şi să îl res­pin­gem ca ast­fel să fim pro­te­ja­ţi de con­se­cinţe­le spi­ri­tu­a­le devas­ta­toa­re ale păca­tu­lui: împie­tri­rea ini­mii şi sepa­ra­rea de Dumnezeu?

5 Ver­se­te folo­si­te ade­sea drept con­tra­ar­gu­men­te împo­tri­va apostaziei 

Deci, ce vom zice noi în faţa tutu­ror aces­tor lucruri? Dacă Dum­ne­zeu este pen­tru noi, cine va fi împo­tri­va noas­tră? El, care n‑a cru­ţat nici chiar pe Fiul Său, ci L‑a dat pen­tru noi toţi, cum nu ne va da fără pla­tă, împre­u­nă cu El, toa­te lucru­ri­le? Cine va ridi­ca pâră împo­tri­va aleşi­lor lui Dum­ne­zeu? Dum­ne­zeu este Ace­la, care‑i soco­teş­te nepri­hă­ni­ţi! Cine‑i va osân­di? Hris­tos a murit! Ba mai mult, El a şi învi­at, stă la dreap­ta lui Dum­ne­zeu, şi mij­lo­ceş­te pen­tru noi! Cine ne va des­pă­rţi pe noi de dra­gos­tea lui Hris­tos? Neca­zul, sau strâm­to­ra­rea, sau pri­go­ni­rea, sau foa­me­tea, sau lip­sa de îmbră­că­min­te, sau pri­mej­dia sau sabia? (…) Căci sunt bine încre­dinţat că nici moar­tea, nici via­ţa, nici înge­rii, nici stă­pâ­ni­ri­le, nici pute­ri­le, nici lucru­ri­le de acum, nici cele vii­toa­re, nici înă­lţi­mea, nici adân­ci­mea, nici o altă făp­tu­ră, nu vor fi în sta­re să ne des­par­tă de dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, care este în Isus Hris­tos, Dom­nul nos­tru. (Romani 8:31–35, 38–39)

Acest pasaj vor­beş­te des­pre cre­din­cioşia lui Dum­ne­zeu faţă de copi­ii Săi. Atunci când un cre­ş­tin rămâ­ne cre­din­cios lui Dum­ne­zeu, nicio altă par­te, nicio pute­re stră­i­nă şi nici chiar moar­tea în sine, nu‑l pot sepa­ra de Dumnezeu.

Pla­nul lui Dum­ne­zeu pen­tru fie­ca­re cre­ş­tin este ca să rămâ­nă sta­tor­nic până la capăt şi El ne dă fie­că­ru­ia din­tre noi pute­rea nece­sa­ră pen­tru aceasta.

Dar acest pasaj nu are sco­pul de a expli­ca ce se întâm­plă atunci când aceas­tă per­soa­nă nu mai este gata să lup­te împo­tri­va păca­tu­lui şi ast­fel se sepa­ră de Dum­ne­zeu. Nu ne putem aştep­ta ca fie­ca­re pro­mi­siu­ne a lui Dum­ne­zeu să fie însoţi­tă de o lis­tă com­ple­tă de con­di­ţii şi obligaţii.

Şi voia Celui ce M‑a tri­mis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi‑a dat El, ci să‑l învii în ziua de apoi. (Ioan 6:39)

Este clar că Dum­ne­zeu nu doreș­te ca vre­un cre­ş­tin să se piar­dă. În ciu­da aces­tui fapt, El nu tre­ce pes­te deci­zi­i­le pe care le luăm de bună voie, pen­tru că, în dra­gos­tea Lui, ne res­pec­tă voinţa libe­ră. Dar aceas­ta nu înseam­nă că suve­ra­ni­ta­tea lui e com­pro­mi­să în vre­un fel.

