Ce înseamnă a fi creştin ortodox?

CREŞTINISMUL ORTODOX

Sensul cuvântului “ortodox”

Cuvântul „ortodox” provine din două cuvinte greceşti: „orthos” (drept, corect sau adevărat) şi „doxa” (glorie, onoare, laudă, închinare) şi este în general folosit cu sensul de „închinare adevărată”, dar şi ca „doctrină, învăţătură adevărată” pentru că cele două sensuri sunt strâns legate. Termenul de „ortodox” a fost folosit pentru a arăta diferenţa dintre învăţătura corectă a bisericii creştine timpurii instituită de apostolii lui Hristos şi învăţăturile noi, eretice sau eterodoxe introduse mai târziu.

Astăzi un număr uimitor de mare de grupuri, organizaţii religioase şi biserici pretind a fi succesorii bisericii primare. Dar care este adevăratul succesor? Pentru a afla răspunsul trebuie să comparăm ceea ce biserica a crezut şi a practicat la început cu ceea ce propovăduiesc aceste grupuri şi organizaţii.

Simeon Noul Teolog (949-1022) consideră că „cineva nu este ortodox doar pentru că nu introduce noi dogme în biserica lui Dumnezeu, ci pentru că duce o viaţă în conformitate cu adevărata credinţă.”1

Există o legătură vie între adevărata credinţă şi adevăratul mod de trăire. Aşa cum spune Mitropolitul Filaret din Moscova: „Crezul nu vă aparţine atâta timp cât nu-l veţi fi trăit.”2

„Pentru desăvârşirea vieţii este necesară imitarea lui Hristos.” ( Vasile cel Mare, 330-379, Despre duh, cap. XV)

Teologie fără practică este teologia demonilor.” (Maxim Mărturisitorul, 580-662)3

Sensul cuvântului „creştin”

Cuvântul „creştin” provine din cuvântul grecesc „christianos”, cum au fost numiţi ucenicii la început (Faptele Apostolilor 11:26) pentru că ei erau urmaşii lui Hristos şi trăiau după poruncile lui.

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”.         (Sfânta Evanghelie după Ioan 15:10-14)4

În general astăzi se acceptă faptul că, în ţările aşa-zis ortodoxe, aproape toţi oamenii se consideră creştini. Foarte puţini sunt cei care refuză această denumire. De exemplu, în Rusia majoritatea sunt membri ai bisericii ortodoxe. În Bulgaria şi România majoritatea locuitorilor se consideră ortodocşi şi foarte puţini se declară în mod oficial a nu fi creştini. Sunt oare cu toţii creştini? Cum ar fi fost numiţi de către apostoli, luând în considerare faptul că ei au accentuat dintotdeauna că urmaşii lui Hristos sunt aceia care trăiesc după exemplul Lui?

„Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul; şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat”. (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului apostol Ioan 1:6-7)

„Cel ce zice: „L-am cunoscut“, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte Cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită; prin aceasta cunoaştem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El, dator este precum Acela a umblat şi el aşa să umble”.     (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului apostol Ioan 2:4-6)

Contrar învăţăturii lui Hristos, biserica ortodoxă instituţionalizată acceptă ca membri oameni care ei înşişi recunosc că iau parte la liturghie foarte rar, duc o viaţă lumească şi nu îi preocupă cele duhovniceşti. S-a ajuns chiar până acolo încât să se spună că Hristos trăieşte în ei datorită botezului. Dar El a spus:

„Şi cel ce nu-şi ia crucea lui şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine îşi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi.  (Sfânta Evanghelie după Matei 10:38-39)

„Iisus a răspuns şi i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el”.    (Sfânta Evanghelie după Ioan 14:23)

„Aceia care nu trăiesc aşa cum El a învăţat ar trebui să ştie că nu sunt cu adevărat creştini, chiar dacă învăţăturile Lui sunt pe buzele lor căci El a spus că nu aceia care doar mărturisesc, ci aceia care fac fapte vor fi mântuiţi”.  (cf. Matei 13:42-43; 7:15-16,19);     (Întâia Apologie a lui Iustin, cap. 16)

Cum poate deveni cineva creştin?

