Botezul cu Duhul Sfânt


În acest tratat am vrea să împărtăşim cu cititorii încredinţarea noastră că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii săi în acelaşi mod şi doreşte să aibă o relaţie deplină cu ei imediat ce aceştia decid să devină copiii Săi. De aceea, în momentul pocăinţei, Duhul Sfânt le umple inima fără a întârzia vreo clipă. Acesta este botezul cu Duhul Sfânt, adică răspunsul imediat al lui Dumnezeu la decizia lor. Am dori ca, pe baza unor pasaje din Biblie, să explicăm de ce credem în modul acesta şi, totodată, să punctăm erorile învăţăturii charismatic-penticostale care separă pocăinţa de botezul cu Duhul Sfânt.

Contextele în care apare sintagma ,,botezul cu Duhul Sfânt” şi înţelesul său

Sintagma ,,botezul cu Duhul Sfânt” apare în toate evangheliile: Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33. În aceste versete Ioan Botezătorul se referă la Isus; el avea să boteze cu Duhul Sfânt. Isus este mai mare decât Ioan Botezătorul. Ioan i-a chemat pe oameni să se pocăiască din păcatele lor. Isus poate să le dea şi putere de sus prin Duhul Sfânt să trăiască o viaţă evlavioasă şi să Îl urmeze. Promisiunea lui Ioan s-a împlinit la Cincizecime, în anul 30, aşa cum Isus a anunţat că se va întâmpla atunci când s-a înălţat (Faptele Apostolilor 1:4-8). Putem vedea că ucenicii, care stăteau închişi în casă pentru că se temeau de evrei, au avut mult curaj şi multă înţelepciune să propovăduiască Vestea Bună după ce au primit Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2:14).

Situaţia unică a ucenicilor: decalajul dintre momentul pocăinţei şi botezul cu Duhul Sfânt

Primii ucenici au decis să îl urmeze pe Christos, dar au trebuit să aştepte până în anul 30 d. Hr., la Cincizecime, pentru a fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Isus explică cauza acestui decalaj:

Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. (Ioan 16:7)

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7:37-39)

După cum putem vedea din aceste pasaje situaţia ucenicilor era unică: deşi deciseseră să îl urmeze pe Christos atunci când l-au cunoscut, au primit Duhul Sfânt doar mai târziu, după ce Isus a fost glorificat.1 Au trebuit să aştepte pentru că Duhul încă nu fusese dat (Ioan 7:39). Dar odată ce Duhul a fost dat (cea de-a treia persoană divină a fost revelată la Cincizecime) cei care au decis să îl urmeze pe Isus nu au mai trebuit să aştepte, au putut fi umpluţi cu Duhul fără vreo întârziere.

Situaţia creştinilor după Cincizecime, respectiv după anul 30 d. Hr: botezul cu Duhul Sfânt are loc în momentul pocăinţei – plinătatea Duhului nu se primeşte mai târziu

După anul 30 d. Hr., respectiv după Cincizecime, pocăinţa şi botezul cu Duhul Sfânt nu au mai fost două evenimente separate. Dacă cineva îşi deschide inima şi îl cheamă pe Dumnezeu în viaţa sa, Dumnezeu va locui imediat împreună cu acea persoană.

Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt mângâietor, care să rămână cu voi în veac şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi […] Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. (Ioan 14:16-17, 23)

Isus vorbeşte mai întâi despre trimiterea Duhului Sfânt, despre faptul că acesta va rămâne pentru totdeauna cu credincioşii, apoi despre Tatăl şi despre El însuşi. Aceasta înseamnă că, atunci când primim Duhul Sfânt, de fapt Dumnezeul triunic îşi face locuinţa în noi. Aşa după cum nu doar o parte din Tatăl sau din Fiul locuieşte în noi atunci când ne pocăim, tot aşa nici Duhul Sfânt nu este turnat în mod parţial în inima celui întors recent la Dumnezeu. Singura premisă este să Îl iubim şi să decidem să păstrăm cuvântul Lui. Dacă îndeplinim această condiţie atunci Dumnezeu nu întârzie să îşi manifeste dragostea, ci răspunde imediat şi umple inima credinciosului cu această dragoste.

…dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. (Romani 5:5)

Nu ar fi în armonie cu natura lui Dumnezeu ca să dea celui care tânjeşte după El doar o cantitate redusă din dragostea Sa. Pe de altă parte, Duhul Sfânt este o persoană care nu poate fi divizată în părţi sau în măsuri asemenea unei mese de apă. Lucrarea Sa este adesea comparată cu o apă care dă viaţă, împrospătează şi potoleşte setea; nu găsim în aceste pasaje ideea că Dumnezeu ar da mai întâi o porţie de apă şi numai apoi o cantitate întreagă. Atunci când în Vechiul Testament se promite Duhul Sfânt folosindu-se imaginea apei se vorbeşte întotdeauna despre o plinătate a acestei revărsări: Isaia 32:14.19; 44:1-5; 43:19-20; 41:17-20; 35:7; 55:1-2; Ioel 3:18; Ezechiel 47:1-12).

Dacă Duhul Sfânt este o persoană atunci fie este în inima cuiva, fie nu este. Dacă este prezent, atunci este prezent în mod deplin, cu toată fiinţa Sa şi, prin urmare, umple inima omului.

Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea2 făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. (Tit 3:3-7)

În context Pavel vorbeşte despre pocăinţă. Odată am fost neascultători, dar Dumnezeu ne-a salvat prin spălarea, regenerarea şi înnoirea făcută de Duhul Sfânt pe care l-a turnat asupra noastră din BELŞUG. Aceasta înseamnă că pocăinţa şi înnoirea prin Duhul Sfânt (din belşug, din moment ce bogăţia nu poate să însemne pentru Dumnezeu doar ceva parţial) nu pot fi considerate două evenimente separate, ci ele se petrec în acelaşi timp.

Dacă cineva nu a primit Duhul Sfânt din belşug, nu este spălat, înnoit şi regenerat; în consecinţă nu este mântuit, îndreptăţit şi nu moşteneşte viaţa veşnică (v. 7)

Într-un alt pasaj, Pavel leagă primirea Duhului din belşug cu calitatea de membru al comunităţii.

Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. (1 Corinteni 12:12-13)

Fiecare membru al adunării a fost adăpat dintr-un singur Duh. A fi adăpat este, de asemenea, o expresie care semnifică plinătatea. După cum am amintit mai sus, Duhul, fiind persoană, poate să se dăruiască numai în mod deplin. Dacă El se dăruieşte pentru a ne adăpa, nu face aceasta mai întâi cu câte o picătură şi mai târziu cu mai mult. O astfel de învăţătură se potriveşte cu gândirea orientală potrivit căreia Dumnezeu este impersonal, o energie şi nu un Dumnezeu personal care s-a revelat prin Biblie.

Dacă Duhul Sfânt s-ar primi în două etape (mai întâi parţial şi apoi în mod deplin), atunci ar trebui să existe două grupuri de creştini în biserică potrivit măsurii Duhului pe care o au. Dar pasajul citat din 1 Corinteni 12 nu lasă nici pe departe o astfel de imagine despre biserică. Dacă luăm în considerare contextul mai larg, Pavel spune că fiecare membru al bisericii este la fel de preţios pentru că acelaşi Duh locuişte în el, Duh prin care mărturiseşte că Isus este Domnul său de la care a primit daruri: 1 Corinteni 12:3-11. Sunt diferite daruri care se manifestă în diferite lucrări, dar Pavel nu vorbeşte deloc despre vreo diferenţă în măsură (că Îl putem avea parţial sau total), deşi ar fi potrivit să menţioneze aceasta în versetele 4-6 dacă ar fi existat o astfel de diferenţă. Toate darurile menţionate în vesetele 8-10 sunt semnele plinătăţii cu Duhul Sfânt, nu numai vorbirea în limbi după  cum accentuează mişcarea penticostală şi charismatică, potrivit cărora vorbirea în limbi este semnul cert că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt.

