Sfinţirea


 

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. (1 Petru 1, 15-16)

Deseori apostolul Pavel, atunci când li se adresează creştinilor în Noul Testament foloseşte termenul de sfânt (de pildă în Coloseni 3:12). Din păcate astăzi cuvintele „sfânt, sfinţi” sună neobişnuit, demodat, un ţel de neatins şi sunt atribuite numai unei anumite categorii de oameni.

Aceasta să fie însă realitatea? Oare nu vorbeşte Biblia despre faptul ca trăirea unei vieţi sfinte este atât de strâns legată de relaţia cu Dumnezeu încât e de neseparat!?

Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. (1 Ioan 1:5-7)

Da, faptul că Dumnezeu ne cheamă la o viaţă sfântă ne pregăteşte pentru veşnicie. Fără sfinţenie nu am avea, nici acum, nici în cer părtăşie cu Cel care este în mod desăvârşit sfânt. Nu trebuie să ne închipuim sfinţenia ca pe un examen de admitere în cer, pe care, de altfel, Dumnezeu ar fi putut să-l plănuiască în mod diferit, ci aceasta îşi are originea atât în fiinţa lui Dumnezeu cât şi în fiinţa noastră.

Pasajele din Biblie citate mai sus (1 Petru 1, 15-16, 1 Ioan 1:5-7) scot în evidenţă, pe de o parte sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, şi pe de altă parte necesitatea de a-l lăsa pe Creator să ne judece întreaga viaţă, să ne-o curăţească şi să fim gata să renunţăm la orice păcat. Un creştin este caracterizat de dorinţa de a fi la fel de sfânt precum e Dumnezeu. Mulţi oameni religioşi nu îşi dau silinţa să atingă acest scop. Credinţa în mântuire şi iertare îi determină pe credincioşi să fie încrezători în lupta împotriva păcatelor.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16-17)

Din Scriptură şi mai ales din cuvintele şi viaţa profeţilor, a lui Hristos şi a ucenicilor săi, înţelegem ce înseamnă a păcătui.

Lupta împotriva păcatelor este premisa unei vieţi sfinte

La început Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, dar după primul păcat, omul s-a corupt, având astfel loc un dezechilibru în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Consecinţa păcatului este despărţirea de Dumnezeu, care duce la o viaţă egoistă şi izolată.

Din acest motiv, Isus a descris în imagini foarte radicale cât de tare trebuie sa respingem şi să ne împotrivim păcatului.

Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei…(Marcu 9:43-47)

Aceasta nu este o avertizare lipsită de conţinut, spusă de Isus pentru a ne induce frică, ci Hristos descrie o realitate spirituală. Păcatele transformă, înşală, împietresc, îl privează pe om de dorinţa de a fi împreună cu Dumnezeu şi de a face binele, despart de Dumnezeu. La aceasta se potriveşte ce scrie apostolul Pavel:

De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. (Coloseni 3:5)

Păcatul începe în atitudine şi în gânduri, unde sunt de fapt rădăcinile.

Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. (Matei 5:28)

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.“ Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!“ va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule“, va cădea sub pedeapsa focului gheenei. (Matei 5:21-22)

Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat! (Iacov 4:17)

Din nefericire, păcatele de omitere sunt, de multe ori, judecate într-o măsură prea mică în comparaţie cu modul în care au fost judecate în Sfânta Scriptură. Ne întâlnim adesea cu oameni care consideră că păcate, precum indiferenţa faţă de fraţi sau omiterea citirii Bibliei, sunt neesenţiale. Totuşi, chiar aceste păcate dovedesc clar că cei care le comit au o relaţie slabă şi săracă cu Dumnezeu.

Nu există nicio scuză pentru păcat

Nu v-a ajuns nicio ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. (1 Corinteni 10:13)

Deja în Vechiul Testament se ştia că este posibil să învingem păcatul, iar acest lucru era pretins de la fiecare om în parte.

Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.“ (Geneză 4:6-7)

Dumnezeu se îndură şi iubeşte foarte mult pe toţi oamenii care luptă să se distanţeze de păcat şi să-şi încredinţeze viaţa Creatorului, dar mânia lui Dumnezeu e aprigă faţă de toţi cei care nu doresc să numească păcatul păcat şi care doresc să se scuze cu slăbiciunea lor, deoarece:

Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte! (Isaia 59:1-2)

Ştim că Dumnezeu îi iubeşte şi îi acceptă pe toţi oamenii, care vor să se apropie de El, chiar şi atunci când sunt împovăraţi de păcate grele. Ştim că Dumnezeu este credincios şi că nu alungă pe nimeni care se întoarce la El. Totuşi trebuie să fim conştienţi şi de faptul că păcatele ne despart de El, de aceea nimeni nu trebuie să fie indiferent în această privinţă sau să se joace cu păcatul.

Iertarea păcatelor este un dar de o valoare inestimabilă pe care, în niciun caz, nu trebuie să o pierdem din vedere. Am primit harul lui Dumnezeu nu ca pe un lucru pieritor sau ieftin, Hristos însuşi şi-a dat viaţa ca să ne mântuiască din păcat. Astfel şi noi trebuie să trăim în calitate de oameni salvaţi şi să nu ne alipim de păcat.

Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. (1 Petru 1:18-19)

Cum putem să devenim liberi de păcat?

Psalmul 32:3-5 şi Proverbe 28:13 spun că singura cale prin care putem primi iertarea şi eliberarea este să ne mărturisim păcatele.

Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare. (Proverbe 28:13)

E un lucru bun şi de asemea important să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu, dar o pocăinţă adevărată înseamnă şi a le aduce la lumină în faţa oamenilor. Dacă umblăm în adevăr, trebuie să trăim în lumină şi în faţa fraţilor noştri.

Nu e de ajuns ca doar în ziua pocăinţei să lăsăm în urmă totul ce ne mai leagă de lume şi să ne dăm în vileag toate păcatele. Ca şi creştini trebuie, aşa cum scrie Iacov în epistola lui, capitolul 5: 16, să ne mărturisim păcatele unii altora şi să ne rugăm unii pentru alţii ca să ajungem la mântuire. Aceasta nu este datoria unor pastori sau preoţi anume educaţi să se străduiască ca enoriaşii sau mebrii congregaţiei să îşi mărturisească păcatele, ca mai apoi să ţină secret conţinutul acestor mărturisiri. Nu găsim nicio bază biblică pentru această practică. Dimpotrivă, atât încrederea manifestată faţă de toţi fraţii de credinţă, cât şi dorinţa de a sta în faţa celorlaţi cum stăm şi în faţa lui Dumnezeu, ar trebui să fie o mărturie a lucrării lui Dumnezeu în adunare.

Hristos, prin faptul că a spălat picioarele ucenicilor (Evanghelia după Ioan 13: 2-17) ne-a dat un exemplu cum trebuie să ne slujim unii pe alţii. El s-a smerit în faţa oamenilor robiţi păcatului arătându-le prin aceasta dragostea Lui faţă de ei. Şi noi trebuie să învăţăm de la El, să ne smerim, să ne purtăm unii pe alţii în dragoste, crescând noi înşine în sfinţenie şi totodată ajutându-i şi pe alţii să crească. A ne sluji unii altora este într-o foarte strânsă legătură cu grija pentru sfinţenia celorlalţi, grija ca ceilalţi să crească în credinţă şi să se maturizeze, ca niciun păcat să nu împiedice relaţia lor cu Dumnezeu.

Dumnezeu l-a înzestrat pe fiecare creştin cu puterea de a fi un sprijin pentru ceilalţi, pentru ca trupul să crească prin ceea ce dă fiecare încheietură (Efeseni 2:21). Astfel întreaga adunare are responsabilitate pentru membrii care o compun, de aceea:

Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evrei 12:14)

Scroll to top ↑