Eşti creştin pentru că ai fost botezat?

Să citim cum a înţeles Vasile cel Mare botezul:

Botezul semnifică în mod simbolic curăţirea de faptele cărnii; aşa cum au spus apostolii, aţi fost circumcişi cu o circumcizie făcută nu de mâini, ci cu circumcizia lui Hristos  prin curăţirea trupului de păcatele cărnii, îngropaţi fiind cu El prin botez. Botezul nu înseamnă curăţirea de întinăciunile cărnii, ci mărturia unui cuget curat în faţa lui Dumnezeu. Aşadar instruindu-ne pentru viaţa care urmează după înviere Domnul ne arată modul de viaţă cerut de Evanghelie şi ne pune înainte legea blândeţii, a îndurării răului, a libertăţii de murdărirea care provine din dragostea de plăcere şi a libertăţii de pofte cu scopul ca în final să câştigăm şi să atingem tot ceea ce viaţa care va să vie prin natura sa are la dispoziţie”.  (Vasile cel Mare, Despre duh, cap. XV)

Căci aşa cum credem în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, tot aşa suntem botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt; mai întâi vine mărturisirea, care ne conduce spre mântuire, şi apoi urmează botezul punând sigiliul peste consimţământul nostru”. (cap. XII)

Toată Biblia vorbeşte despre credinţa personală. Omul poate fi mântuit doar prin propria credinţă.

Botezul îşi are locul şi importanţa lui în creştinism, totuşi Biblia ne arată că ceea ce îi dă valoare este credinţa, care se manifestă prin supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

“…iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau. Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. Şi văzând semnele şi minunile mari ce se făceau, era uimit. Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan…”  (Faptele Sfinţilor Apostoli 8:12-14)

“…deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete…”  (Faptele Sfinţilor Apostoli 2:41)

De aceea, este absurd să credem despre copii că ei vor fi mântuiţi prin mărturia adusă de naşi la botez. Mai mult decât atât, adevărul este că în majoritatea cazurilor naşii nu duc o viaţă creştină. Atunci cum pot să garanteze că îl vor conduce spiritual pe copil? Cum pot să depună mărturie pentru credinţa copilului când propria lor credinţă este moartă?

„…sunt călăuze oarbe orbilor şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă”. (Sfânta Evanghelie după Matei 15:14)

Eşti creştin pentru că eşti bun şi încerci să respecţi cele zece porunci, fără a face rău nimănui?

O altă idee răspândită este că eşti creştin dacă eşti om bun şi încerci să respecţi cele zece porunci, fără să faci rău nimănui. Pentru o înţelegere corectă trebuie să luăm în considerare cuvintele lui Hristos :

„Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul; precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.         (Sfânta Evanghelie după Ioan 13:34-35)

„Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble. Iubiţilor, nu vă scriu poruncă nouă, ci o poruncă veche pe care o aveaţi de la început; porunca cea veche este cuvântul pe care l-aţi auzit. Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară. Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteala nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui. Vă scriu vouă, copiilor, fiindcă iertate v-au fost păcatele pentru numele Lui.  Vă scriu vouă, părinţilor, pentru că aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. Vă scriu vouă, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel viclean. V-am scris, copiilor, pentru că aţi cunoscut pe Tatăl”.    (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului apostol Ioan 2:7-13)

Nu este de ajuns să nu facem rău, ci Hristos  ne-a arătat o dragoste activă, plină de dăruire pentru ceilalţi:

„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş n-are viaţă veşnică dăinuitoare în el. În aceasta am cunoscut iubirea că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi; şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi. Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”.  (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului apostol Ioan 3:14-18)

