Ecumenismul

De-a lungul istoriei deseori s-a folosit violenţa ca mijloc de „convingere“ a celor care aveau altă credinţă, aceasta având loc chiar şi în numele „creştinismului“. Astăzi însă libertatea religioasă constituie baza incontestabilă cel puţin a culturii europene.

Ne bucurăm de faptul că există un dialog între denominaţiuni şi că există o străduinţă de a trăi în pace unii cu alţii, tratând cu respect diferenţele de opinii.

Mişcarea ecumenică reprezintă însă o direcţie prin care se pierde importanţa învăţăturii sănătoase. Respectul faţă de opinia celuilalt nu trebuie să atragă după sine neglijarea adevărului.

Pericolele pe care le poartă ecumenismul au fost recunoscute de-a lungul istoriei chiar şi de bisericile catolice şi ortodoxe, după cum se poate vedea din citatele de mai jos:

Scrisoarea circulară a papei cu privire la ecumenism din anul 1928:

Dacă biserica catolică ar accepta aceste principii, atunci ar nega adevărul divin revelat (…). Dragostea şi unitatea creştină nu pot contrazice adevărul divin. Acest adevăr divin trebuie ferit de:

a) Indiferenţă religioasă potrivit căreia fiecare religie are aceeaşi valoare;

b) Modernism potrivit căruia adevărul revelat este relativ şi nu absolut, variind în funcţie de timp şi circumstanţe;

c) Şi în cele din urmă de falsa prezumţie că putem distinge între învăţături de bază ale credinţei şi învăţături care nu sunt de bază dat fiind faptul că pentru a fi mântuiţi trebuie să credem în fiecare adevăr care ne-a fost revelat.

Sinodul pan-ortodox de la Moscova din anul 1948:

1) Potrivit opiniei bisericii ortodoxe, biserica ecumenică pe care CEB (Consiliul Ecumenic al Bisericilor) doreşte să o instaureze nu corespunde cu spiritul creştinismului şi cu dorinţa lui Christos.

2) Obiectivul acestei biserici ecumenice ar fi acela de a obţine influenţă internaţională având mijloacele politice potrivite, fapt care este incompatibil cu modul de acţionare al bisericii lui Christos.

3) În ultimii 10 ani de la conferinţa din Edinburgh din anul 1937 subiectul unităţii bisericii nu a fost examinat dintr-o perspectivă teologică. De fapt, subiectul unităţii a fost tratat numai dintr-o perspectivă umanitară, economică şi politică.

4) Aceste aşteptări ale CEB – care sunt şi condiţiile pentru a fi membru - trasează nişte limite atât de înguste cu privire la învăţătura creştină încât puţina credinţă care mai rămâne este insuficientă pentru a rezista interferenţelor satanice.

Părintele arhimandrit Arsenie Boca (+1989):

Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfînta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!“ (Talanţii împărăţiei, pag.197)

Într-o conferinţă ţinută în ziua 12 mai 1970 la Facultatea de Teologie din Atena, Prof. Dr. Constantin Mouratidis, profesor de Drept Bisericesc şi de Pastorală, a spus despre Mişcarea Ecumenică:

„Spiritul care însufleţeşte această Mişcare este acela al sincretismului religios şi al minimalismului dogmatic, al eludării deosebirilor dogmatice de bază, în vederea uşurării apropierii şi unirii diferitelor confesiuni creştine… Sincretismul ecumenic nu este o simplă erezie, ci este o erezie absolută pentru că, în esenţă, duce la tăgăduirea creştinismului ca adevăr unic şi exclusiv absolut din revelaţie şi la coborârea lui la situaţia de una din mai multe religii, chiar dacă aceasta este cea mai spirituală şi mai însemnată, dar totuşi nu unică. Sincretismul ecumenic este cea mai mare primejdie pentru Biserica Ortodoxă…“ (Mitrolopit Nicolae Corneanu: Quo vadis? Studii, note şi comentarii teologice, Timişoara, 1990, pag.114)

Unitate în diversitate?

Mulţi oameni consideră că diviziunile din cadrul creştinismului şi diferitele denominaţiuni nu sunt conform voii lui Dumnezeu. Biblia arată în mod univoc faptul că Isus a dorit ca între creştini să fie o unitate completă.