Con­form pasa­ju­lui din 1 Timo­tei 2:4 voia lui Dum­ne­zeu este ca toţi oame­nii să ajun­gă la cunoş­tinţa ade­vă­ru­lui şi să fie mân­tui­ţi prin El. Dacă asta e voia lui Dum­ne­zeu, de ce nu se întâm­plă aşa? Răs­pun­sul este că cei mai mulţi oameni nu vor să-şi schim­be via­ţa. În ace­la­şi mod, cre­ş­ti­nii pot să-şi piar­dă cre­dinţa dacă nu mai vor să tră­i­as­că cu Dum­ne­zeu, adi­că atunci când iubesc mai mult păca­tul decât pe Cel care îi poa­te pro­te­ja de păcat. De ce ar tre­bui să exis­te un stan­dard dife­rit pen­tru creș­tini? Dum­ne­zeu nu păr­ti­neș­te pe nimeni, nici măcar pe cei care s‑au pocă­it oda­tă, dar care acum nu mai sunt gata să tră­i­as­că o via­ță de pocăință.

Oile Mele ascul­tă gla­sul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau via­ţa veş­ni­că, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smul­ge din mâna Mea. (Ioan 10:27–28)

Acest ver­set vor­beş­te, de ase­me­nea, des­pre cre­din­cioşia lui Dum­ne­zeu. Expre­sia „nimeni nu le va smul­ge din mâna Mea” ara­tă fap­tul că Isus se refe­ră la influ­enţe exte­ri­oa­re. Dum­ne­zeu ne va întări ca să‑i rămâ­nem cre­din­cioşi dacă îi cerem aju­to­rul. Isus nu ne poa­te ţine în mâna Sa cu forţa, nu poa­te acţio­na împo­tri­va unei expri­mări cla­re a voinţei noas­tre, care se mani­fes­tă în modul în care trăim.

Şi voi, după ce aţi auzit cuvân­tul ade­vă­ru­lui (Evan­ghe­lia mân­tu­i­rii voas­tre), aţi cre­zut în El, şi aţi fost pece­tlui­ţi cu Duhul Sfânt, care fuse­se făgă­du­it, şi care este o arvu­nă a moş­te­ni­rii noas­tre, pen­tru răs­cum­pă­ra­rea celor câş­ti­ga­ţi de Dum­ne­zeu, spre lau­da sla­vei Lui. (Efe­seni 1:13–14)

Să nu întris­ta­ţi pe Duhul Sfânt al lui Dum­ne­zeu, prin care aţi fost pece­tlui­ţi pen­tru ziua răs­cum­pă­ră­rii. (Efe­seni 4:30)

Duhul Sfânt, ca depo­zit sau garanţie, este com­pa­rat cu un sigi­liu. Sigi­li­ul este o ima­gi­ne folo­si­tă pen­tru a expri­ma vali­di­ta­tea unui lucru, pune­rea lui în vigoa­re sau rea­fir­ma­rea lui, fiind pro­ba­bil şi un semn de iden­ti­fi­ca­re. Cu toa­te aces­tea, un sigi­liu nu este ceva ce nu se poa­te rupe – ca şi cum o per­soa­nă ar fi obli­ga­tă să rămâ­nă în pose­sia lui Dum­ne­zeu. Rupe­rea sigi­li­u­lui are un efect. Este ade­vă­rat că inten­ția lui Dum­ne­zeu este de a acor­da cre­ş­ti­ni­lor nu doar garanţia ci întrea­ga răs­pla­tă — mân­tu­i­ra veș­ni­că. Pavel sub­li­ni­a­ză din când în când inten­ția de mân­tu­i­re a lui Dum­ne­zeu, pen­tru a‑i întări pe ucenici.

Ast­fel, sco­pul aces­tui pasaj nu este de a vor­bi des­pe fap­tul că o per­soa­nă poa­te cădea de la cre­dinţă sau nu, ci să‑i încu­ra­je­ze pe cei care vor să tră­i­as­că ca şi creştini.