Nu mai trăim în timpul Vechiului Testament, ci prin Hristos  am păşit într-o nouă epocă spirituală în care ni se cere mult mai mult pentru că şi revelaţia a fost mai mare. Ţinerea celor zece porunci erau în centrul Legii, dar nici chiar Vechiul Testament nu s-a rezumat numai la ele (Levitic 19:17-18, Romani 13:10-12, Marcu 10:28-34). Cu cât mai mult atunci, nivelul Noului Testament este superior (Matei 5:17-48). De aceea nu este de ajuns să respectăm cele zece porunci, ci prin Duhul Sfânt putem creşte în cunoaşterea şi practicarea binelui. Standardul stabilit de Hristos nu este doar ferirea de rău, ci căutarea conştientă a binelui:

„Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are!” (Epistola sobornicească a Sfântului apostol Iacov 4:17)

Mulţi membri pasivi ai „Bisericii ortodoxe” îşi stabilesc diferite standarde de viaţă conform dorinţelor lor, standardele lor fiind acceptate de biserică. Revelaţia lui Hristos  este că un creştin nu luptă pentru un nivel minim de creştinism în viaţa sa, ci luptă pentru sfinţenie:

 “Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”  (Epistola către Evrei 12:14)

…tot aşa cei care mărturisesc că sunt ai lui Hristos se vor arată prin cele ce fac. Că acum nu-i vorba de o simplă mărturisire a credinţei, ci de a fi găsit până la sfârşit cu credinţă puternică.  (Ignaţie către Efeseni, 14:2)

Eşti creştin pentru că mergi la biserică, te rogi, aprinzi lumânări, îţi faci semnul crucii şi iei parte la alte practici religioase?

Mulţi  oameni au râvnă în practicarea ritualurilor formale religioase, dar oare aceasta înseamnă a fi creştin?

Practicile formale liniştesc conştiinţa omului. Mersul la biserică, rostirea unor rugăciuni învăţate, aprinderea lumânărilor, semnul crucii, închinarea la icoane sunt practici făcute de unii în mod automat, iar de alţii din convingere. Dar oare astfel ne-a arătat Hristos că trebuie să fie dragostea pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi oameni? Biserica aşa cum este descrisă de Pavel în epistolele sale este departe de a fi o clădire în care oamenii intră şi ies fără a-şi spune un cuvânt unul altuia.

„Ce este deci fraţilor? Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă.”  (Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului apostol Pavel 14:26)

„Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva. După cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar  peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în Numele Domnului Iisus, şi prin El, să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl.”    (Epistola către Coloseni a Sfântului apostol Pavel 3:12-17)

“Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia.” (1Corinteni 10:24, vezi şi Filipeni 2:4)

Închinarea dorită de Dumnezeu şi împlinirea poruncilor lui Hristos constau în a căuta zidirea spirituală a celorlalţi.

Eşti creştin pentru că ai credinţă în Dumnezeu şi în Hristos  indiferent de modul în care trăieşti?  Este credinţa de ajuns?

Apostolul Iacov a spus:

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: “Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi vă săturaţi!” dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă n-are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: “Tu ai credinţa, iar eu am fapte. Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea.” Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci, dar şi demonii cred … şi se cutremură! Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa sa s-a desăvârşit. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: “Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate”; şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat, când a primit pe trimişi şi i-a scos afară pe altă cale? Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este.”    (Epistola sobornicească a Sfântului apostol Iacov 2:14-26)

Clement din Roma a scris bisericii din Corint:  „Şi noi dar,…nu ajungem drepţi prin noi înşine, nici prin înţelepciunea noastră sau prin priceperea noastră sau prin evlavia noastră sau prin faptele pe care le-am săvârşit în cuvioşia inimii, ci prin credinţa, prin care Dumnezeu cel Atotputernic i-a îndreptat din veac pe toţi.”  (Epistola lui Clement către Corinteni, cap. 32:4)