Romani 8:1-17 de asemenea exclude posibilitatea ca în creştinism să existe două grupuri. Pavel compară aici două categorii de oameni şi nu două categorii de creştini. Sunt oameni care trăiesc potrivit cărnii, ei sunt duşmani ai lui Dumnezeu, care nu pot să îi fie plăcuţi Lui şi care vor muri. Aceştia nu sunt creştini. Ei nu sunt creştini fireşti, carnali (aşa cum învăţătura charismatică îi numeşte de obicei pe acei ,,creştini” care nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt). Celălalt grup este format din aceia care trăiesc potrivit Duhului (în versetul 4 Pavel se include şi pe sine în această categorie).3 Aceştia luptă împotriva păcatului, dau morţii faptele trupului şi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Doar ei sunt copiii lui Dumnezeu. Pavel foloseşte expresia: ,,strigăm Abba, Tată!” prin Duhul, ceea ce arată că aceasta este consecinţa umplerii cu Duhul Sfânt. Dumnezeu doreşte să împărtăşească de la început întrega Sa fiinţă cu copiii Săi pentru a-i sprijini în luptele lor. El ne dăruieşte plinătatea ca să experimentăm o relaţie adâncă cu El aşa cum descrie Pavel aici (v. 15). De ce nu i-ar oferi Dumnezeu unui nou convertit, care are lupte foarte grele, tot ajutorul de care acesta are nevoie?!

Exemplul lui Pavel în Damasc este, de asemenea, o mărturie a faptului că a fi umplut cu Duhul Sfânt nu poate fi separat de pocăinţă: Faptele Apostolilor 9:17-18. Mai mult decât atât, nu este nicio menţiune că el ar fi vorbit în limbi (aşa cum se susţine în învăţătura charismatică clasică) sau că ar fi primit vreun alt dar vizibil al Duhului atunci când Anania şi-a pus mâinile peste el.

Şi în Faptele Apostolilor 10:44-48, în cazul lui Corneliu, putem vedea că Duhul a fost turnat asupra lui şi asupra casei sale în momentul pocăinţei lor şi, chiar mai mult decât atât înainte de a fi botezaţi în apă (în timp ce potrivit învăţăturii charismatice clasice secvenţa ar trebui să fie: pocăinţă, botezul în apă, botezul cu Duhul Sfânt).

A fi plin de Duhul Sfânt: relația cu Duhul Sfânt în timpul vieții creștine

În momentul pocăinţei Dumnezeu începe să locuiască în noi prin Duhul Sfânt. Această relaţie cu El poate fi întărită prin ascultarea noastră (prin decizii bune, dăruire, rugăciune) sau slăbită prin neascultarea noastră. Expresii cum ar fi: ,,a fi umplut cu Duhul” în Efeseni 5:18 sau ,,să nu întristaţi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” în Efeseni 4:30 arată cât de mult depinde de noi, de ascultarea noastră, ca Duhul Sfânt să poată locui în noi. Pavel spune într-un mod asemănător în Galateni 5:25 ,,Dacă trăim prin Duhul atunci să şi umblăm prin Duhul.”

În Faptele Apostolilor 4:31, primii creştini se rugau fierbinte şi au experimentat o mare întărire a credinţei lor prin Duhul Sfânt:

… toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. (Faptele Apostolilor 4:31)

Expresia ,,a fi umplut cu Duhul” se găseşte şi în alte situaţii în Faptele apostolilor atunci când Duhul Sfânt a întărit pe cineva într-o situaţie dificilă: Fapte 4:5-10; Fapte 13:9-12. În aceste cazuri a fi umplut cu Duhul are un alt înţeles decât în exemplul din Fapte 2:4 sau în altă parte atunci când cineva s-a pocăit şi a primit Duhul Sfânt (de ex. Faptele apostolilor 9:17). Nu este vorba de începutul relaţiei cu Duhul Sfânt, ci despre o întărire a acestei relaţii şi experimentarea puterii Lui şi a ajutorului într-un mod deosebit.

Când citim despre un creştin că era plin de Duhul Sfânt nu înseamnă că a fost botezat cu Duhul în timp ce alţii nu fuseseră, ci exprimă faptul că prin ascultarea sa lucrarea Duhului Sfânt era vizibilă în viaţa sa, cum ar fi:

Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt. (Faptele apostolilor 6:5)

Cu siguranţă aceasta nu înseamnă că ceilalţi fraţi nu erau botezaţi cu Duhul Sfânt.