5.1 Copi­lul lui Dumnezeu

Unii oameni înţe­leg rela­ţia cu Dum­ne­zeu ca o rela­ţie „părinte-copil” în sco­pul de a demon­stra că nici rela­ţia „Dumnezeu-credincios” nu poa­te fi inva­li­da­tă. Expre­sia „copi­lul lui Dum­ne­zeu” este o ima­gi­ne şi nu fie­ca­re aspect al aces­tei ima­gini (rela­ţia din­tre un părin­te tru­pesc şi copi­lul său) poa­te fi refe­rit la rela­ţia cu Dum­ne­zeu. De exem­plu, nimeni nu are posi­bi­li­ta­tea de a deci­de dacă vrea sau nu să devi­nă copi­lul unui tată tru­pesc, dar în cazul lui Dum­ne­zeu, depin­de de noi dacă vrem să deve­nim copi­ii Lui sau nu.

De fapt, chiar şi o per­soa­nă care a căzut din harul lui Dum­ne­zeu va rămâ­ne pen­tru tot­dea­u­na cre­a­ţia Lui, la fel cum un copil va rămâ­ne pen­tru tot­dea­u­na copi­lul părin­te­lui său, chiar şi în cazul în care nu mai exis­tă nicio lega­tu­ră între ei. Cu toa­te aces­tea, numai cei care îl accep­tă pe Isus cu bucu­rie şi‑I rămân cre­din­cioşi pot fi mântuiţi.

6 Moti­ve frec­ven­te pen­tru care oame­nii res­ping învă­ţă­tu­ra apostaziei 

6.1 Lip­sa inte­re­su­lui pen­tru ceilalţi

Numai dacă noi înşi­ne tră­im şi expe­ri­men­tăm lup­te­le cre­dinţei, îi putem aju­ta şi pe alţii să fie conş­ti­enţi de ele. Atunci când nou-veniți se ală­tu­ră cre­din­ței, li se ofe­ră oare exem­ple des­tul de satis­fă­că­toa­re și cla­re cu pri­vi­re la ceea ce înseam­nă, în via­ţa de zi cu zi, a fi uce­ni­cul lui Isus?

Mulţi oameni reli­gi­oși negli­jea­ză păr­tă­şia. Via­ța pri­va­tă este mai impor­tan­tă decât lucru­ri­le spi­ri­tu­a­le, iar res­pon­sa­bi­li­ta­tea faţă de cei­la­lţi, dacă e cazul, este lăsa­tă pe sea­ma unui cerc res­trâns de lideri. Ca urma­re a aces­tui fapt, mulţi nu-și jude­că păca­te­le, alţii nu sunt încu­ra­ja­ţi să renu­nţe la păcat, iar unii chiar se întorc din nou la păca­te­le din trecut.

Este de înțe­les că, în ast­fel de con­di­ții, este difi­cil – și une­ori chiar greșit – să con­si­de­răm pe cine­va care tră­ieș­te în păcat ca fiind căzut din harul lui Dum­ne­zu. Exis­tă, de ase­me­nea, cazuri în care cine­va care a căzut se întoar­ce și înce­pe din nou. În acest caz, se pune între­ba­rea dacă o ast­fel de per­soa­nă se pocă­i­se într-adevăr îna­in­te. Ast­fel de cazuri dau ade­sea naș­te­re la dorin­ța de a cre­de că des­pă­rţi­rea de Dum­ne­zu este imposibilă.

Este greşit să eva­luăm situ­a­ţia Nou­lui Tes­ta­ment din aceas­tă per­spec­ti­vă şi să ajun­gem la con­clu­zia că TOŢI cei care au căzut de la cre­dinţă nu fuse­se­ră nici­o­da­tă cre­ş­tini. Pasa­jul urmă­tor nu este sin­gu­rul care con­tra­zi­ce clar aceas­tă idee:

În ade­văr, dacă, după ce au scă­pat de înti­nă­ciu­ni­le lumii, prin cunoa­ş­te­rea Dom­nu­lui şi Mân­tu­i­to­ru­lui nos­tru Isus Hris­tos, se încur­că iară­şi şi sunt birui­ţi de ele, sta­rea lor de pe urmă se face mai rea decât cea din­tâi. Ar fi fost mai bine pen­tru ei să nu fi cunos­cut calea nepri­hă­ni­rii, decât, după ce au cunoscut‑o, să se întoar­că de la porun­ca sfân­tă, care le fuse­se dată. Cu ei s‑a întâm­plat ce spu­ne zica­la ade­vă­ra­tă: „Câi­ne­le s‑a întors la ce văr­sa­se“, şi „scroa­fa spă­la­tă s‑a întors să se tăvă­leas­că iară­şi în mocir­lă.“ (2 Petru 2:20–22)