„Să ne îmbrăcăm cu unirea, smerindu-ne, înfrânându-ne, depărtându-ne de vorbire de rău şi clevetire, fiind drepţi prin fapte, nu prin cuvinte.”  (Clement din Roma, Epistola către Corinteni, cap. 30:3)

„Fără dragoste credinţa poate într-adevăr să existe, dar nu e de niciun folos.” (Augustin, Despre Trinitate, XV 18,32)

„Nu doar aceia care cred, ci şi care intră în viaţa despre care a învăţat Hristos …” (Origen, Împotriva lui Celsus, Cartea a III-a, cap. XXVIII)

Ciprian (m. 258) nu credea că este posibil ca cineva să aibă credinţă fără să facă ceea ce El a poruncit:  „Cum poate un om să spună „cred în Hristos” dacă nu face ceea ce Hristos i-a poruncit să facă? De unde va primi răsplata credinţei dacă nu va respecta credinţa poruncii? (…) Nu va avansa deloc în drumul spre  mântuire căci nu respectă adevărul căii spre mântuire.”   (Tratatul lui Ciprian I, cap. II)

Didahia 11,10: Orice profet, care învaţă adevărul, dacă nu face ce învaţă este profet fals.”

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Unde putem găsi tradiţia ortodoxă a apostolilor şi a părinţilor bisericeşti timpurii?

Pretenţia bisericii asupra ortodoxiei derivă din convingerea că a primit credinţa apostolilor aşa cum este conţinută în tradiţia apostolică, interpretată în consens de către părinţii bisericeşti timpurii la sinoade şi aşa cum a fost trăită de biserica adevărată de-a lungul timpului, fără schimbări sau adăugiri.

Conform învăţăturii ortodoxe principalele criterii care stabilesc tradiţia corectă sunt următoarele:

- să nu conţină contradicţii cu Tradiţia Apostolică, cu Sfânta Scriptură sau cu sine însăşi;

- să fi fost acceptată şi păstrată de bisericile apostolice;

- să fie acceptată de majoritatea părinţilor bisericeşti  şi învăţători timpurii;

Dacă vreo tradiţie nu îndeplineşte aceste criterii nu poate fi corectă şi, de aceea, nu poate fi acceptată sau ţinută.

Prin urmare, un credincios ortodox trebuie să verifice atent fiecare învăţătură în conformitate cu aceste principii şi să accepte numai ceea ce aparţine cu adevărat Tradiţiei Apostolice aşa cum au făcut primii creştini:

“…Au primit cuvântul cu toată osârdia în toate zilele cercetând Scripturile dacă ele sunt aşa.” (Faptele Sfinţilor Apostoli 17:11)

Vom menţiona câteva exemple de învăţături ortodoxe importante care nu sunt în conformitate cu criteriile mai sus menţionate cu privire la tradiţia adevărată.

Închinarea la icoane

Respectul pentru icoane nu are nicio bază biblică sau sprijin în scrierile creştine până în anul 300, de aceea apărătorii icoanelor trebuie să susţină că acestea au fost sprijinite de credinţa simplă şi de tradiţia nescrisă a bisericii şi să se bazeze mai mult pe liturghie. Astfel autoritatea “sfintei tradiţii” este pusă peste autoritatea Bibliei şi constituie temeiul existenţei icoanelor.  Se pare că practica bisericii este mai importantă pentru ei decât ceea ce spune Hristos :

“Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”   (Sfânta Evanghelie după Ioan 4:23-24)

Dumnezeu este duh, de aceea Hristos  spune că putem să ne închinăm cu adevărat Tatălui numai în duh şi în adevăr. Închinarea noastră este strâns legată de viaţa practică. Natura lui Dumnezeu este sfinţenie şi dreptate. La rândul nostru suntem chemaţi la străduinţă pentru a ne lăsa schimbaţi în asemănarea caracterului Său. Aceasta necesită o totală dăruire lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii.