Pasaje interpretate în mod greșit de către charismatici

Sunt unele pasaje în Noul Testament pe care charismaticii le explică separând pocăinţa de botezul sau umplerea cu Duhul Sfânt. Dacă nu pierdem din vedere punctele care au fost deja explicate mai sus, nu vom avea dificultăţi în a înţelege pasajele într-un mod corect.

Nicodim – a fi născut din apă şi duh

… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:1-8)

Charismaticii explică în mod greşit versetul 5, spunând că botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt sunt două evenimente diferite din cauza conjuncţiei ,,şi” din versetul citat mai sus. După cum am explicat legat de Tit 3 (şi în nota de subsol nr.2) în limbajul biblic două expresii legate prin  conjuncţia ,,şi” sunt adesea un parelelism, ceea ce înseamnă că ambele expresii au acelaşi conţinut, accentuând însă aspecte diferite. De asemenea, s-a explicat deja că în Vechiul Testament apa este o metaforă pentru Duhul Sfânt:

,,Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă.” (Isaia 44:3)

Cele două expresii ,,voi turna ape peste pământul însetat” şi ,,voi turna Duhul Meu” se află într-o relaţie de corespondenţă, având aceeaşi semnificaţie. Israel este asemuit cu un pământ uscat şi mai apoi, după primirea binecuvântării, respectiv a Duhului, este asemuit cu sălcii lângă pâraie de apă. Prin urmare, în Ioan 3, a fi născut din apă şi duh înseamnă pur şi simplu a fi reînnoit de Duhul Sfânt, aşa cum apa are efect de reînnoire aupra celui care se spală.

În Ezechiel 36:22-38 se regăsesc expresii similare, care descriu şi mai clar naşterea din nou sau naşterea de sus4, înfăptuită de Dumnezeu, expresii cunoscute de evrei pe care Isus le-a folosit ca termeni de comparaţie în Ioan 3. Isus a aşteptat şi de la Nicodim, în calitatea sa de învăţător al lui Israel, să fi înţeles conţinutul cuvintelor sale.

,,Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră şi vă voi da o inimă de carne.Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.” (Ezechiel 36:25-27)

Versetul citat vorbeşte despre o acţiune, respectiv despre naşterea de sus care presupune, bineînţeles, pocăinţa omului, care este înfăptuită de Dumnezeu şi nu de om, cum este în cazul botezului. Pe de altă parte, dacă în Ioan 3:5 Isus a făcut referire şi la botezul în apă, de ce vorbeşte în versetul 6 numai despre Duhul şi nu menţionează absolut nimic despre botezul cu apă? Separarea apei de Duhul ne conduce la o problemă similară cu cea pe care am punctat-o legat de Tit 3, în sensul că cei care au fost doar botezaţi în apă în momentul pocăinţei nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, prin urmare nu pot avea parte de cer până când nu primesc botezul cu Duhul.

În Filipeni 3:20 se afirmă că ,,cetăţenia nostră este în ceruri…” fapt care este valabil pentru oricine decide să-l urmeze pe Isus.

Ioan 20:19-23: Primirea Duhului Sfânt – cum ar fi putut să aibă loc înainte de Cinzecime?

,,După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!“ (Ioan 20:22)

După cum am subliniat mai sus, condiţia trimiterii Duhului Sfânt a fost înălţarea şi glorificarea lui Isus (Ioan 7:39 şi Ioan 16:7). Această condiţie însă nu a fost împlinită încă la momentul pe care îl descrie Ioan 20 din moment ce Isus nu se înălţase încă la Tatăl în glorie. Din aceste considerente trebuie să excludem ideea potrivit căreia ucenicii ar fi primit Duhul Sfânt în acea situaţie. Versetul 22 este o confirmare a promisiunii făcute de Isus în ultimele sale zile cu privire la trimiterea unui alt mângâietor. Isus a vrut să le reamintească ucenicilor care se bucurau să fie împreună cu el că trebuie să plece de pe acest pământ, dar că totuşi nu îi va lăsa orfani, ci le va trimite Duhul Sfânt. Actul simbolic de a sufla peste ucenici a putut să-i ajute să înţeleagă legătura dintre Hristos şi Duhul Sfânt pe care aveau să-l primească câteva zile mai târziu (Faptele apostolilor 1:5)

Faptele Apostolilor 2:37-39: ,,Pocăiţi-vă şi să fiţi botezaţi în Numele lui Isus Hristos şi veţi primi darul Sfântului Duh” – primele două acţiuni sunt separate de cea din urmă?