Această unitate este semnul pentru lume că Dumnezeu lucrează în creştini.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. (Ioan 17:20-23)

Primii creştini nu priveau la unitate ca fiind o perspectivă viitoare, ci pentru ei unitatea era o experienţă prezentă. Unitatea potrivit voii lui Dumnezeu şi potrivit adevărului este garanţia coeziunii comunităţii creştine.

Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. (Faptele Apostolilor 4:32)

Apostolul Pavel, de asemenea, a făcut apel la păstrarea unităţii:

Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. (1 Corinteni 1:10)

… şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. (Efeseni 4:3-5)

Baza unităţii atât la început, cât şi în prezent, precum şi în viitor este ca fiecare membru al bisericii să se fi pocăit, pentru că Dumnezeu poate să conducă cu Duhul Sfânt numai pe aceia care Îl ascultă şi care se supun voii Sale. În felul acesta se realizează unitatea în Biserică, aceasta fiind şi condiţia realizării/atingerii unităţii între biserici.

Istoria arată însă că menţinerea unităţii a eşuat. Care este cauza?

De ce atâtea diviziuni în „lumea creştină“? Să fie oare puterea lui Dumnezeu prea mică şi rugăciunea lui Hristos fără rezultat?

Unitatea în învăţătură nu se rezumă doar la acceptarea anumitor doctrine.

Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28: 19-20)

Apostolul Pavel înţelege unitatea ca un acord deplin între credincioşi. Isus, de asemenea, compară unitatea dintre ucenicii lui cu unitatea care este între El şi Tatăl. Pavel accentuează că această unitate este necesară atât în învăţătură cât şi în modul de viaţă, care e de fapt punerea în practică a teoriei.

Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea…  (2 Timotei 3:10)

Urmaţi-mă pe mine, fraţilor şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi, care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. (Filipeni 3:17-18)

Orice om sincer trebuie să-şi pună întrebarea:

Oare toate aceste denominaţiuni, ale căror invaţături se bat cap în cap, urmează învăţăturile lui Isus?

Sfânta Scriptură nu dă o listă a tuturor învăţăturilor false posibile. Ea transmite învăţătura corectă pentru ca orice creştin din orice timp şi din orice cultură să fie capabil să reprezinte voia lui Dumnezeu şi să respingă tot ceea ce deviază de la adevăr. Calea cea strâmtă nu se schimbă, ea rămâne aceeaşi în orice timp.

Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. (Iuda 1:3)

Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:13-14)

La al treilea Congres al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) din 1961 s-a ajuns la următoarea formulare: „CEB este o asociaţie frăţească a Bisericilor care-L mărturisesc pe Isus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, conform Scripturii şi încearcă să răspundă împreună chemării lor comune pentru mărirea singurului Dumnezeu, în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.“

Premisa realizării unităţii nu poate fi doar căutarea „minimului“ acceptat de toţi. „Pacea“ obţinută cu preţul reducerii credinţei la minimum rămâne doar o tentativă omenească, deoarece nu se bazează pe adevărul divin.

V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr. (1 Ioan 2:21)

Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!“ (2 Ioan 9-10)

Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. (1 Ioan 4:6)

Dacă doar acest „crez minim“ ar fi fundamentul părtăşiei pe care o avem unul cu altul, atunci cum să ne raportăm la faptul că o mulţime de oameni în decursul acestor două milenii şi-au sacrificat viaţa pentru credinţă, alipindu-se de ceea ce au înţeles că este adevărat?

Adevărul este singura legatură care-i apropie pe creştini – adevărul este baza unităţii. Toleranţa care trece peste adevăr: „interpretarea Scripturii după felul individual al fiecăruia“, împlineşte mai degrabă avertizarea apostolului Pavel:

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. (2 Timotei 4:3-4)

O astfel de atitudine nu face adevărul mai divers, ci este o sursă a învăţăturilor false. Diferenţele nu dovedesc unitatea, ci mai degrabă neascultarea.

Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele … (1 Timotei 6:3-4)

Dovada interpretării corecte a Scripturii este o viaţă curată, trăită în dragoste, conform principiilor biblice. În orice timp, creştinii alcătuiesc un singur trup prin Duhul Sfânt, care este:

… Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15)

Scroll to top ↑