“…Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului…”  (A doua epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 3:18)

“Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovniceasă, şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu,  ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.”   (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 12:1-2)

Mai mult decât atât, cultul icoanelor este o mărturie clară a înţelegerii greşite a naturii lui Dumnezeu. Unele icoane prezintă Trinitatea ca pe un bătrân, un tânăr şi un porumbel.  Fiinţa lui Dumnezeu este mai presus de orice este creat. El este duh, de aceea nu putem nici măcar în imaginaţie să-I dăm o formă, pentru că prin aceasta L-am limita înţelegerii omeneşti.

“…Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău…” (3 Regi 8:27)

Dintre toate icoanele, cea a lui Andrei Rubliov care reprezintă Trinitatea este culmea acestei practici, arătând cât de departe se poate merge în direcţie greşită. Deşi icoana este păstrată în Galeria Tretakov din Moscova şi nu într-o „biserică ortodoxă”, putem găsi reproduceri ale acesteia în multe locuri. Pictorul—un călugăr rus din secolul al XV-lea care este venerat ca sfânt de către „Biserica ortodoxa” rusă—a vrut să reprezinte misterul Sfintei Treimi prin ilustrarea întâmplării din Geneza (cap. 18) când trei îngeri l-au vizitat pe Avraam. În pictură apar trei oameni cu aripi stând în jurul unei mese.

Dar este o diferenţă esenţială între ceea ce Avraam a experimentat din Dumnezeu vorbind cu îngerii şi ceea ce Hristos  ne-a revelat în persoana sa şi prin Duhul Sfânt despre Dumnezeu, despre Trinitate. Nu putem spune că Dumnezeu s-a descoperit lui Avraam ca Trinitate prin cei trei îngeri.

“Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”  (Sfânta Evanghelie după Ioan 1:18)

Biblia îl numeşte pe Hristos  “chipul Dumnezeului invizibil”, pentru că El este singurul care L-a descoperit pe Tatăl.

“Acesta este chipul (icoana, în greacă: eikon)  lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.” (Epistola către Coloseni a Sfântului apostol Pavel 1:15).

Nu înseamnă că Hristos  ne-a făcut cunoscut trupul material al Tatălui, pentru că Dumnezeu nu are trup material. Revelaţia Sa a fost una spirituală, El ni L-a descoperit pe Dumnezeu.

“…fericitul  şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată;  pe Care nu l-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică!   Amin.”  (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel  6:15-16)

Iisus i-a spus lui Toma:  „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu l-aţi fi cunoscut; Dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl, şi ne este de ajuns.“

Iisus  i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: „Arată-ne pe Tatăl?“ Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl, şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele, pe care vi le spun, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face  lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl, şi Tatăl întru Mine,  iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.  (Sfânta Evanghelie după Ioan 14:6-11)

Este vreo contradicţie între aceste pasaje? Pe de o parte, nimeni nu-L poate vedea pe Tatăl, pe de alta parte, Hristos  ni L-a arătat pe Tatăl. Atunci înseamnă că se referă la moduri diferite de a vedea. Pasajele arată faptul că, prin credinţă, credincioşii pot să-L vadă pe Dumnezeu într-un mod spiritual. Această vedere a fost mijlocită de Hristos , care a reflectat natura Tatălui, dragostea Lui. El nu a vrut să spună că prin forma Sa fizică Îl putem vedea pe Dumnezeu, ci că întreaga Sa viaţă şi cuvintele Sale sunt în conformitate cu voia Tatălui şi Îi reflectă natura spirituală. Dăruirea lui Hristos  a reflectat dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru oameni.

„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere”   (A doua epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 5:7)

“Dar cum vor chema numele Aceluia  în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi,  fără propăvăduitor? (…) Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos.”  (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 10:14.17)

Cei care l-au urmat s-au străduit să dea mai departe ceea ce au auzit de la El—parţial aceasta ne-a fost transmis în Noul Testament—şi niciodată nu au făcut vreo aluzie la înfăţişarea Sa.