,,Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, apoi veţi primi darul Sfântului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38)

Nu este niciun motiv ca să conchidem din acest pasaj că pocăinţa urmată de botez şi primirea Duhului Sfânt ar fi două evenimente separate. Ce alte mijloace de exprimare să fi folosit Petru pentru a spune că în urma pocăinţei omului Dumnezeu revărsă imediat Duhul, iar apostolii au botezat-o pe acea persoană. Putem vedea din versetele 42-47 că Duhul Sfânt a început să lucreze cu mare putere în viaţa creştinilor nou convertiţi. El le-a umplut inimile şi a făcut mari minuni în ei şi printre ei: o dragoste frăţească adâncă şi unitate.

Faptele Apostolilor 8:5-24: Pocăința samaritenilor și primirea Duhului Sfânt la scurt interval după aceasta

,,Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la Samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus.” (Faptele apostolilor 8:14-16)

Evanghelizarea samaritenilor a fost un eveniment care a demonstrat că nu numai evreii sunt invitaţi şi primiţi în împărăţia lui Dumnezeu. Datorită animozităţii de secole dintre samariteni şi evrei a fost important ca Petru şi Ioan, în calitatea lor de apostoli şi stâlpi ai bisericii, să meargă acolo ca să-i întâmpine pe samaritenii nou convertiţi şi să le exprime că şi ei erau acceptaţi în biserică, fiind fraţi în Hristos. Dar cum să înţelegem că: „Duhul nu Se pogorâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus?“ Bazându-ne pe ceea ce am demonstrat în prima parte a acestei scrieri nu putem trage concluzia că acei samariteni nu au fost umpluţi cu Duhul Sfânt atunci când s-au convertit. De aceea, pogorârea Duhului Sfânt trebuie să aibă alt înţeles în acest pasaj. Trebuie să se refere la o acţiune miraculoasă şi puternică a Duhului5, un semn clar că Duhul este prezent în viaţa lor, semn pe care nu-l mai experimentaseră în viaţa lor până la venirea lui Petru şi a lui Ioan. Trebuia să fie ceva vizibil, după cum este scris în versetul 18: „Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor….“ De aceea în contextul versetului 17 faptul că au primit Duhul Sfânt a echivalat cu primirea vorbirii în limbi. Aceasta a fost o confirmare că Duhul lucrează în viaţa lor, însă nu reflectă nimic cu privire la momentul în care au primit Duhul.

Faptul că aceasta a avut loc prin intermediul lui Petru şi a lui Ioan ar putea fi explicat prin situaţia unică a samaritenilor. A fost important ca acceptarea samaritenilor în biserică să fie confirmată de către apostoli6.

Faptele apostolilor 19:1-7: Cei doisprezece ucenici ai lui Ioan Botezătorul

„Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.” (Faptele apostolilor 19:2)

Aceşti ucenici au fost botezaţi cu botezul lui Ioan ceea ce înseamnă că erau ucenicii lui Ioan, urmând învăţătura sa, fără a cunoaşte nici învăţătura lui Isus şi nici Duhul Sfânt. Prin urmare, nu putem să-i considerăm creştini. Probabil erau din Asia Mică, auziseră despre Ioan Botezătorul şi se pocăiseră din păcatele lor, încercând să trăiască o viaţă curată potrivit recunoaşterilor lor. De aceea sunt numiţi ucenici în versetul 1, iar Pavel îi consideră credincioşi în versetul 2. Se pare că aveau părtăşie unii cu alţii. Au cunoscut creştinismul prin intermediul lui Pavel şi l-au acceptat imediat. Au decis să-l urmeze pe Hristos şi de aceea Pavel i-a botezat, după care au primit Duhul Sfânt imediat. În momentul în care Pavel şi-a pus mâinile asupra lor au primit şi daruri de la Duhul: vorbirea în limbi şi prorocia.