6.2 Renu­nţa­rea la lup­ta împo­tri­va păcatului

Dacă Dum­ne­zeu nu este cel mai impor­tant în via­ţa cui­va, nu va avea des­tu­lă dra­gos­te ca să lup­te împo­tri­va păca­tu­lui cu hotă­rârea des­pre care Isus a vor­bit: „Dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate‑l şi leapădă‑l de la tine.” (Matei 18:9) Dacă cine­va con­si­de­ră lup­ta con­sec­ven­tă împo­tri­va păca­tu­lui prea grea, va fi uşor pre­dis­pus să cau­te sigu­ranţa în aceas­tă idee că e impo­si­bil să‑l aban­do­năm pe Dumnezeu.

7 Învă­ţă­turi false

7.1 Înţe­le­ge­rea harului

Dum­ne­zeu lucrea­ză în noi „şi voinţa şi înfăp­tu­i­rea” aşa că nimeni nu se poa­te lău­da în faţa Lui cu ceea ce a făcut. Ce lucru avem pe care să nu‑l fi pri­mit? Şi totu­şi nimeni nu poa­te înţe­le­ge pli­nă­ta­tea haru­lui lui Dum­ne­zeu dacă nu se stră­du­ieş­te cu toa­tă pute­rea să-şi pună toa­tă via­ţa la dis­po­zi­ţia Creatorului.

Ori­şi­ci­ne cre­de că Dum­ne­zeu – fără stră­du­inţa noas­tră pro­prie – face totul la momen­tul potri­vit ca să ne ofe­re via­ţa veş­ni­că, va trăi, prin urma­re, o via­ţă com­for­ta­bi­lă. Mai mult, va con­si­de­ra drept lega­lis­tă sau drept nepri­hă­ni­re pro­prie stră­du­inţa celor care lup­tă cu toa­tă pute­rea ca să tră­i­as­că con­form porun­ci­lor lui Chris­tos. O ast­fel de per­soa­nă nu a înţe­les de fapt harul lui Dum­ne­zeu (vezi Iacov 2:17).

7.2 Pre­des­ti­na­rea

Pre­des­ti­na­rea, aşa cum au înţeles‑o Augus­tin, Luther sau Cal­vin, poa­te fi defi­ni­tă astfel:

Dum­ne­zeu nu doar că ştie mai dina­in­te vii­to­rul unei per­soa­ne, ci El însu­şi deter­mi­nă cine va fi mân­tu­it (Luther) şi cine nu (Cal­vin!).

Acest mod de gân­di­re nu ține cont de voin­ța libe­ră a omu­lui și nea­gă capa­ci­ta­tea sa de a lua deci­zii. Lepă­da­rea de Dum­ne­zeu este toc­mai expre­sia voinţei libe­re a omu­lui. De ace­ea, toți cei care înva­ță că omul nu are voinţă libe­ră, dacă vor să fie con­sec­venți, tre­bu­ie să nege şi posi­bi­li­ta­tea apos­ta­zi­ei și invers.

Dato­ri­tă aces­tor moti­ve pre­zen­ta­te mai sus, şi mul­tor alto­ra care ar depă­şi cadrul aces­tui arti­col, sun­tem con­vinşi că ori­ce cre­ş­tin tre­bu­ie să ia o pozi­ţie cla­ră, fără echi­voc, în aceas­tă privinţă.

Cu toa­te aces­tea, ori­ci­ne se teme de Dum­ne­zeu și îşi regre­tă, măr­tu­ri­seș­te și aban­do­nea­ză păca­te­le, nu tre­bu­ie să aibă nicio tea­mă de apostazie.

Ne bucu­răm să răs­pun­dem la ori­ce între­ba­re refe­ri­toa­re la acest subiect.