Hristos a promis mântuire celor care cred în cuvintele lui, el nu a vorbit despre înfăţişarea sa. Biblia accentuează credinţa în opoziţie cu vederea.

“Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.” ( Epistola către Evrei 11:1,3)

Hristos  I-a spus lui Toma:

„Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.“   (Evanghelia după Ioan 20:29)

Condiţia pentru a fi mântuit menţionată de Hristos  este adevărata credinţă în Dumnezeu, adică ascultarea de cuvintele Sale în vederea punerii în practică.

“Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă.”  (Sfânta Evanghelie după Ioan 5:24)

Mulţi ortodocşi au icoane în casele lor, dar puţini dintre ei citesc şi cunosc Sfânta Scriptură şi mai puţini sunt aceia care trăiesc conform acesteia.

“Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”   (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4:12)

“Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.  Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului.”   (A doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel  3:17-18)

Închinarea la Maria

Ca şi închinarea la icoane, închinarea la Maria şi închinarea la Sfinţi se află în centrul practicii „Bisericii ortodoxe” şi reprezintă de asemenea  lucruri esenţiale în mântuire în ciuda faptului că mărturiile istorice din primele patru secole nu menţionează nimic despre acestea. Nu există nicio mărturie scrisă în legătură cu rugăciuni adresate Mariei sau vreo referire la ajutorul şi puterea ei protectoare care să fi fost căutate de creştini. Rolul ei este văzut mai degrabă într-un cadru mai larg al planului de mântuire al lui Dumnezeu. În afară de Evanghelii, Pavel o menţionează pe Maria doar o singură dată în Gal. 4:4 şi atitudinea scrierilor apostolice timpurii este aceeaşi.

“Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sã-i rãscumpere, ca sã dobândim înfierea.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 4:4-5)

În planul de mântuire al lui Dumnezeu accentul nu este pe mijlocul prin care Dumnezeu s-a întrupat ci ceea ce El a adus pentru omenire.

Pentru mai multe detalii despre acest subiect vezi tratatul nostru despre Maria.

Tradiţia ortodoxă susţine că iconografia marianică a fost inaugurată de Luca, primul care ar fi pictat o icoană a Mariei şi aceasta ar constitui apostolicitatea iconografiei marianice. Însă nu există vreo astfel de icoană pictată de Luca care să fi fost păstrată, iar icoana Fecioarei Umilinie nu are alte exemplare mai vechi de secolul al X-lea5. Astfel, este discreditată ideea apostolicităţii iconografiei marianice.

Din punct de vedere istoric, cultul Mariei a început în acelaşi timp cu apariţia cultului sfinţilor şi al icoanelor.

Închinarea la sfinţi

Deşi poziţia ierarhică a sfinţilor este considerată mai mică decât cea a Mariei, totuşi ei ocupă un loc important în practica şi teologia ortodoxă, mai ales în legătură cu uzul icoanelor. În ciuda faptului că sfinţii au un rol important în închinarea ortodoxă, li s-a dat puţină atenţie în teologie. Valoarea lor dogmatică şi ecleziastică a fost afirmată de Sinodul de la Niceea (787) unde s-a declarat rolul lor ca mijlocitori alături de Maria.

Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii, care au fost plăcuţi lui Dumnezeu, fie cei de dinainte de lege, fie cei de sub har, sunt vrednici de a li se da lauda, cine nu se roagă la sfinţi ca la unii care vor să mijlocească pentru oameni potrivit tradiţiei bisericii să fie anatemizat.” (Al VII-lea Sinod ecumenic – Nicea 787)

Aceasta a fost tradiţia apostolilor şi a creştinilor din primele secole?