Faptele apostolilor 18:23-28: Apolo

,,El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, cu toate că nu cunoştea decât botezul lui Ioan.” (Faptele Apostolilor 18:25)

Deşi despre Apolo este scris că avea cunoştinţă despre botezul lui Ioan, el se diferenţiază în câteva puncte de cei doisprezece ucenici ai lui Ioan care sunt menţionaţi în Fapte 19:

- primise învăţătura în ce priveşte Calea Domnului;

- avea un duh înfocat (în Romani 12:11 este o expresie paralelă, singura din Noul Testament, care se referă, în mod evident, la creştini);

- vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus;

- a început să vorbească în sinagogă cu curaj;

- Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au arătat mai cu de amănuntul Calea lui Dumnezeu;

- nu a fost botezat de Acuila şi Priscila.

Toate aceste diferenţe arată că Apolo era la un cu totul alt nivel spiritual faţă de cei doisprezece ucenici din Efes, astfel încât deşi erau lucruri pe care nu le cunoştea despre Isus sau despre învăţătura creştină, Acuila şi Priscila l-au considerat frate în Hristos şi, prin urmare, nu l-au botezat, ci doar i-au explicat lucrurile care încă îi erau necunoscute.

Evrei 6:1-2: Învăţătura despre botezuri – unul dintre adevărurile începătoare ale lui Hristos

… învăţătura despre botezuri… (Evrei 6:2a)

Botezurile (în greacă: βαπτισμα) [baptisma, pluralul lui baptismos] sunt menţionate în aceeaşi scrisoare în versetul 9:10: „felurite spălături“. Acest verset se referă la spălăturile ritualice care erau stipulate în legea mozaică. Scopul scrisorii către Evrei este de a-i încuraja pe creştinii evrei şi de a evidenţia diferenţele dintre credinţa din Vechiul Testament şi cea din Noul Testament. De aceea, prin menţiunea cu privire la învăţătura despre botezuri se vrea a se face o distincţie clară între botezul lui Isus şi spălările ritualice stipulate de lege sau alte spălături din timpul Vechiului Testament, cum ar fi botezul prozeliţilor sau botezul lui Ioan. Aceasta este într-adevăr o învăţătură fundamentală pe care destinatarii scrisorii au înţeles-o atunci când au devenit creştini şi despre care autorul scrisorii vrea să le reamintească. Această interpretare nu sprijină teoria charismatică (spălări = botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt), ci se potriveşte bine cu tema şi învăţătura scrisorii către Evrei.

Luca 11:5-13

… cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”? (Luca 11:13b)

Bazându-se pe acest pasaj, charismaticii şi penticostalii organizează întâlniri speciale în care ,,îi cer lui Dumnezeu” Duhul Sfânt. Dar contextul şi textul grec original nu sprijină această interpretare. În textul grec este scris doar  „acelora care-l roagă“ şi nu spune  „acelora care îi cer Duhul Sfânt“. În acest context Isus îi învaţă pe ucenici să se roage şi, dorind să-i încurajeze, le spune şi despre modul în care se raportează Dumnezeu  la rugăciunile nostre. În pasajul paralel din Matei 7:11, în loc de Duhul Sfânt este scris ,,lucruri bune”. Isus vrea să spună că ne putem întoarce spre Dumnezeu ca spre un tată plin de dragoste  atunci când avem nevoie de ajutor, iar ceea ce-i cerem este în armonie cu voia sa. (1 Ioan 5:14). În afara acestei idei, Luca accentuează faptul că Dumnezeu îşi oferă ajutorul prin Duhul Sfânt: prin părtăşia, conducerea şi întărirea Duhului. Această promisiune a fost împlinită la Cincizecime când ucenicii lui Isus au primit Duhul, dar promisiunea că el ne ascultă rugăciunile este valabilă şi pentru cei care au fost deja umpluţi cu Duhul: Dumnezeu ascultă rugăciunile credincioşilor şi îi întăreşte prin Duhul Sfânt. Un exemplu care susţine această idee este în Faptele Apostolilor 4 de unde putem vedea că ucenicii nu s-au rugat pentru Duhul Sfânt, ci pentru ajutorul lui Dumnezeu şi El i-a întărit prin Duhul.

