Cine este creştin?

Originea şi folosirea cuvântului “creştin”

Conform Faptelor Apostolilor 11:26, ucenicii lui Christos au fost numiţi creştini:

….Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.

În greacă cuvântul “creştin” (christianos) derivă din cuvântul Christos. Prin urmare, cineva poate fi considerat creştin dacă Îl urmează pe Isus Christos.

Ucenic (discipol) este acela care se străduieşte să-L înţeleagă şi să-L imite pe Stăpânul său. Deciziile pe care le ia în viaţa lui se bazează pe viaţa şi învăţătura Stăpânului său.

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă   voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.
Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.”   (Marcu 8:34-35)

Conform Noului Testament oricine Îl urmează pe Isus este numit copil al lui Dumnezeu.

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu… (Ioan 1:12)

Cel care Îl urmează pe Isus primeşte în dar viaţa veşnică. Fiind născut din nou, acceptă ca Dumnezeu să-l conducă şi să-l formeze. Cel care este copilul lui Dumnezeu alege să fie ascultător de Tatăl.

Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. (1Ioan 2:3-4)

Atâta timp cât o persoană refuză să-şi supună total viaţa lui Dumnezeu cel Sfânt, el este mort spiritual din cauza păcatului său.

Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ei I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată   robii nimănui; cum zici Tu: ,Veţi fi slobozi!” „Adevărat, adevărat, vă spun”, le-a răspuns Isus, „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.  Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea.  Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:31-36)

Isus vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Dacă cineva se pocăieşte (adică îi pare rău pentru păcatele sale şi se întoarce), Isus îl eliberează, Dumnezeu îl sfinţeşte şi îi dă putere să trăiască o viaţă nouă total pentru Dumnezeu.

…cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Efeseni 4:22-24)

Fiecare membru al bisericii a fost sfinţit şi de aceea este sfânt. (Filipeni 1:1; 2 Corinteni 1:1).

Fiind copii ai lui Dumnezeu toţi creştinii au un singur Tată, pe Dumnezeu. Deci, relaţia între credincioşi este o relaţie frăţească.

Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi ,Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi ,Dascăli’; căci Unul singur este Dascălul vostru: Cristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat. (Matei 23:8-12)

El a răspuns: „Cine este mama Mea, şi fraţii Mei? Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.“ (Marcu 3:33-35)

Prin urmare, termenii: ucenic, copil al lui Dumnezeu, sfânt şi frate/soră pot fi folosiţi ca sinonime ale cuvântului creştin.

Cum putem şti cine este creştin?

Viaţa de creştin se bazează pe acceptarea mântuirii prin Isus Christos. Isus îi eliberează pe creştini de păcat. El le revelează Adevărul, astfel sunt capabili să înţeleagă învăţătura corectă despre fiinţa lui Dumnezeu şi să trăiască o viaţă sfântă conform voii Lui. Învăţătura corectă şi trăirea unei vieţi conform voii lui Dumnezeu sunt indisolubil legate.

Din păcate, în zilele noastre sunt foarte multe aşa-numite “biserici” care nu se supun standardelor biblice. Putem vedea dacă o denominaţiune religioasă este biblică printr-o cercetare atentă a învăţăturii şi a stilului lor de viaţă. Este mai greu să vedem dacă un individ este creştin pentru că des există o varietate largă de practici şi opinii diferite legate de credinţă în cadrul aceluiaşi grup din cauza lipsei de străduinţă pentru a ajunge la o unitate adâncă. Deci sunt câteva elemente esenţiale care aparţin relaţiei cu Dumnezeu care ne pot indica în mod clar cine trăieşte cu Dumnezeu.

a) A trăi conform voii lui Dumnezeu

A deveni creştin implică o decizie conştientă de a-L urma pe Isus. De fapt aceasta este pocăinţa. Ioan 1:12, citat mai sus, vorbeşte despre necesitatea de a-L primi sau accepta pe Isus, arătând că a deveni creştin implică o decizie. Nu oricine care decide să-L urmeze pe Isus cunoaşte momentul în care a luat această decizie. În unele cazuri decizia de a ne preda viaţa în mâna lui Dumnezeu este rezultatul schimbării pozitive, a punerii în practică a ceea ce înţelegem.

Urmarea pocăinţei (greacă metanoia = schimbarea minţii) este că persoana nouă vede lumea cu alţi ochi. Are un sistem de valori nou şi trăieşte pentru alte scopuri decât înainte de a-l cunoaşte  pe Dumnezeu. Prin pocăinţă, relaţia distrusă între om şi creatorul său este restaurată şi prin această relaţie creştinul trăieşte conform voii lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut ca Duhul Sfânt să locuiască în fiecare creştin, făcându-l capabil să trăiască o viaţă sfântă.

Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:14)

Pocăinţa înseamnă a regreta şi a lăsa în urmă păcatele din trecut şi a ne dărui în căutarea şi facerea de bine.

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. (Romani 6: 17-18)

Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:1-2)

Viaţa de creştin este un proces continuu pentru sfinţire. Dumnezeu lucrează în fiecare creştin pentru a-l forma din ce în ce mai mult după chipul Fiului Său. Aceasta nu înseamnă că un creştin nu mai păcătuieşte tot restul vieţii lui, ci se separă de păcat. Rezultatul sfinţirii trebuie să fie vizibil în viaţa oricărui creştin (Ioan 15:1-10), pentru că Dumnezeu îi dă puterea să lupte pentru o viaţă curată (2 Petru 1:3; Romani 6:12-14).

În adevăr, legea Duhului de viaţă în Christos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. (Romani 8:2)

Rezultatul relaţiei cu Dumnezeu este vizibil în faptele bune pe care un creştin le face, manifestându-se în principal în dragostea frăţească.

Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă. (Galateni 6:10)

Dragostea frăţească este semnul prin care pot fi cunoscuţi ucenicii lui Christos (Ioan 13:34-35). Aceasta se bazează pe decizia fiecărui creştin de a-şi dărui viaţa fraţilor şi surorilor sale.

Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. (1 Ioan 3:16)

Înţelegerea lui Dumnezeu, a dragostei Lui, recunoaşterea dragostei lui Dumnezeu este ceea ce îi conduce pe creştini să se dăruiască total pentru a-L sluji pe El şi pe ceilalţi semeni ai săi.

Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4:8)

Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. (1 Ioan 3:10)

Relaţia între fraţii şi surorile în credinţă este diferită de alte relaţii deoarece creştinii au aceeaşi atitudine faţă de viaţă, împărtăşesc aceeaşi speranţă şi ţel în viaţă. Din moment ce un creştin nu este în unitate cu necredincioşii în aceste puncte, cooperarea este limitată, deşi, chiar şi în acest caz creştinii trebuie să facă tot ce pot pentru a încuraja respectul reciproc şi o coexistenţă paşnică.

“Am fost botezat şi deci sunt creştin…“
Unii oameni gândesc că o persoană devine creştină prin botez. În Romani 2:28-29 putem citi:

Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

În acelaşi mod pentru a deveni creştin cel mai important lucru este schimbarea interioară, botezul fiind numai expresia acestei schimbări interioare.

“Eu sunt un om bun…“
Este o diferenţă importantă între a fi un om bun şi a fi creştin. Cineva poate să aibă multe calităţi bune, poate fi chiar un ajutor devotat sau o persoană generoasă, însă aceasta nu înseamnă că este creştin. Calităţile bune ale cuiva sunt avantajoase pentru ceilalţi oameni într-o anumită măsură, dar acestea pot fi folosite în cel mai bun mod în situaţia în care acesta este întors la Dumnezeu. Dacă cineva vrea să fie bun fără să se fi întors la Dumnezeu există pericolul ca bunătatea sau măreţia lui să facă pe ceilalţi să-l respecte şi să-l onoreze pe el în loc de a-L respecta şi urma pe Isus.

Exemplul tânărului bogat din Luca 18:18-30 arată de asemenea că Isus le-a cerut ucenicilor Săi supunere totală faţă de Dumnezeu. Tânărul bogat a fost un om bun. Fără îndoială el a împlinit poruncile pe care Isus le-a menţionat (cel puţin la un anumit nivel). Cu toate acestea, el însuşi a realizat că ceva îi lipsea ca să aibă viaţa veşnică. Putem vedea din răspunsul lui Isus că împlinirea superficială a unor legi nu este de ajuns. Isus arată ceea ce omul nu vrea să-I încredinţeze lui Dumnezeu. Isus pretinde că El trebuie să fie Stăpânul întregii noastre vieţi, aşa cum a recunoscut şi Petru când a spus: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat“ (versetul 28).

Urmarea lui Isus înseamnă a căuta ce vrea să facă Dumnezeu în orice lucru din viaţa noastră. Trebuie să fim gata să renunţăm la totul pentru Dumnezeu. Trebuie să renunţăm la egoism, la materialism, la ambiţii, carieră, hobbyuri, nu numai când ne confruntăm cu persecuţii. Nu e de ajuns doar să ne lăsăm de păcatele noastre, ci trebuie să ne stabilim priorităţile corecte în viaţa noastră (Luca 9:57-62; 14:25-30). Trebuie să fim gata să rămânem în credinţa noastră chiar şi atunci când familia sau prietenii nu sunt de acord (Matei 10:34-38). Trebuie să acceptăm că poate ei vor fi împotriva noastră şi ne vor persecuta.

Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! (Faptele Apostolilor 5:29)

b) Învăţătura corectă

Isus a spus că Tatăl caută închinători care I se închină în duh şi adevăr (Ioan 4:23). Isus ne-a revelat Adevărul, după cum putem vedea din rugăciunea Lui cu puţin înainte de moartea Sa.

Căci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan 17:8)

Evanghelia şi de fapt tot Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, a fost dată ca un ghid să ne ajute să înţelegem voia lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin Vechiul şi Noul Legământ ca să ne arate cum să trăim. Adevărul poate fi recunoscut de oricine – aşa cum arată şi Pavel în a doua scrisoare către Corinteni:

Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării. (2 Corinteni 4:2-3)

Oricine este gata să asculte de Dumnezeu poate recunoaşte care este voia Sa.

Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine. (Ioan 7:17)

Înţelegerea adevărului, înţelegerea corectă a cuvântului lui Dumnezeu este baza relaţiei cu Dumnezeu. A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă numai a înţelege teoretic ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci şi a primi mesajul Lui din toată inima noastră  şi a trăi în părtăşie cu El.

Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3)

De aceea Noul Testament accentuează în mod deosebit învăţătura corectă, chiar făcând din aceasta o condiţie pentru a putea fi mântuit.

Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Timotei 4:16)

Învăţăturile false conduc la o imagine greşită despre Dumnezeu. În consecinţă, cel care acceptă o învăţătură falsă nu-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi nu poate avea relaţie cu El (2 Ioan 9). Doar cel care nu doreşte să se supună lui Dumnezeu întru totul  acceptă şi rămâne în învăţături false.

Astăzi există multe denominaţiuni care se consideră biserici creştine. Ele au o sumedenie de învăţături diferite şi oferă forme variate de viaţă religioasă, în timp ce ei nu cer de la membrii lor să se dedice cu totul lui Dumnezeu printr-o viaţă sfântă.

Dimpotrivă Biserica, adunarea celor credincioşi, este zidită pe învăţătura apostolilor (Efeseni 2:20). Aceasta nu admite învăţături greşite (Galateni 1:9). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3:15). Învăţătura ei este neschimbată (1 Corinteni 1:10).

Diferitele denominaţiuni nu pot reprezenta părţi ale unei singure biserici, cea universală, deoarece au învăţături contradictorii. Aceasta nu înseamnă că nicio persoană care este într-o grupare religioasă care are învăţături false nu poate deveni creştină. Dar dacă aceasta creşte în credinţă va fi confruntată cu învăţăturile false şi va trebui să le refuze pentru a-şi putea păstra relaţia cu Dumnezeu.

Vezi tema noastră intitulată despre „Pericolul învăţăturilor false”.

De ce trebuie să ştim cine este creştin?

În acest secol al “toleranţei” şi al pluralismului a pune sub semnul întrebării credinţa cuiva se consideră a fi lipsă de respect. Întrebările delicate sunt adesea evitate pentru a nu ofensa. Dar relaţia în care problemele şi diferenţele nu pot fi discutate nu este una armonioasă sau sinceră.

Dacă acceptăm acest mod de gândire că nu trebuie să punem sub semnul întrebării ceea ce face sau crede cineva excludem posibilitatea de a avea relaţii adânci şi părtăşie. Aceasta ar însemna că nu suntem capabili să ne ajutăm unul pe altul pentru că nu putem vedea nevoile celuilalt. Însă planul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi este ca aceştia să se bazeze unul pe altul şi să se sprijine cu adevărat (Evrei 3:12-14; 1 Tesaloniceni 2:8-12).

Numai cei care doresc să asculte de Dumnezeu fac parte din Biserică (Matei 18:15-17; 1 Corinteni 5:9-13). Biserica trebuie să fie o oglindă pentru urmaşi aşa încât ei să vadă ce fel de relaţie au avut creştinii cu Dumnezeu.

Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:14-16)

Din păcate mulţi sunt cei care susţin că sunt creştini, dar faptele lor neagă aceasta. Trebuie să le cercetăm credinţa şi să le arătăm ce lipseşte în relaţia lor cu Dumnezeu. Trebuie să-i chemăm la pocăinţă. Aceasta înseamnă dragoste adevărată faţă de ei, pentru că dorinţa noastră este ca oricine să trăiască întotdeauna în ascultare de Dumnezeu. Creştinii nu pot să aibă părtăşie cu oamenii care în mod conştient decid să trăiască în falsitate. Nu trebuie să adoptăm învăţăturile lor sau modul lor de gândire (2 Ioan 7-11).

Scroll to top ↑