Cine sunt sfinţii cărora Pavel le adresează epistolele? De exemplu:

„Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, TUTUROR SFINŢILOR întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii”. (Epistola către Filipeni 1,1)

Vezi şi pasajele din 1Corinteni 1:2; Romani 1:7 etc.

Este evident că aceştia sunt creştini din timpul lui Pavel. De fapt, sfinţenia este condiţia ca cineva să poată fi numit creştin.

“Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei voastre,  Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii.  Că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt“.  (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol  Petru 1:14-16)

Da, este adevărat că unii creştini sunt mai ascultători, dar aceasta nu le dă dreptul de a fi veneraţi de ceilalţi credincioşi care sunt mai puţin ascultători. Şi, de altfel, nici apostolii, nici îngerii nu au acceptat să fie veneraţi; ei au respins categoric astfel de încercări.

“Şi când a fost să intre Petru, Corneliu, întâmpinându-l, i s-a închinat, căzând la picioarele lui.  Iar Petru l-a ridicat, zicându-i: Scoală-te. Şi eu sunt om. “   (Faptele Sfinţilor Apostoli  10:25-26)

Atunci când oamenii din Listra au vrut să se închine lui Pavel şi Barnaba, ei au respins aceasta foarte clar:

„Şi zicând: Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele”.  (Faptele Sfinţilor Apostoli 14:15)

Îngerul a respins închinarea apostolului Ioan:

“Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei.”   (Apocalipsa Sfântului Ioan 19:9)

Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm!

„Pleacă, Satan“, i-a răspuns Iisus. „Căci este scris: „DOMNULUI, DUMNEZEULUI TĂU SĂ TE ÎNCHINI ŞI NUMAI LUI SĂ-I SLUJEŞTI.“  (Sfânta Evanghelie După Matei 4,10)

Dumnezeu nu are nevoie de alţi mijlocitori, Hristos  este singurul mijlocitor.

„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”. (Epistola Întâia Către Timotei A Sfântului Apostol Pavel 2:5)

Faptul că Hristos este mijlocitorul nostru nu înseamnă că omul nu poate să se întoarcă la Tatăl ca să primească ajutor sau mântuire, ci că El i-a îndemnat pe oameni să-L caute pe Dumnezeu, le-a arătat calea către El. A fost planul lui Dumnezeu ca omul să aibă relaţie cu El şi să se poată întoarce direct la El. El este îndurător cu aceia care Îl căută cu inima deschisă şi le ascultă rugăciunea. Numai El este atotputernic şi poate să intervină în viaţa oamenilor.

După moarte nici chiar sfinţii nu mai pot face ceva pentru cei care sunt pe pământ aşa cum este exprimat în pilda cu Lazăr şi Avraam:

“Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.  Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.  Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.  Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.”  (Sfânta Evanghelie după Luca 16:27-31)

În Vechiul Testament a fost clar pentru evrei că nici chiar cei mai mari strămoşi ai lor nu-i mai pot ajuta după moartea lor, ci numai Dumnezeu:

“Dar Tu eşti Părintele nostru! Avraam nu ştie nimic, Israel nu ne cunoaşte. Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Mântuitorul nostru: acesta este numele Tău de totdeauna.”     (Isaia 63:16)

BISERICA ORTODOXĂ

Care este de fapt biserica ortodoxă?

Care biserică este urmaşă a apostolilor? Multe pretind că ele sunt, dar care are dreptate?

Am dori să facem o analogie cu timpul lui Hristos. Când Hristos  a venit şi a vrut să scoată la iveală viaţa păcătoasă a evreilor, fariseii au vrut să-l ucidă. Ei erau convinşi de adevărul lor, de faptul că ţin Legea, că au tradiţia corectă pentru că erau descendenţii lui Avraam.

“Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi?  Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru. Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu”.      (Sfânta Evanghelie după Ioan 8:37-47)

În acelaşi fel, dacă cineva demonstrează existenţa unei continuităţi istorice dar fără a avea continuitate în modul de viaţă şi în conţinutul spiritual, aceasta nu are nicio valoare.