Rezumat, concluzii

Viaţa creştină începe cu decizia de a renunţa la păcat şi de a-L urma pe Hristos. Răspunsul lui Dumnezeu la această decizie constă în faptul că El revarsă imediat şi din abundenţă Duhul Său în inima noului convertit astfel încât acesta poate experimenta că Dumnezeu l-a primit ca pe copilul său. Prin Duhul noul convertit poate experimenta dragostea, pacea lui Dumnezeu şi putere în lupta împotriva păcatului. Duhul îi umple inima astfel încât poate să-şi iubească fraţii şi pe ceilalţi oameni care nu îl cunosc încă pe Dumnezeu. El îi ajută să înţeleagă învăţătura sănătoasă a lui Hristos şi să ajungă la unitate cu alţi creştini. Niciun creştin nu trebuie să aştepte să fie botezat cu Duhul Sfânt după ce s-a pocăit pentru că este copilul preaiubit al lui Dumnezeu căruia vrea să-i dea plinătatea sa.

,,Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.  Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har. (Ioan 1:12-16)

Scroll to top ↑


Note de subsol:
  1. Dumnezeu a vrut ca să Îşi reveleze fiinţa triunică în modul acesta. Mai întîi a vrut să-L facă cunoscut pe Fiul său, întrupat în persoana lui Isus. Pogorârea Duhului Sfânt numai după ce Isus s-a ridicat la cer a fost un ajutor pentru oameni ca să înţeleagă că El este o persoană distinctă în Trinitate. Deşi putem vedea mai ales din Ioan 14 că lucrarea celor trei persoane nu poate fi separată. Pentru mai multe detalii, citiţi tratatul despre Trinitate
  2. Deşi naşterea din nou şi înnoirea sunt legate prin conjuncţia ,,şi” ele au acelaşi sens, evidenţiind aspecte diferite. Aceasta este o tehnică literară bine cunoscută şi des folosită în Biblie, tehnică cunoscută sub semnul de paralelism. În acest pasaj este vorba de un paralelism de completare, cum se poate regăsi şi în psalmul 46:1, de exemplu – ,, Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi.” Cea de-a doua parte a versetului este o completare a primei părţi. Pentru mai multe detalii legate de această tehnică literară vezi de exemplu: http://www.wayoflife.org/fbns/rules-of-bible-interp.html. 
  3. Învăţătura potrivit căreia există creştini fireşti se bazează în general pe interpretarea greşită a următorului pasaj: 1 Corinteni 3:1-4. Pavel îi descrie pe corinteni ca fiind ,,carnali” din cauza invidiei şi certurilor care erau între ei, pentru că acestea sunt fapte ale cărnii. Potrivit pasajului din Galateni 5:19-21 aceia care practică astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşadar şi corintenii trebuiau să se pocăiască din aceste păcate. Ei nu erau carnali pentru că nu fuseseră botezaţi cu Duhul Sfânt, ci pentru că nu Îl ascultau. De aceea soluţia nu era ca ei să se roage pentru a fi botezaţi cu Duhul Sfânt, ci ca să lupte împotriva păcatelor (Galateni 5:13-15; 1 Corinteni 3:16-18). 
  4. Expresia greacă [gennao anothen] poate să însemne atât a fi născut din nou, cât şi a fi născut de sus (aşa cum apare de pildă în Ioan 19:11,23). 
  5. O expresie similară poate fi regăsită în Luca 1:35: Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. În acest caz, pogorârea Duhului Sfânt asupra Mariei se referă la acţiunea puternică a Duhului ce s-a manifestat prin concepţia miraculoasă. 
  6. În această situaţie şi mai târziu când Corneliu s-a pocăit putem vedea în mod practic ce a însemnat autoritatea care i-a fost dată lui Petru de către Isus în Matei 16:19. În Faptele Apostolilor 2, 8 şi 10 Luca a descris pas cu pas expansiunea creştinismului în diasporă, printre samariteni şi neamuri.