Succesiunea apostolică continuă este în mod evident contrazisă de diferenţele dintre biserica din primul secol şi „Biserica ortodoxă” de astăzi. Aceste diferenţe sunt evidente pentru o persoană care citeşte Biblia şi vrea să practice creştinismul aşa cum au făcut-o apostolii şi primii creştini:

“Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete.  Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.  Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.”  (Faptele Sfinţilor Apostoli 2:41-47)

Putem vedea vreo asemănare între „Biserica ortodoxă” de astăzi şi primii creştini?

Pentru mai multe detalii vezi tratatul nostru despre biserică.

Ritualurile şi formalismul – au vreun loc în biserică?

Un alt lucru important este faptul că Dumnezeu a respins foarte aspru formalismul deja din vremea Vechiului Testament:

“Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei! Luaţi aminte la învăţătura Domnului voi  popor al Gomorei „Ce-mi foloseşte mie mulţimea jertfelor voastre?”  zice Domnul! „M-am săturat de  arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de  tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi,  cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice. Tămâierile îmi sunt dezgustătoare; Lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi.  Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către mine, Ei îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge!” „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Numai faceţi rău înaintea ochilor mei. Încetaţi odată!  Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat,  faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”    (Isaia 1:10-17)

Ritualurile s-au schimbat, dar ceea ce a spus Hristos  cărturarilor şi fariseilor este valabil şi astăzi pentru aceia care fac nişte practici formale, dar nu practică dreptatea, mila şi credincioşia:

“Vai vouă cărturari şi farisei făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă şi mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii! Judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici!  Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară.”      (Evanghelia după Matei  23:23-26)

Irineu spune despre Biserică: “Ea nu face nimic prin invocări de îngeri sau incantaţii sau prin orice altfel de mijloace rele; dar adresând rugăciuni către Domnul, care a făcut toate lucrurile, într-un spirit curat, sincer şi drept şi chemând numele Domnului nostru Isus Hristos”.   (Irineu, Adv. haer. II,32,5)

CONCLUZII

Care este deci Biserica ortodoxă? În mod evident nu aceea care se numeşte aşa şi care în realitate nu păstrează „învăţătura ortodoxă” a lui Hristos şi a apostolilor şi care nu practică „închinarea ortodoxă” în faţa lui Dumnezeu aşa cum Îi este plăcut Lui. După cum am explicat mai înainte, Hristos nu a vrut niciodată nişte practici formale, separate de viaţa de zi cu zi, ci a vrut ca ucenicii Săi să urmeze calea Lui:

“Şi zicea către toţi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie”    (Evanghelia după Luca 9:23)

Modul acesta de viaţă este închinarea plăcută lui Dumnezeu; aşa îl slăvim pe Dumnezeu şi nu prin nişte ritualuri fără o transformare a vieţii. Prin urmare, Dumnezeu zideşte Biserica ortodoxă nu pe o instituţie omenească, ci pe ucenicii, pe urmaşii Săi care îşi dăruiesc viaţa total Lui.

Scroll to top ↑


Note de subsol:
  1. Symeon the New Theologian, Letter on Confession, 11, 13; translated in Alexander Golitzin (ed.), St. Symeon the New Theologian. On the Mystical Life. The Ethical Discourses, Crestwood, N.Y.: St. Vladimir’s Seminary Press, 1997, pp. 196, 198-199. online: http://www.orthodoxchristianbooks.com/articles/335/-not-rocking-boat/ 
  2. Filaret din Moscova (1782-1867), citat de http://www.crestinortodox.ro/editoriale/o-teologie-traita-70286.html 
  3. http://en.wikipedia.org/wiki/Maximus_the_Confessor 
  4. Citatele biblice sunt preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, aprobată şi tipărită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 
  5. vezi Ouspensky, Teologia icoanei